CAPITOLUL XVIII
Ecologia Dunei*** ANEXA I
Dincolo de un punct critic dintr-un spațiu finit, libertatea descrește proporțional cu creșterea numărului. Acest lucru este la fel de adevărat penŹtru ființele umane din spațiul finit al unui ecosisŹtem planetar, ca si pentru moleculele unui gaz închis intr-un recipient etanș. In ceea ce îi privește pe oameni, întrebarea este nu cîți pot supraviețui in cadrul sistemului, ci ce fel de existență va fi posibilă pentru cei ce vor supraviețui. Pardot Kynes, Primul Planetolog al Arrakisului.
Impresia pe care o produce de obicei Arrakisul asupra oricărui nou venit este aceea a unui ținut de o pustietate absolută. Străinul își închipuie imediat că aici nimic nu poate viețui sau crește sub cerul liber, că lumea aceasta este adevăratul desert, care nu a cunoscut și nici nu va cunoaște vreodată fertilitatea. Pentru Pardot Kynes, planeta nu era decît o formă de energie, o mașină pusă în mișcare de soarele ei. Erau necesare doar cîteva ajustări pentru a o adapta nevoilor omului si, imediat, s-a gîndit la populația umană care se deplasa liber pe suprafața Arrakisului: fremenii. Ce provocare! Si ce unealtă! Fremenii reprezentau o forță ecologică și geologică cu un potențial aproape nelimitat. In multe privințe, Pardot Kynes era un om simplu și direct. Trebuia să scape de restricțiile impuse de Harkonneni? Nimic mai simplu. S-a căsătorit cu o femeie fremenă. Iar după ce i-a dăruit un fiu fremen, Liet-Kynes, a început să-i inoculeze acestuia, precum și celorlalți copii fremeni, știința de carte" a ecologiei, creînd de la bun început un limbaj nou de simboluri, menit să înarmeze mintea spre a manipula un întreg peisaj, clima sa, mecanismul anotimpurilor, un limbaj care respingea orice idee de forță, în favoarea unei Conștiințe clare a ordinii. Pe orice planetă prielnică omului," spunea Kynes, există o frumusețe internă creată de mișcare si echilibru. Această frumusețe generează un efect dinamic stabilizator, esențial oricărei forme de viață. Scopul său este simplu: menținerea și producerea de structuri coordonate, din ce în ce mai diversificate. Viața sporește capacitatea oricărui sistem închis de a întreține viața. Viața, în totalitatea ei, se află în slujba vieții. Hrana necesară îi este furnizată vieții de către viață, în forme din ce în ce mai bogate, pe măsură ce creste diversitatea vieții, întregul peisaj se trezește la viață, se stabilesc relații, apar interacțiuni". Așa vorbea Pardot Kynes în clasele din sietchuri. Dar, înainte de a ajunge la cursuri, trebuise să-i convingă pe fremeni. Ca să înțelegeți cum a reușit lucrul acesta, trebuie să înțeleŹgeți, mai întîi, enorma onestitate si inocența cu care aborda orice problemă. Nu era naiv, dar nu își îngăduia nici un fel de distracție. Intr-o după-amiază toridă, pe cînd explora peisajul arrakian la bordul unui vehicul de suprafață monoloc, fu martorul unei scene de o deplorabilă banalitate. Șase mercenari Harkonneni, echipați cu scuturi si înarmați pînă-n dinți, încercuiseră trei tineri fremeni, pe platoul din spatele Scutului de Piatră, în apropierea satului Sacul Vînturilor. Kynes crezu mai întîi că nu era vorba decît de o simplă ciomăgeală, apoi își dădu seama că Harkonnenii intenționau să-i masacreze pe fremeni. In acel moment, unul dintre tineri zăcea deja la pămînt, cu o arteră secționată, iar doi mercenari fuseseră scoși din luptă, dar tot rămîneau patru oameni înarmați împotriva a doi copilandri. Kynes nu era curajos. Nu era decît onest si precaut. Harkonnenii măcelăreau fremeni. Distrugeau uneltele cu care el avea intenția să refacă planeta! Iși activă scutul, se năpusti în mijlocul încăierării si răpuse cu șișul doi dintre Harkonneni, mai înainte ca aceștia să-și fi dat seama că se află cineva în spatele lor. Evită lovitura de sabie a celui de-al treilea, îi reteză beregata cu un entretisser impecabil și îl lăsă pe al patrulea în seama celor doi adolescenți fremeni, pentru a-i da primul ajutor rănitului care sîngera în nisip. Și reuși să-l readucă la viață... în momentul în care ultimul Harkonnen își dădea duhul. Drept care, tinerii fremeni se pomeniră într-o mare încurcătură. Ce să facă cu Kynes? Bineînțeles, știau cine e. Nici o persoană nu sosea pe Arrakis, fără ca un dosar bine documentat să nu ajungă, pe o cale sau alta, în mîinile fremenilor. Il cunoșteau pe Kynes: era slujitorul Impăratului. Dar ucisese Harkonneni! Niște