CAPITOLUL I
Muad' Dib
Cartea a doua
Fremenii erau neîntrecuți în acea însușire pe care strămoșii noștri o numeau spannungabogen" prelungirea autoimpusâ a răgazului dintre dorința de a obține un lucru și momentul acționării pentru dobîndirea sa. Fragment din Ințelepciunea lui Muad'Dib de prințesa Irulan.
Ajunseră în apropierea Peșterii de pe Culme chiar cînd începea să mijească de ziuă. Se angajară într-o trecătoare în peretele bazinului, atît de îngustă, încît trebuiau să înainteze cu trupul răsucit din mijloc. In lumina palidă a zorilor, Jessica îl văzu pe Stilgar repartizînd santinele, care se cățărară cu agilitate spre crestele stîncilor. Fără să se oprească din mers, Paul își ridică ochii, privind panglica îngustă de cer cenușiu-aîbastru. Chani îl zori, trăgîndu-1 de mantie: - Mai iute. Se face lumină. - Unde s-au dus oamenii care s-au urcat pe stînci? întrebă el, în șoaptă. - E primul schimb al gărzii de zi, îi răspunse fata. Grăbeste-te! Postează santinele, gîndi Paul. Ințelept lucru. Dar ar fi fost și mai înțelept să pătrundem aici in grupuri mici. Riscul de a pune in pericol toată ceata ar fi fost mult mai redus. Și tresări, dîndu-și seama că judecase ca un luptător de gherilă, amintindu-și de teama tatălui său că Atreizii ar putea să devină o Casă de Gherilă. - Mai repede, îl îndemnă din nou Chani. Paul auzi foșnetul zorit al mantiilor din spatele lui, grăbi pasul. Ii veniră în minte cuvintele despre sirat din mica Biblie C.P. pe care i-o dăruise Yueh. "Raiul în dreapta, Iadul în stingă și îngerul Morții în spate". Citatul continuă să-i răsune în minte. Defileul coti brusc, se lărgi. Il văzu pe Stilgar arătîndu-le cu mîna o gaură mică, pătrată, la baza peretelui vertical. - Iute! șuieră el. Dacă dă peste noi o patrulă sîntem ca niște iepuri în cușcă. Paul se aplecă, intră după Chani. Grota în care pătrunse era scăldată într-o lumină posomorită ce părea să vină de undeva, de deasupra. - Poți să te ridici, spuse Chani. El se îndreptă, cercetă peștera. Era adîncă si lată; tavanul boltit se curba lateral, coborînd cam pînă la înălțimea unui om cu brațul ridicat. Fremenii intrau unul după altul, răspîndindu-se apoi prin cotloane cufundate în umbră. O văzu intrînd și pe marna sa, trăgîndu-se la o parte, urmărind mișcările oamenilor. Observă că în ciuda îmbrăcăminții identice, exista o mare deosebire între ea si fremeni. Se mișca altfel cu semeție și grație. - Găsește-ți un loc retras de odihnă, copile-bărbat, îl sfătui Chani. Mănîncă. Ii vîrî în mînă două rulouri înfășurate în foi vegetale, care răspîndeau un miros pătrunzător de condiment. Stiîgar intră ultimul, se opri în spatele Jessicăi, ordonă cîtorva oameni care așteptau lîngă intrare: - Puneți prelatele de izolare și vedeți de umezeală. Lemil, aprinde niște licurigloburi. Apoi se apropie de Jessica, o prinse de braț, și-i spuse: - Vino, femeie știutoare de taine. Vreau să-ți arăt ceva. O conduse de-a lungul unui prag curb de piatră, către locul de unde părea că provine lumina cenușie din grotă. Jessica se pomeni privind în exterior, de la pervazul înalt și lat al unei deschizături în peretele grotei o gaură situată la înălțime si dominînd alt bazin, mai adinc. Bazinul avea un diametru de vreo zece sau doisprezece kilometri si era împrejmuit de zidurile înalte ale unui lanț de stînci. Suprafața sa era presărată cu mănunchiuri răzlețe de plante. In timp ce privea bazinul, în lumina lăptoasă a zorilor, soarele se înălță brusc deasupra meterezelor de la celălalt