Dune vol2

— CAPITOLUL III —

Dumnezeu a creat Atrakisul ca să-i pregătească pe credincioși. Fragment din Ințelepciunea lui Muad'Dib de prințesa Irulan.

In liniștea grotei, Jessica auzi nisipul scrîșnind sub pașii oamenilor, apoi strigătele îndepărtate de păsări despre care Stilgar spusese că erau semnalele santinelelor sale. Prelate mari din plastic fuseseră desprinse de pe deschiderile de pe pereții peșterii. Jessica privi umbrele serii înaintînd pe pervazul de piatră din fața ei, așternîndu-se pe cuprinsul bazinului. Simți cum îi părăsea lumina zilei; simți lucrul acesta nu numai în umbrele prelungi, ci si în căldura uscată din aer. Știu că, în curînd, percepția ei antrenată avea să-i permită, asemenea fremenilor, să sesizeze cea mai ușoară schimbare a umidității aerului. Iși aminti cum se grăbiseră fremenii să-si ajusteze distraiele în momentul îndepărtării prelatelor de izolare. In adîncul grotei, cineva începu să psalmodieze: „Ima trava okolo! I korenja okolo!" Aceasta este cenușă! Si acestea rădăcini! traduse în gînd Jessica. Incepuse ceremonia funebră pentru Jamis. Privi din nou amurgul arrakian, culorile care brăzdau cerul. Noaptea își strecura deja tenebrele la poalele stîncilor din depărtare si de-a lungul dunelor. Dar arșița nu se dădea încă bătută. Arșița o făcu să se gîndească la apă si la o observație recentă: un întreg popor era format, educat să-i fie sete numai în anumite momente. Setea... Iși aminti atunci talazurile de pe Caladan - luminate de lună, aruncînd mantii albe de spumă peste stîncile țărmului... si palele de vînt încărcate de umezeală. Aici, briza care-i atingea veșmîntul era ca o arsură pe pielea descoperită a obrajilor si a frunții. Filtrele cele noi îi iritau nările, prezența tubului care-i recupera umiditatea respirației, traversîndu-i obrazul pentru a intra în distrai, îi era stînjenitoare. Iar distraiul părea o etuvă. „Costumul o să ti se pară ceva mai comod cind organismul ti se va obișnui cu un conținut mai redus de apă", îi spuse Stilgar. Știa că avea dreptate, dar asta nu-i ușura cu nimic senzația dezagreabilă din clipa aceasta. Obsesia inconștientă a apei îi copleșa gîndurile. Nu, se corectă, obsesia UMEZELII. Era o noțiune mai subtilă, mai profundă. Auzi pași care se apropiau, se întoarse, îl văzu pe Paul apărînd din penumbra grotei, urmat îndeaproape de fata cu chip de spiridus, Chani. Altă problemă, gîndi Jessica. Va trebui, să-l pun în gardă pe Paul cu privire la femeile lor. Nici una dintre aceste fiice ale deșertului n-ar putea fi o soție potrivită pentru un Duce. Concubină, da, dar nu soție. Apoi se pomeni întrebîndu-se cu uimire: Să mă fi contaminat planurile lui? Și își dădu seama cît de bine fusese condiționată. Sînt în stare să mă gindesc la necesitățile matrimoniale monarhice, fără să-mi pese de propriul meu concubinaj din trecut. Si totuși... am fost mai mult decit concubină. - Mamă. Paul se opri în fața ei, Chani alături de el. - Mamă, știi ce se întîmplă acolo, în fundul peșterii? Jessica fixă umbra ochilor săi care o priveau de sub marginea glugii. - Cred că da, răspunse. - Chani m-a dus să-mi arate... Zice că trebuie să asist si să-mi dau... asentimentul la cîntărirea apei. Jessica se uită la Chani. - Ai noștri recuperează apa lui Jamis, spuse fata. Filtrele dădeau vocii ei o rezonanță nazală. Asa-i legea. Carnea este a omului, dar apa sa aparține tribului... Cu o singură excepție: duelul. - Ei spun că apa-i a mea, interveni Paul. Jessica se întrebă de ce devine deodată atentă, precaută. - După un duel, apa celui învins îi revine învingătorului, explică Chani. Pentru că lupta se duce la loc deschis, fără