adulți ar fi dat, fără îndoială, din umeri și, cu oarecare regret, i-ar fi adăugat cadavrul la cele șase care zăceau deja pe nisip. Dar acești fremeni erau tineri fără experiență și tot ce pricepeau era că îi datorau viața acestui slujitor imperial. Două zile mai tîrziu, Kynes se pomeni într-unul din sietchurile care dominau Pasul Vînturilor. Pentru el, treaba asta era naturală. Se apucă să le vorbească fremenilor despre apă, despre fixarea dunelor cu covoare de iarbă, despre plantații de curmali, despre canale de irigație străbătînd liber desertul. Vorbea, vorbea, vorbea întruna. Si habar n-avea de discuțiile încinse al căror obiect era soarta sa. Ce-i de făcut cu nebunul ăsta? Cunoaște acum poziția unuia dintre cele mai importante sietchuri. Ce-i de făcut? Și ce să pricepi din vorbele lui, din trăncăneala smintită despre preschimbarea Arrakisului într-un paradis? Vorbărie și-atîta tot! Știe prea mult. Dar a ucis Harkonneni! Cum o să-i plătim povara de apă? De cînd datorăm noi ceva Imperiului? A ucis Harkonneni. Ei si? Oricine poate ucide Harkonneni. Și eu am ucis. Dar ceea ce spune el despre fertilizarea Arrakisului? Prostii! De unde apă? El zice că este! Si a salvat trei de-ai noștri. A salvat trei mucoși nerozi, care s-au aruncat singuri în cuțitele Harkonnenilor! Și le-a văzut cristaiele! Decizia fu cunoscută cu mult înainte de a fi fost rostită. Taul unui sietch le dictează membrilor săi conduita, inclusiv obligațiile cele mai brutale. Pentru îndeplinirea deciziei fu numit un luptător încercat, căruia i se încredința cuțitul sacru. Doi acvari îl însoțiră, spre a recupera apa trupului. Obligație brutală. E îndoielnic ca Pardot Kynes să fi băgat de seamă prezența presupusului călău. In clipa aceea, era ocupat. Perora unui grup, care se adunase în jurul lui, la o distanță precaută. Vorbea plimbîndu-se de colo-colo, gesticulînd. Apă în aer liber, spunea el. Ieșiri în deșert, fără distrai! Apă potabilă acumulată în iazuri! Livezi de portyguli! Cel cu cuțitul îi aținu calea. Fă-mi loc," îi spuse Kynes și continuă să vorbească despre capŹcane de vînt secrete. Trecu mai departe, oferindu-și spatele loviturii rituale. Nu se poate ști ce anume s-a petrecut în momentul acela în mintea presupusului gîde. L-a ascultat brusc pe Kynes și 1-a crezut? Cine știe?... Dar ceea ce a făcut a rămas de pomină. Il chema Uliet Virstnicul. Uliet a înaintat trei pași si s-a prăbușit deliberat în lama propriului său cuțit. Astfel i-a făcut loc" lui Kynes. Sinucidere? Unii pretind că 1-a călăuzit Shai-hulud. Așa se nasc prevestirile! Din clipa aceea, Kynes nu a mai trebuit decît să arate cu mîna si să rostească: Mergeți acolo!" Și ei se duceau. Triburi întregi, de pretutindeni. Mureau bârbați, mureau femei, mureau copii. Dar se duceau. Kynes își reluă corvezile imperiale, întorcîndu-se la stațiunile biologice experimentale. Si, curînd, printre membrii personalului acestor stațiuni, își făcură apariția fremeni. Apoi fremenii își dădură seama că erau pe cale de a se infiltra în sistem" - o posibilitate pe care nu o luaseră niciodată în considerare. O serie de unelte si utilaje provenind din stațiuni ajunseră în sietchuri... în special radiatoarele, cu ajutorui cărora erau săpate bazinele colectoare și capcanele de vînt de sub suprafața desertului. Pe fundul bazinelor începu să se adune apă. Fremenii pricepură că Pardot Kynes nu era complet nebun, ci exact atît de nebun cît trebuie să fie un sfint. Era un umma, făcea parte din confreria profeților. Iar spiritul lui Uliet fu avansat la rangul de sadus si inclus printre judecătorii divini. Kynes - simplul, ambițiosul Kynes - știa că o muncă de cercetare organizată la niveluri înalte e hărăzită să nu producă niciodată nimic nou. Alcătui, așadar, mici unități experimentale, care făceau schimŹburi reciproce de informații, pentru a realiza cît mai rapid efectul Tansley si lăsă fiecărui grup libertatea de a-si găsi propria cale. Trebuiau să acumuleze milioane de fapte mărunte si de aceea orgaŹniza numai teste izolate si sumare, menite să scoată în evidență dificultățile. Se prelevară probe de carotaj de pe cuprinsul întregului bled. Se trasară diagrame ale îndelungatelor cicluri meteorologice care alcătuiau clima. Kynes descoperi că în centura lată, cuprinsă între 70 de grade latitudine nordică si sudică, temperaturile oscilau de mii de ani între 254 și 332 de grade (absolute) și că zona