capăt, împrumutînd peisajului tonuri de cocă coaptă. Jessicăi i se păru că soarele Arrakisului tremură deasupra orizontului, încercînd să se smulgă si să urce pe cer. Noi sintem cei care vrem sâ-l reținem, gîndi ea. Pentru noi, noaptea-i mai sigură decît ziua. Apoi o năpădi un dor sălbatic de a vedea arcuindu-se peste valea aceasta care nu cunoștea ploaia... un curcubeu. Va trebui sâ-mi interzic asemenea gînduri nostalgice, se dojeni. Sînt slăbiciuni. Nu-mi mai pot îngădui slăbiciuni. Stiigar o strînse de braț, arătă cu cealaltă mină spre capătul îndepărtat al bazinului. - Privește! Acolo sînt druze... Druze adevărate! Jessica se uită în direcția pe care i-o indicase, desluși mișcare: oameni pe suprafața bazinului, puncte negre părăsind zona tot mai puternic luminată de soare, îndreptîndu-se către umbra proiectată de versantii opuși. In pofida distanței, mișcările li se distingeau limpede în aerul curat. Iși scoase din interiorul mantiei binoclul, îl îndreptă către siluetele minuscule, regla oleobiectivele... Năframe fluturînd, ca un stol de fluturi multicolori. - Acolo e casa noastră, spuse Stiigar. La noapte vom fi acolo. Privi îngîndurat bazinul, mîngîindu-si mustața. Ai mei au rămas la lucru mai mult ca de obicei. Asta înseamnă că nu-s patrule prin preajmă. O să le semnalizez mai tîrziu să ne aștepte sosirea. - Oamenii tăi par foarte disciplinați, observă Jessica. își luă de la ochi binoclul, văzu că Stiigar continua să privească în depărtare. - Se supun necesității de ocrotire a tribului, zise el. Aceeași necesitate este criteriul după care se aleg la noi și conducătorii. Conducătorul trebuie să fie cel mai puternic, cel care poate oferi apă și securitate. Iși întoarse ochii spre ea. Jessica îi susținu privirea, scrută ochii lipsiți de alb, orbitele adumbrite, dunga de praf depusă pe firele de păr ale mustății si bărbii, linia tubului colector care cobora de la nări în interiorul distraiului. - Ți-am lezat cumva autoritatea de conducător, punîndu-te la încercare, Stiigar? îl întrebă. - N-a fost vorba de-o provocare, răspunse el. - Dar oamenii nu trebuie să-și piardă respectul față de conŹducătorul lor, insistă ea. - Nu există nici unul printre păduchii ăștia de nisip, căruia să nu-i pot veni de hac, replică Stiigar. Invingîndu-mă pe mine ne-ai învins pe toți. Acum tot ce se speră este să învețe de la tine... tainele... iar unii sînt curioși dacă vei cuteza să mă provoci. Ea cîntări implicațiile. - Să te provoc... la duel? Stiigar încuviință din cap, spuse: - Dar nu te-aș sfătui s-o faci pentru că ,oricum, nu te-ar urma. Nu aparții lumii nisipurilor. S-au putut convinge cu toții după drumul din noaptea asta. - Oameni practici. - Intocmai, rosti el. Aruncă o privire către bazin, urmă: Ne cuŹnoaștem nevoile. Dar puțini se gîndesc la lucruri serioase acam, cînd se află la doi pași de casă. Am lipsit mult. Am muncit o grămadă de vreme ca să putem preda la timp negustorilor liberi mirodenia pentru blestemații de ghildari... înnegri-li-s-ar fețele în vecii vecilor! Jessica tresări, îl privi lung. - Ghiidarii? Ce-are a face Ghilda cu mirodenia voastră? - Așa a poruncit Liet, răspunse Stilgar. Cunoaștem și noi motivul, dar asta nu ne îndulcește cu nimic amarul. Sîntem nevoiți să mituim Ghilda cu cantități enorme de mirodenie, pentru ca pe cerul nostru să au existe sateliți sau spioni care ar putea să afle ce facem cu fața Arrakisului. Jessica își cumpăni vorbele, amintindu-și că Paul spusese și el că acesta trebuie să fie motivul