distrai, învingătorul are dreptul să-și recapete apa pe care a pierdut-o in timpul luptei. - N-am nevoie de apa lui, mormăi Paul. I se părea că face parte dintr-o muițime de imagini care se mișcau concomitent si fragmentat, într-un chip cu toiul deconcertant pentru ochiul interior. Nu era sigur ce anume ar fi trebuit să facă, dar știa limpede un singur lucru: că nu voia apa distilată din carnea lui Jamis. - Dar este... apă, spuse Chani. Pe Jessica o surprinse felul în care pronunțase cuvîntul "apâ." Ce încărcătură de semnificație în două silabe! Ii veni în gînd una din axiomele Bene Gesserit: Supraviețuirea este aptitudinea de a înota in ape necunoscute." Apoi gîndi: Și Paul, si eu va trebui sa descoperim curenții și particularitățile acestor ape necunoscute... dacă vrem să supraviețuim. - Ai să accepți apa, rosti ea. Iși recunoscu tonul vocii. Același ton îl folosise odată față de Leto, cerîndu-i să accepte o sumă mare de bani oferită drept ajutor pentru o investiție riscantă - fiindcă pentru Casa Atreides banii însemnau putere. Pe Arrakis apa însemna bani. In ceea ce o privea, lucrul acesta era cît se poate de limpede. Paul nu răspunse. Știu că va face așa cum îi poruncise ea - nu pentru că îi poruncise, ci pentru că tonul vocii ei îl determinase să-și reconsidere hotărîrea. Refuzînd apa, ar fi încălcat o practică fremenă general acceptată. Iși aduse aminte atunci de cuvintele din Kalima 467, pe care le citise în Biblia C.P. și spuse: - Din apă ia naștere orice formă de viață. Jessica îl privi lung. De unde știe citatul? se întrebă. N-a studiat încă Misterele. - Așa este, încuviință Chani. Giudichar mantene: e scris în Shah-Nama că apa a fost creația cea dintîi. Fără nici un motiv explicabil (și asta o neliniști mai mult decît senzația propriu-zisă), Jessica se înfiora. Iși întoarse fața ca să-și ascundă tulburarea si exact în clipa aceea văzu apusul. O urgie sălbatică de culori împroșcă cerul, apoi soarele dispăru în spatele orizontului. - E timpul! Vocea care răsunase sub bolta grotei era a lui Stilgar. - Arma lui Jamis a fost ucisă. Pe Jamis 1-a chemat acum la El, Shai-hulud, cel care a sorocit fazele celor două luni ca să descrească și să devină în cele din urmă chircite și uscate ca niște rămurele veștede. Vocea lui Stilgar coborî: Așa este si Jamis acum. In cavernă se așternu tăcerea. Jessica îl văzu pe Stilgar miscîndu-se ca o umbră cenușie, ca o fantomă plutind în interiorul întunecat al peșterii. Privi peste umăr, către bazin. Simți brusc răcoarea care pătrundea de afară. - Prietenii lui Jamis să se apropie, rosti Stilgar. Cîțiva oameni trecură în spatele Jessicăi, acoperiră cu o draperie gaura din stîncă. In fundul grotei, sub tavan, se aprinse un licuriglob. Lumina sa galbenă dădu la iveală o revărsare înceată de siluete. Jessica ascultă foșnetul mantiilor. Chani făcu un pas înainte, de parcă lumina ar fi atras-o. Jessica își apropie repede buzele de urechea lui Paul, îi șopti în codul familiei: - Ia-te după ei... Fă ce fac ei. Nu va fi decît o ceremonie funebră, menită să împace spiritul lui Jamis. Va fi mai mult decît atit, gîndi Paul. Și simți un fel de strîngere de inimă, o senzație ciudată - ca si cum ar fi încercat să prindă și să imobilizeze ceva aflat în mișcare. Chani se strecură lîngă Jessica, o prinse de mînă. - Vino, Sayyadina. Noi trebuie să stăm în altă parte. Paul le privi cum dispar amîndouă în umbră, lăsîndu-1 singur. Se simți părăsit, abandonat. Oamenii care fixaseră draperia îl încadrară. - Să mergem, Usul. Se lăsă condus, împins în cercul de oameni ce se formase în jurul lui Stilgar. Stilgar stătea în picioare sub licuriglob, iar lîngă el, pe pardoseală, se afla o formă cu contururi neregulate, acoperită cu o mantie. La un semn ai lui Stilgar, oamenii se ghemuiră pe vine, într-un singur foșnet de mantii. Paul îi imită, privindu-1 țintă pe Stilgar. Din cauza globului de deasupra, ochii fremenului păreau două găuri negre; la gît, colierul distraiului arunca reflexe verzi de lumină. Paul își strămută atenția la maldărul acoperit de ia picioarele lui Stilgar, recunoscu sub mantie conturul minerului unui baliset. - Spiritul părăsește apa trupului cînd răsare prima lună, psalmoŹdie Stilgar. Așa e scris. Cînd vom vedea, la noapte, că răsare prima lună, pe cine o să cheme ea? - Pe Jamis, răspunse în cor ceata. Stilgar se răsuci de jur-împrejur pe un singur călcîi, trecînd în revistă cercul de chipuri care-1 priveau. Apoi rosti grav: - I-am fost prieten lui Jamis. Cînd avionul-șoim s-a năpustit asuŹpra noastră la Gaura-din-Stîncă, Jamis m-a tras la adăpost. Se aplecă spre grămada de lîngă el, ridică mantia. - Ca prieten al lui Jamis, iau această mantie - dreptul conducătorului. Isi puse mantia pe umeri, se indeparta. Si Paul vazuse ce ascunsese mantia: luciul palid si cenusiu al unui distrai, o litrugenă ruginita, o carte mica depusă intr-o batistă, mînerul fără lamă al unui cristai, o teacâ goală, o raniță împăturită, un paracompas, un distrans, un toboșar, mai multe cîrlige metalice cit pumnul, ceva ce arăta ca o grămăjoară de pietricele strînse într-o bucată de pînză, un mănunchi de pene... si, rezemat de ranița împăturită, un baliset. Jamis cînta la baliset, gîndi Paul. Instrumentul îi aminti de Gurney Halleck și de tot ce pierduse. Memoria lui Paul, memoria viitorului la timpul trecut, înregistrase unele linii aleatorii care ar fi putut duce la o reîntîlnire cu Halleck, dar acestea erau puține și neclare. Gîndul îl tulbură. Factorul de incertitudine îi răscoli din nou sufletul. Oare asta înseamnă că ceva din ceea ce voi face... din ceea ce AS PUTEA face, l-ar putea distruge pe Gurney... sau l-ar putea readuce la viață... sau...? Inghiți, își scutură capul. Stilgar se aplecă din nou. - Pentru femeia lui Jamis și pentru străji, rosti. Pietricelele și cărticica dispărură în interiorul mantiei sale. - Dreptul conducătorului, intona ceata. - Marcatorul serviciului de cafea al lui Jamis, spuse Stiîgar si luă din grămadă un disc plat de metal verde. Acesta i se va da lui Usul, cu ceremonialul cuvenit, cînd vom ajunge în sietch. - Dreptul conducătorului, intona ceata. In sfirsit, Stilgar se ridică, ținînd în mină minerul cristaiului. - Pentru Cîmpia Funebră, spuse. - Pentru Cîmpia Funebră, repetară într-un glas fremenii. Jessica, aflată în mijlocul cetei, de partea cealaltă a locului în care stătea Paul, dădu din cap, recunoscînd originea ancestrală a ritualului și gîndi: îngemănarea dintre ignoranță și cunoaștere... dintre sălbăticie și cultură... Totul începe de la demnitatea cu care ne tratăm morții. Se uită la Paul, întrebîndu-se: Oare va înțelege? Va ști ce să facă? - Noi sîntem prietenii lui Jamis, reluă Stiîgar. Noi nu ne jelim mortul ca o adunătură de netrebnici. Un om cu barbă sură, aflat în stînga lui Paul, se ridică în picioare. - I-am fost prieten lui Jamis, zise el. Se apropie de grămadă, luă distransul. Cînd am fost asediați la Două Păsări si am rămas fără apă, Jamis mi-a dat de la el. Omul se întoarse la locul lui. Oare se așteaptă să spun că i-am fost și eu prieten lui Jamis? se întrebă Paul. Oare se așteaptă să-mi aleg si eu un obiect din grămadă? Văzu fețe intorcîndu-se către el, ocolindu-i privirea. Da, asta așteaptă! In fata lui Paul, un barbat se ridica, se apropie de gramada si lua paracompasul. - I-am fost