pentru care pe orbita Arrakisului nu existau sateliți artificiali. - Și ce anume faceți cu fața Arrakisului de nu vreți să se afle? - O schimbăm... încet, dar sigur... ca să devină o lume prielnică vieții umane. Generația noastră n-o s-o apuce. N-o s-o apuce nici copiii noștri, nici copiii copiilor noștri, nici nepoții copiilor lor... dar lumea aceea va fi. Privi cu ochi încețoșați bazinul, murmură: Apă sub cerul liber, plante înalte, verzi... oameni umblînd în voie, fără distraie. Așadar acesta-i visul lui Liet-Kynes, gîndi Jessica. - Mituirea e o soluție periculoasă, spuse. Mitele au tendința să crească într-una. - Cresc, recunoscu el. Dar calea cea lentă e calea cea mai sigură. Jessica se întoarse, își plimbă privirea peste bazin, încereînd să-1 vadă așa cum și-l închipuise Stilgar. Dar nu văzu decît galbenul-cenușiu al rocii sterpe... apoi, brusc, o imagine mișcătoare, difuză pe cerul de deasupra stîncilor. - Ahhhh! exclamă Stilgar. Jessica crezu mai întîi că-i vorba de o navă de patrulare, pe urmă își dădu seama că era un miraj - un alt peisaj plutea deasupra nisipurilor aride, o unduire îndepărtată de pajiști, un vierme lung traversîndu-le suprafața, iar pe spatele lui, fluturînd în bătaia vîntului... mantii de fremeni. Mirajul pieri. - N-ar fi rău să putem merge călare, spuse Stilgar. Dar nu ne putem permite să aducem un făuritor în bazinul ăsta. Așa că, la noapte, va trebui să facem drumul tot pe jos. Făuritor denumirea pe care o dau ei viermelui, gîndi ea. Cîntări semnificația spuselor lui. Nu-și puteau permite să aducă un vierme în bazinul acesta. Și realiză, brusc, ce anume văzuse în miraj: fremeni călărind pe spatele unui vierme uriaș. Trebui să facă un efort de autocontrol ca să ne-și trădeze șocul pe care i-1 provocă înțelegerea implicațiilor. - E vremea să ne întoarcem la ceilalți, spuse Stilgar. Altminteri ai mei o să-și închipuie că-ți fac curte. Și-așa sînt destul invidioși pentru faptul că mîinile mele ți-au gustat gingășia azi-noapte, cînd ne-am luptat în bazinul Tuono. - Măsoară-ți cuvintele, rosti cu glas tăios Jessica. - N-ai de ce să te superi, replică el împăciuitor. La noi nimeni nu se atinge de o femeie, fără consimțămîntul ei... iar în ceea ce te privește... (dădu din umeri)... n-ai nevoie să te apere legile noastre. - Să nu uiți nici o clipă c-am fost doamna unui Duce, spuse ea, dar vocea îi era deja mai blinda. - Cum dorești, o liniști el. Ei... e timpul să etanșăm și deschiderea asta, ca să putem slăbi disciplina distraiului. Oamenii trebuie să-și petreacă ziua in tihnă. Mîine, familiile lor nu le vor mai lăsa răgaz de odihnă. Tăcură amîndoi. Jessica privi bazinul însorit. Interpretase bine ceea ce auzise în vocea lui Stilgar - propunerea nerostită a ceva mai mult decît protecția sa. Vroia o soție? își dădu seama că ar fi putut să joace rolul acesta. Era una din soluțiile prin care s-ar fi pus capăt conflictelor pentru puterea tribală - femeia potrivită pentru bărbatul potrivit. Dar în cazul acesta, ce-avea să se întîmple cu Paul? Cine putea ști, în clipa asta, ce legi de rudenie precumpăneau printre fremeni? Și ce-avea să se întîmple cu fiica ce trebuia să se nască și pe care o purta în ea, de cîteva săptămîni? Ce-avea să se întîmple cu fiica unui Duce mort? Pentru prima dată, Jessica își îngădui să privească deschis, cu curaj, problema celuilalt copil care creștea în ea, să-și amintească motivele personale pentru care acceptase conceperea acestui al doilea vlăstar. Da, știa de ce o