prieten lui Jamis, spuse omul. Cind ne-au surprins patrulele la Cotul Stincii si am fost ranit, Jamis i-a atras dupa el pe vrajmasi si ranitii au putut fi salvati. Omul se ridica si se duse la locul sau. Din nou, Paul vazu fete intorcindu-se catre el, vazu asteptarea intiparita pe chipuri, isi lasa ochii in jos. Cineva il inghionti de la spate, sopti: - Vrei să atragi nenorocirea asupra noastră? Cum să spun că i-am fost prieten? glndi Paul. O altă siluetă se desprinse din mulțime și cînd chipul umbrit de glugă ajunse sub glob, Paul o recunoscu pe mama sa, Jessica se aplecă deasupra grămezii, luă batista. - I-am fost prietenă lui Jamis, zise ea. Cînd spiritul spiritelor din el a înțeles că adevărul trebuie dat la iveală, s-a retras si a salvat viața fiului meu. Jessica se întoarse la locul ei. Iar Paul își aminti de disprețul din vocea mamei sale, cînd îi vorbise imediat după luptă. „Cum te simți in postură de ucigaș'"? Și văzu iarăși chipurile întorcîndu-se către el, simți mînia si teama oamenilor. In clipa aceea, îi fulgeră în minte un pasaj din bobina despre „Cultul morților" pe care i-o proiectase odată mama sa. Se hotărî brusc. Incet, se ridică în picioare. Un suspin făcu înconjurul cetei. Pășind în mijlocul cercului, lui Paul i se păru că sinele său se împuținase. I se păru că pierduse o bucățică din el însuși si că acum încerca să si-o regăsească. Se aplecă deasupra grămezii de lucruri, luă balisetul. O strună vibra ușor, lovind unul din obiectele de pe jos. - I-am fost prieten lui Jamis, șopti Paul. Simți lacrimi arzîndu-i ochii, făcu un efort ca să-si adauge tărie în glas. - Jamis m-a învățat... că... dacă ucizi... trebuie să plătești. Regret că n-am avut timp să-1 cunosc mai bine. Cu pleoapele strînse, cu pași nesiguri, se întoarse orbește la locul său, se ghemui pe pardoseală. Umerii i se încovoiară. O voce șopti: - Varsă lacrimi! Un murmur trecu din gură în gură: - Usul dă umezeală mortului! Paul simți degetele care îi pipăiau înfrigurate obrajii, auzi șoaptele de venerație. Ascultînd murmurul fremenilor, Jessica înțelese gravitatea acestei experiențe, înțelese ce inhibiții cumplite existau aici pentru plîns, pentru lacrimi. Se concentra asupra cuvintelor: "Dă umezeală mortului"'. Lacrimi-ofrandă adusă lumii umbrelor... Fără îndoială că pentru fremeni lacrimile erau sacre. Nimic din ceea ce văzuse pînă atunci pe planeta aceasta nu îi oferise o imagine atît de zguduitoare despre suprema valoare a apei. Nici vînzătorii de apă, nici pielea uscată a băștinașilor, nici distraiele sau cerințele aspre ale disciplinei apei. Acum știa că apa era aici cea mai prețioasă formă a materiei - era viața însăși... învăluind totul în simbol si ritual. Apa. - I-am atins obrazul, șopti cineva. Am simțit darul. La început, degetele care îi pipăiau fața îl înspăimîntară pe Paul. Iși încleșta degetele pe griful rece al balisetului, simți coardele muscîndu-i palma. Apoi văzu ca prin ceață chipurile din spatele mîinilor întinse - ochii mari, fascinați. Mîinile se retraseră. Ceremonia fu reluată. In jurul lui Paul însă, se crease un mic spațiu liber, o aură subtilă - fremenii se trăseseră la o parte în semn de respect. Ceremonia se încheie cu o melopee surdă: „Luna plină te cheamă la ea... Pe Shai-hulud îl vei vedea; Noapte roșie, cer mohorît, Moarte cruntă te-a doborît. Lunii pline ne-om ruga... Luna ne va ajuta; Ce căutăm va fi găsit In ținutul pustiit." La picioarele lui Stilgar apăruse un burduf umflat. Stilgar se lăsă pe vine, își lipi palmele de el. Cineva se apropie, se ghemui alături de Stilgar și Paul. Recunoscu sub umbra glugii chipul lui Chani. - Jamis a dus treizeci și trei de litri, șapte drahme si trei secunde treizeci din apa tribului, spuse Chani. Binecuvîntez această apă în prezența Sayyadinei. Ekkeri-akairi, aceasta este apa, fillissin-follasy, lui Paul-Muad'Dib! Kivi a-kavi, care nu va mai fi niciodată, nakalas! Nakelas! măsurată și numărată, ukair-an! de bătăile inimii jan-jan-jan prietenului nostru... Jamis. - Bi-lal kaifa, psalmodie ceata. In liniștea apăsătoare care se lăsă brusc, Chani se întoarse, se uită lung la Paul. Apoi spuse: - Ce-i în mine flacără, fie în tine cărbuni. Ce-i în mine rouă, fie în tine apă. - Bi-lal kaifa, intona ceata. - Lui Paul-Muad'Dib îi revine apa aceasta, rosti Chani. S-o păstreze pentru trib și să aibă grijă să n-o irosească zadarnic. Să fie generos cu ea la vreme de restriște. Iar cînd va veni timpul, s-o dea mai departe, pentru binele tribului. - Bi-lal kaifa, glăsuiră oamenii. Trebuie să accept apa, gîndi Paul. Incet, se ridică, veni lîngă Chani. Stilgar se dădu înapoi ca să-i facă loc, îi luă cu blîndețe balisetul din mînă. - Ingenunchează, spuse Chani. Paul se lăsă în genunchi. Ea îi călăuzi mîinile către burduful cu apă, îi apăsă palmele pe suprafața elastică. - Ție îți incredințează tribul apa aceasta, rosti ea. Jamis a părăsit-o. Ia-o în pace. Apoi se ridică în picioare, trăgîndu-1 pe Paul după ea. Stilgar îi înapoie balisetul, întinse spre el cealaltă mînă, cu palma deschisă. In palmă se aflau niște inele mici de metal. Paul le văzu scînteind în lumina palidă a licuriglobului, observă că erau de mărimi diferite. Chani luă inelul cel mai mare, îl ridică într-un deget. - Treizeci de litri, spuse. Unul după altul, le ridică si pe celelalte, arătîndu-i-le lui Paul, numărînd: Doi litri; un litru; șapte acvaverigi a cîte o drahmă fiecare; o acvaverigă de trei secunde de drahmă treizeci. Cu totul - treizeci și trei de litri, șapte drahme si trei secunde treizeci. Ținu degetul încărcat cu inele în fața lui Paul, - Le primești? întrebă Stilgar. Paul înghiți cu greutate, dădu din cap. Da. - O să te învăț mai tîrziu, spuse Chani, cum să le înfășori într-o batistă ca să nu zăngăne si să nu te trădeze cînd mergi. Ii întinse inelele. - N-ai vrea... să mi le păstrezi tu? întrebă Paul. Chani se uită surprinsă la Stilgar. Acesta zîmbi, spuse: - Paul-Muad'Dib, Usul, nu cunoaște încă obiceiurile noastre, Chani. Păstrează-i acvaverigile, fără nici o obligație pînă ce vei avea timp să-i arăți cum să le poarte. Fata dădu din cap, scoase de sub mantie o fisie de pînză, o trecu prin interiorul inelelor răsucind-o cu o mișcare complicată pe deasupra și pe dedesubt, șovăi, apoi vîrî pachețelul în cingătoare. Cred c-am făcut o gafă, gîndi Paul. Simțea amuzamentul reținut al oamenilor din jur, aerul lor vag ironic și mintea sa făcu brusc legătura cu memoria preștientă: oferirea de acvaverigi unei femei - ritual de curtare. - Acvarii rosti cu glas puternic Stilgar. In foșnet de mantii, ceata se ridică. Doi oameni ieșiră în față, ridicară burduful cu apă. Stilgar luă licuriglobul, porni cu el spre fundul cavernei. Paul se simți împins dinapoi în spatele lui Chani. Privi strălucirea lăptoasă a luminii sub tavanul de piatră, dansul umbrelor pe pereți. Si simți înfrigurarea subită care pusese stăpînire pe fremeni, freamătul de nerăbdare al oamenilor. Jessica trasă de mîini grăbite către marginea grupului, înconjurată și îngrămădită de trupuri agitate, își înăbuși un fior de panică. Recunoscuse părți din ritual, identificase frînturile de chakobsa și de bhotani-jib ale formulelor mistice. Știa ce violență năprasnică ar fi putut să erupă dintr-o asemenea procesiune, aparent pașnică și naivă. Jan-jan-jan, gîndi ea. Hai-hai-hai! Ca