făcuse... Cedase pornirii năvalnice pe care o împărtășeau toate creaturile asupra cărora hălăduia spectrul morții - imboldul de a dobîndi nemurirea prin procreare. Și ea, și Leto se lăsaseră copleșiți de instinctul speciei. Se uită pieziș la Stilgar, văzu că fremenul o privea, asteptînd. O fiică născută pe meleagurile acestea, de o femeie căsătorită cu un bărbat ca acesta... Ce soartă ar putea să aibă o asemenea fiică? se întrebă ea. Ar încerca bărbatul acesta să îngrădească necesitățile cărora trebuie să li se supună o Bene Gesserit? Stilgar tuși ca să-și dreagă vocea, apoi spuse ceva care dovedea că înțelegea o parte din întrebările ce frămînîau cugetul Jessicăi: - Pentru un conducător, lucrul cel mai important este ceea ce face din el un conducător. Binele poporului său. Dac-ai să mă înveți puterile tale, s-ar putea să vină o zi cînd unul din noi va fi nevoit să-1 provoace pe celălalt. Aș prefera altă soluție. - Există și alte soluții? întrebă ea. - Da, spuse el. Sayyadina. Cucernica noastră Maică e bătrînă. Cucernica lor Maică! Stilgar nu-i lăsă timp de gîndire, urmă: - Nu țin neapărat să mă ofer ca soț. Să nu mă înțelegi greșit. Ești frumoasă, atrăgătoare... Dar dacă te-as lua printre femeile mele, unii tineri ar putea crede că mă preocupă mai mult plăcerile cărnii decît nevoile tribului. Tineri, de exemplu, ca aceia care ne pîndesc si ne ascultă în clipa asta. Un om care-și cintărește deciziile, care se gindește la consecințe, își spuse Jessica. - Printre tinerii aceștia sînt destui care au ajuns la vîrsta spiritelor înflăcărate, reluă Stilgar. E o fază în care trebuie domoliți. N-am voie să le ofer motive serioase ca să mă provoace. Pentru că în cazul ăsta, as fi silit să-i schilodesc pentru tot restul vieții sau să-i omor. Nu asta e calea pe care trebuie s-o urmeze un conducător, mai ales cînd poate s-o evite în mod onorabil. Și-apoi... conducătorul este unul dintre factorii care creează deosebirea dintre o gloată și un popor. ConŹducătorul trebuie să mențină nivelul indivizilor. Prea puțini indivizi... si un popor degenerează în gloată. Cuvintele lui, înțelepciunea din ele, faptul că Stilgar vorbise atît pentru ea, cît și pentru cei care trăgeau cu urechea, o obligară pe Jessica să reevalueze omul de lîngă ea. Cită prestanță! gîndi. De unde acest echilibru interior? - Legea care impune criteriile noastre de alegere a conducătoruŹlui este o lege dreaptă, spuse Stilgar. Dar asta nu înseamnă că un popor are întotdeauna nevoie de dreptate. Ceea ce ne trebuie nouă, în clipa de față, e timp. Timp ca să ne dezvoltăm și să prosperăm, timp ca să ne extindem forțele pe întregul cuprins al planetei. Care i-o fi obirsia ? se întrebă Jessica. Din ce soi de oameni se trage ? Spuse cu voce joasă: - Stilgar, te-am subestimat. - Mi-am închipuit, răspunse el. - Cred că ne-am subestimat reciproc. - Doresc să fie prima si ultima dată, rosti el. Doresc prietenia ta... și încrederea ta. Doresc să avem unul față de celălalt acel respect care vine din suflet, care nu cere amestecul sexului. - Ințeleg. - Ai încredere în mine? - Aud sinceritatea din glasul tău. - La noi, cînd sayyadinele nu sînt conducători oficiali, ocupă un alt loc de cinste: îi învață pe ceilalți. Au grijă să întrețină puterea lui Dumnezeu... aici. Iși atinse pieptul. Trebuie să aflu ce-i cu enigma aceea a Cucernicei Maici, își aminti Jessica si spuse: - Ai pomenit adineaori de Cucernica voastră Maică... iar azi-noapte s-a vorbit despre legende si proorociri. - Se spune că o