un joc de copii ce-și pierduse orice inhibiții între adulți. Stilgar se opri în fața unui perete de piatră galbenă. Apăsă pe o protuberantă și peretele se trase fără zgomot la o parte; descoperind o fisură cu contururi neregulate. Stilgar intră primul și ceilalți îl urmară, pășind pe lîngă un grilaj întunecat, cu alveole în formă de fagure. Paul simți o adiere de aer rece. Se uită mirat la Chani, o trase de mînecă. - Aerul de aici pare umed, spuse el. - Sssst, șușoti ea. Dar cineva din spatele lor zise: - In noaptea asta, capcana-i plină de umezeală, înseamnă că Jamis e mulțumit. Jessica trecu prin ușa secretă, o auzi închizîndu-se în spatele ultimilor oameni. Observă că fremenii își încetineau mersul cînd treceau pe lîngă grilajul cu alveole de fagure, simți umiditatea aerului cînd ajunce în dreptul lui. O capcană de vint! gîndi. Au instalat o capcană de vint camuflată la suprafață, ca să tragă aerul în interiorul rece al stincilor și să obțină umezeală prin condensare. Trecură de încă o ușă de piatră, cu grilaj asemănător deasupra, si ușa aceasta se închise în spatele lor. Si Paul, și Jessica simțiră cît se poate de limpede curentul de aer umed care venea de deasupra. Paul văzu licuriglobul din mîna lui Stilgar dispărînd brusc sub nivelul capetelor din fața lui. In clipa următoare, simți sub tălpi treptele unei scări care cotea spre stingă. Raze lungi de lumină poleiră șirul de glugi, care cobora în spirală. Jessica sesiză încordarea crescîndă a oamenilor din jurul ei, apăsaŹrea unei muțenii a cărei încărcătură îi scrijeli nervii. Treptele se terminară si ceata se strecură pe sub pragul scund al unei a treia uși. Lumina licuriglobului fu înghițită de o grotă uriașă, cu tavanul înalt și boltit. Paul simți mîna lui Chani apucîndu-1 de braț, auzi un clipocit slab în aerul rece, percepu încremenirea desăvîrsită a mulțimii de fremeni în prezența solemnă a apei. Ca într-o catedrală. Am văzut locul acesta in vis, își aminti el. Gîndul i se păru liniștitor, dar în același timp zadarnic. Undeva, în față, pe calea aceasta, hoardele fanatice insîngerau universul, în numele lui. Steagul verde si negru al Atreizilor devenea un simbol al terorii. Legiuni turbate se năpusteau la atac urlîndu-si strigătul de luptă: „Muad'Dib!" Nu trebuie să se întîmple lucrul acesta, gîndi. Nu pot îngădui să se întîmple. Dar simțea limpede forța conștiinței de rasă din el, propriul său țel cumplit... si înțelese că flagelul nu putea fi înlăturat cu ușurință, că lua proporții cu fiecare clipă și că devenea tot mai puternic. Chiar dacă el, Paul, ar fi murit în momentul acesta, lucrurile ar fi mers mai departe, pe același făgaș, prin mama sa si prin sora lui care încă nu se născuse. Un singur lucru ar fi putut pune stavilă iureșului: moartea tuturor celor ce se aflau acum, aici - inclusiv moartea lui si a mamei sale. Paul privi în jur, văzu ceata fremenilor răspîndindu-se în linie dreaptă. Oamenii îl împinseră înainte, către o baricadă scundă, cioplită în roca nativă a grotei. Dincolo de baricadă, la lumina globului lui Stiigar, Paul dădu cu ochii pe suprafața nemișcată, întunecată, a unui bazin plin cu apă. Bazinul se prelungea în umbră - adînc, negru. Peretele opus era abia deslușit, la vreo sută de metri distanță. Jessica își simți pielea uscată si întinsă, de pe obraji și de pe frunte, destinzîndu-se la contactul cu aerul umed. Bazinul era adînc. Ii simțea admcimea. Reuși să reziste dorinței de a se apropia si de a-si cufunda miinile în apă. Auzi un clipocit în stînga. Privi către capătul șirului de oameni, îi văzu pe Stiigar și pe Paul unul lîngă altul, iar în fața lor pe cei doi acvari golindu-și