Bene Gesserit și fiul ei au cheia viitorului nostru. - Credeți că eu sînt aceea? Il privi atentă, gîndind: Trestia tînâră moare atît de ușor! Inceputurile sînt momente extrem de primejdioase. - Nu știm, răspunse Stilgar. Ea dădu din cap, gîndi: E un om cinstit. Așteaptă un semn, dar nu va face nimic ca să încline talerul sorții în favoarea sa, spunîndu-mi care este acest semn. Iși întoarse privirea spre bazin, spre umbrele aurii, spre umbrele liliachii care tremurau în reverberația măruntă a aerului. Brusc, fiecare părticică a ființei ei fu pătrunsă de o prudență de felină. Cunoștea jargonul folosit de Missionaria Proiectiva, știa cum ar fi putut adapta tehnica mitului, pe cea a fricii și pe cea a speranței, pentru a face față oricăror primejdii, oricăror necesități, dar simțea că în lumea aceasta se petrecuseră schimbări capitale... Ca și cum altcineva fusese deja printre fremeni și fructificase germenul lăsat de Missionaria Proiectiva. Stilgar tuși încetișor. Ea îi simți nerăbdarea, își dădea seama că ziua avansa și că fremenii voiau să etanșeze grota. Sosise momentul să dea dovadă de cutezanță și știa care era unealta potrivilă: un dar al-hikman, un sistem de tălmăcire, cu ajutorul căruia să poată... - Adab, șopli ea. I se păru că minlea i se răsucește în ea însăși. Recunoscu sanzația și pulsul i se acceleră. Nici un all fenomen din întregul anlrenamenl Bene Gesseril nu transmitea un asemenea semnal de recunoaștere. Nu putea fi decît adab, memoria revendicativă ce se ivește de la sine. Se abandonă inslantaneu, dind cale liberă cuvinlelor să se reverse: - Ibn qirlaiba... pînă în locul unde se termină praful. Iși ridică brațul, îl întinse. Observă că Stilgar o priveșle cu ochii măriți. Din spale auzi foșnete agitate de mantii, începu să îngîne: - Văd un... fremen cu Cartea Pildelor. Ii citesle lui al-Lat, soarele pe care 1-a înfruntat și 1-a înrobii. Le cileșle Sadușilor Judecății. Aslfel citește: Vrăjmașii mei sînt ca frunzele verzi sfisiate de furtuna în calea căreia cutezat-au să stea. Au n-ați văzut ce-a făcut Domnul nostru? Molima ciumei trimis-a acelor ce-au uneltit a noastră pieire. Și-acum sînt ca păsările pe care le-a-mprăștiat vînătorul. Urzelile lor sînt asemeni bucatelor otrăvite de care nici o gură nu se atinge." Un fior ii strabatu trupul. Isi cobori bratul. Din spate, din penumbra pesterii, auzi un ecou raspunsul soptit de mai multe glasuri: - Uneltirile lor au fost in zadar. - Și focul Domnului se înalță deasupra inimii tale, îngînă ea. Am reușit, își spuse. - Și focul Domnului s-a aprins, veni răspunsul. Ea dădu din cap, rosti: - Vrăjmașii tăi vor cadea. - Bi-lal kaifa răspunseră fremenii. In tăcerea care se lăsă, Stilgar făcu o plecăciune in fața ei. - Sayyadina, spuse el, dacă Shai-hulud va îngădui, poate că vei putea să pătrunzi si să devii Cucernică Maică. Sa pătrund, gîndi ea. Ciudată exprimare. Dar restul s-a potrivit destul de bine jargonului obișnuit. Și simți o amărăciune cinică pentru ceea ce făcuse. Missionaria Proiectiva dă rareori greș. Ni s-a pregătit un sălaș in sălbăticia asta. Rugăciunea salatului ne-a durat un ascunziș. Iar eu... va trebui să joc acum rolul Auliyei, slujnica Domnului... Sayyadina pentru un popor nomad care s-a pătruns pinâ-ntr-atit de prorocirile noastre Bene Gesserit, incit își numește preotesele Cucernice Maici. In penumbra din peșteră, Paul stătea în picioare alături de Chani. Mai simțea încă în gură gustul mîncării pe care i-o dăduse fata - carne tocată de pasăre si cereale amestecate cu sirop gros de miroŹdenie, totul învelit într-o frunză. Gustînd prima îmbucătură, își dăduse seama că nu mai mîncase niciodată pînă atunci un aliment cu o concentrație atît de mare în esență de mirodenie si pentru o clipă i se făcu frică. Știa care era efectul esenței asupra lui - prefacerea geneŹrată de melanj, proiecția conștiinței prestiente. - Bi-lal kaifa, murmură Chani. Paul își întoarse privirea spre ea. Apoi se uită la fremeni, observă venerația cu care ascultau cuvintele mamei sale. Numai omul pe care-1 chema Jamis părea să arboreze o atitudine disprețuitoare față de ceremonie; se ținea la o parte, cu brațele încrucișate. - Duy yakha hin mange, șopti Chani. Duy punra hin mange. Am doi ochi. Am două picioare. Si se uită la Paul cu o expresie mirată. Paul trase adînc aer în piept, încercînd să potolească furtuna din el. Vorbele mamei sale declanșaseră efectul esenței de mirodenie. Simțise glasul ei înălțîndu-se si prăbușindu-se în el ca vîlvătăile unui incendiu. Nu omisese aici o clipă cinismul care-i hotărnicea incantația - o cunoștea doar atît de bine! - dar nimic nu mai putea stăvili fenomenul generat de cîteva înghițituri de mîncare. Il simți iarăși... Conștiința de rasă, de care nu putea să scape. Mecanismul se declanșase din nou: percepția tot mai acută, afluența de informații, precizia rece a raționamentelor. Se lăsă moale pe pardoseala cavernei, rezemîndu-și spatele de stîncă, abandonîndu-se. Conștiința i se prelinse în stratul acela atemporal, unde putea să vadă timpul, să simtă căile disponibile, vînturile viitorului... vînturile trecutului... viziunea monoculară a viitorului... reunite într-o singură viziune trinoculară, care îi îngăduia să vadă timpul-devenind-spațiu. Iși dădu seama că îl pîndea primejdia de a se autodevansa și se sili să nu piardă contactul cu percepția prezentului, simțind deriva conŹfuză a experienței, curgerea clipei, solidificarea continuă a ceea-ce-este în veșnicul-a-fost. Agățîndu-se de prezent, realiză pentru prima oară că regularitatea monumentală a mișcării timpului era complicată pretutindeni de curenți schimbători, de valuri, de talazuri și contratalazuri... ca marea izbindu-se de stîncile unei faleze. Constatarea îi oferi o nouă perspecŹtivă asupra prestienței sale și atunci văzu sursa beznei-în-timp", sursa riscului de eroare din el. I se făcu frică. Ințelese că preștiența era o iluminare care îngloba si limitele revelațiilor generate - sursă simultană de acuratețe si de eroare semnificativă. Intervenea un fel de relație Heisenberg, un principiu al incertitudinii: cheltuiala de energie care îi dezvăluia ceea ce vedea, schimba ceea ce vedea. Iar ceea ce vedea era un punct de conexiuni cauzale, un nex temporal chiar în interiorul acestei grote. Un clocot de posibilități concentrate aici, unde cea mai infimă acțiune - o clipire, o vorbă negîndită, un fir de nisip dislocat - putea să urnească o pîrghie gigantică în întregul univers cunoscut. Văzu un moment de violență ale cărui consecințe depindeau de atît de multe variabile, încît cea mai ușoară mișcare pe care o făcea provoca imense schimbări structurale. Viziunea îl făcu să-și dorească încremenirea în nemișcare, dar și aceasta era o acțiune încărcată de consecințe. Liniile fără de număr ale consecințelor porneau, toate, din grota aceasta, răspîndindu-se apoi radial, și de-a lungul celor mai multe din ele își văzu propriul trup neînsuflețit, din care sîngele se scurgea prin rana căscată de lama unui cuțit.