povara în bazin, printr-un debitmetru. Aparatul de măsură părea un ochi rotund, cenușiu, fixat pe marginea bazinului. Urmări mișcarea contorului luminiscent pe măsură ce apa trecea prin aparat, îl văzu oprindu-se la treizeci si trei de litri, șapte drahme și trei secunde treizeci. Uimitoare precizie, gîndi ea. Observă că pîlnia debitmetrului rămăsese uscată după trecerea apei. Apa se scursese pe pereții pîlniei fără să facă priză. Si, în această simplă observație, descoperi un alt indiciu tulburător în legătură cu tehnologia fremenilor: erau perfecționiști. Brusc, Jessica porni de-a lungul baricadei, către locul în care se afla Stiigar și oamenii îi făcură loc, dîndu-se respectuoși la o parte. Se opri în fața lui Stilgar, se uită ia Paul și îi remarcă privirea absentă, dar în clipa aceea enigma imensului rezervor de apă o preocupa mai mult ca orice. Stilgar o privi lung. - Adesea unii dintre noi au dus lipsă de apă, spuse deodată. Dar nu s-au atins nicicînd de apa de aici. Poate n-o să mă crezi. - Te cred, rosti ea. El arătă spre bazin. - Avem aici peste treizeci și opt de milioane de decalitri. Apa-i împrejmuită cu ziduri de netrecut pentru făuritorii cei mici, bine ascunsă, bine adăpostită. - O comoară. Stilgar ridică globul, o privi drept în ochi. - E mai mult decît o comoară. Avem mii de asemenea ascunzișuri. Doar cîțiva dintre noi le cunosc pe toate. Iși înclină capul într-o parte și globul îi proiectă, pe chip și pe barbă, pete galbene si negre de lumină și întuneric. Auzi? Ascultară cu toții. Picurul apei precipitate de capcana de vînt umplu cu prezența sa grota. Jessica observă că toată ceata asculta cu smerenie. Numai Paul părea insensibil la sunet, absent. Pentru Paul sunetul era ca un tic-tac al timpului care trecea. Avea senzația că timpul se scurge prin el, că nu va mai prinde niciodată din urmă aceste clipe. Simțea că trebuie să ia o hotărîre, dar nu era capabil să facă nici o mișcare. - S-a calculat cîtă apă ne trebuie, murmură Stilgar. Cînd o vom avea, vom schimba fața Arrakisului. Ceata răspunse cu o singură șoaptă: - Bi-lal kaifa. - Vom țintui dunele sub un covor de iarbă, continuă Stilgar cu o voce din ce în ce mai puternică. Vom încătușa apa în sol, cu arbori și subarboret. - Bi-lal kaifa, psalmodie ceata. - Cu fiecare an care trece, calota polară se va retrage. - Bi-lal kaifa. - Vom face din Arrakis o patrie primitoare... Cu lentile de topire a ghețurilor la poli, cu lacuri în zonele temperate. Vom păstra pentru făuritor și pentru mirodenia sa doar centrul deșertului. - Bi-lal kaifa. - Și nimeni n-o să mai jinduiască, niciodată, după apă. Omul își va lua singur apă din fintîni, din iazuri, din lacuri, din canale. Apa va curge prin quanaturi și va hrăni plantele noastre. Apa va fi a tuturor. Oamenii nu vor trebui decît să-și întindă mîna ca să ia apă. - Bi-lal kaifa. Jessica detecta rezonanța rituală, religioasă, a cuvintelor, simți propria ei reacție instinctivă de venerație. Oamenii aceștia s-au aliat cu viitorul, gîndi. Sint hotăriți să escaladeze un munte. Visul unui om de știință... Și acești oameni simpli, țăranii aceștia, vor să-i dea viață. Se gîndi la Liet-Kynes, ecologul planetar imperial care se transformase în băștinaș - și o cuprinse mirarea. Visul acesta era genul de ideal care pune stăpînire pe sufletul omului si Jessica își dădea seama că Liet-Kynes îl declanșase în mod deliberat. Un ideal pentru care oamenii sînt în stare să-și dea viața. Și acesta era unul din elementele esențiale de care simțea că avea nevoie fiul ei: oameni cu un ideal. Unor asemenea oameni li se putea insufla ușor înflăcărare si fanatism. Asemenea oameni puteau fi transformați într-o sabie cu care Paul să-și recucerească locul ce i se cuvenea. - Să mergem acum, spuse Stilgar. Vom aștepta să răsară prima lună. După ce Jamis va fi pornit la drum, vom porni si noi către casă. Murmurînd dezamăgiți, oamenii făcură calea întoarsă de-a lungul bazinului, urmîndu-1 pe Stilgar. Iar Paul, pășind în spatele lui Chani, avu sentimentul că un moŹment vital trecuse pe lîngă el, că pierduse ocazia unei decizii esențiale și că era prizonier în capcana propriului său mit. Știa că mai văzuse locul acesta, că mai trăise odată episodul acesta într-o fulgerare de vis preștient, pe îndepărtatul Caladan. Dar acum se iviseră elemente noi, necunoscute pînă atunci. Constată din nou, cu uimire, cît de limitat era darul său. I se păru că era purtat de valul timpului, uneori în mijlocul lui, alteori pe creasta lui... și că pretutindeni, în jurul său, alte valuri se înălțau și coborau, cînd arătînd, cînd ascunzînd ceea ce duceau ele. Și peste tot, peste toate, în față, continua să se profileze ameŹnințătoare umbra neîndurătorului jihad - violența, măcelul. Era un promontoriu deasupra valurilor. Ceata trecu de ultima ușă, reveni în peștera de la intrare. Ușa fu etanșată. Lumina se stinse și fremenii desprinseră draperiile de pe deschiderile cavernei, dînd la iveală noaptea si steleie care apăruseră deasupra deșertului. Jessica se apropie de pervazul din peretele grotei, își ridică ochii spre stele. Erau limpezi, apropiate. Ascultă agitația oamenilor din spatele ei, auzi sunetele unui baliset pe care îl acorda cineva, apoi vocea lui Paul îngînînd notele acordajului. Nu-i plăcu tristețea pe care o percepu în tonul fiului ei. Din întunericul peșterii, răzbătu glasul lui Chani: - Povesteste-mi despre apele de pe lumea ta de baștină, Paul-Muad'Dib. Și Paul: - Altă dată, Chani. Iți promit. Cită tristețe! - E un baliset bun, spuse Cfaani, - Așa e, încuviință Paul. Crezi că pe Jamis îl supără că-i folosesc balisetul? Vorbește de mort la prezent, gîndi Jessica. Implicațiile o tulburară. Un glas de bărbat răspunse întrebării lui Paul: - Jamis îndrăgea muzica. L-am auzit adesea cîntînd. - Atunci, cîntă-mi ceva, Usul, se rugă Cfaani. Cînîă-mi un cîntec de-al tău. Ctâ fermitate în vocea unei copile, se miră Jessica. Trebuie să-l pun în gardă pe Paul cu privire la femeile lor. Și încă iute! - Am să-ți cînt un cîntec pe care l-a compus un prieten de-al meu, zise Paul. Gurney... Nu cred că mai trăiește. L-a intitulat „Cîntec de seară". Fremenii amuțiră. Glasul plăcut, de tenor, al lui Paul, se înălță acompaniat de sunetele vibrante ale balisetului: „Văd jarul în ceas de amurg... Astrul de aur apune. Parfumuri, simțuri nebune Trezesc amintiri..." Jessica simți muzica versurilor în piept - păgînă, încărcată de sunete care o făcură să-și simtă brusc si intens propriul trup, dorințele lui. Ascultă mută, încordată. „Recviem al nopții cu perle-ocrustată... Doar pentru noi! Ochii ți s-au aprins dintr-o dată... Numai noi doi! Cununi de flori - Inimile noastre... Petaie de flori - Dorințele noastre." Și Jessica ascultă vibrația surdă din tăcerea care urmă ultimei note. De ce i-a cintat fiul meu un cîntec de dragoste copilei acesteia? se întrebă. O cuprinse deodată spaima. I se păru că viața se scurge năvalnic pe lîngă ea și că nu poate s-o țină în loc. De ce-a ales cîntecul ăsta? se întrebă. Uneori instinctele nu se înșeală. Pentru ce a făcut asta ? Paul rămase nemișcat, mut. In întuneric. Un singur gînd, cumplit, îi copleșea mintea: Mama mea îmi este vrăjmașă. Mi-e vrăjmașă fără să știe. Ea este aducătoarea jihadului. Ea m-a născut; ea m-a crescuts si m-a educat. Ea este dușmanul meu.