aceasta poseda lungi anotimpuri de germinație, în cursul cărora temperaturile variau de la 284 la 302 grade absolute: domeniul de aur" pentru dezvoltarea formelor de viață terestre... de îndată ce aveau să rezolve problema apei. Cînd o vom rezolva? întrebară atunci fremenii. Cînd vom vedea Arrakisul preschimbîndu-se într-un paradis? Si ca un dascăl răspunzînd unui copil care întreabă cît fac doi si cu doi, Kynes le spuse: "Peste trei sute sau cinci sute de ani." Un popor inferior ar fi reacționat cu un geamăt de disperare. Dar fremenii învățaseră răbdarea de la oameni cu bice în mîini. TransforŹmarea avea să dureze ceva mai mult timp decît se așteptaseră, dar erau încredințați cu toții că ziua binecuvîntată avea să vină. Iși strînseră, deci, cingătorile si se întoarseră la treabă. Dezamăgirea făcuse perspectiva paradisului parcă si mai reală. Problema capitală a Arrakisului nu era atît apa, cît umiditatea. Animalele de casă erau aproape necunoscute, iar cele domestice rare. Unii traficanți foloseau ca animal de povară kulonul, măgarul domesticit al deșertului, dar prețul apei era prohibitiv, chiar dacă se reușea echiparea animalelor cu distraie speciale. Kynes se gîndi să construiască mari instalații de reducere, care să sintetizeze apa din hidrogenul si oxigenul prezente în roca nativă, dar costul energiei ar fi fost prea ridicat. Calotele polare (în ciuda falsei impresii de bogăție în apă pe care o inspirau pyonilor) erau cu totul neîndestulătoare pentru proiectul său... Si-apoi, începuse deja să bănuiască unde ar fi trebuit să se găsească apa. La altitudinile medii si în unele vînturi, cantitatea de umiditate creștea simțitor. Și mai era si acel prim indiciu pe care i-1 furnizase compoziția echilibrată a atmosferei: 23% oxigen, 75,4% azot si 0,023% bioxid de carbon, plus gazele nobile care formau restul. Exista o plantă locală, extrem de rară, o rădăcinoasă care creștea în zona nordică temperată, la altitudini de peste 2500 de metri. Un tubercul de doi metri lungime producea o jumătate de litru de apă. Și mai erau si plantele de desert terraforme, dintre care unele, cele mai rezistente, se dezvoltau viguros dacă erau plantate în depresiuni și dotate cu decantoare de rouă. Apoi, Kynes descoperi cuveta salină. Topterul său fu surprins de o furtună, în timp ce zbura către una dintre stațiunile mai îndepărtate de la marginea bledului si se abătu de la ruta obișnuită. După trecerea furtunii, văzu cuveta: o uriașă depresiune ovală, cu diametrul mare de peste trei sute de kilometri, o întindere albă și șcînteietoare, în plin desert. Kynes coborî, își trecu degetele peste suprafața măturată de furtună, le duse la buze. Sare. Acum, era sigur. Pe Arrakis existase apă la suprafață... Cîndva. Se hotărî să reexamineze problema puțurilor seci, în care cîteva picături de apă apăruseră și pieriseră, pentru a nu se mai ivi niciodată. Kynes își puse la lucru proaspăt calificații limnologi fremeni. Indiciu de bază: fragmentele de materie organică, găsite uneori în masa de mirodenie, în urma unei erupții. Basmele folclorului fremen le atribuiseră dintotdeauna unui imaginar păstrăv al nisipurilor". Pe măsură ce se descoperiră noi dovezi, se contura o nouă explicație în legătură cu proveniența enigmaticelor fragmente - era vorba de o creatură care înota" în adîncul nisipurilor și care bloca apa în pungi fertile, situate în straturile inferioare poroase ale solului, la temperaturi sub 280 de grade (absolute). Milioane de asemenea hoți de apă" își găseau moartea la fiecare erupție de mirodenie. O variație de numai cinci grade a temperaturii putea să-i ucidă. Puținii supraviețuitori intrau apoi într-o fază de cistohibernare, din care ieșeau, după sase ani, sub formă de mici viermi de nisip care nu depășeau lungimea de trei metri. Dintre aceștia, numai cîțiva scăpau de frații lor mai mari și de pungile de apă ale premirodeniei, reușind să ajungă la maturitate, sub forma giganticului shai-hulud. (Pentru shai-hulud apa e o otravă, așa cum aflaseră mai demult fremenii, înecînd cîte unul din rarii viermi pitici" capturați în Ergul Mic, pentru a produce narcoticul stimulator al percepției pe care îl numeau Apa Vieții. Viermele pitic" este o varietate primitivă de shai-hulud, a cărui lungime nu depășește niciodată nouă metri.) Aveau acum întregul ciclu: de la micul făuritor la masa de premirodenie; de la micul făuritor la shai-hulud; shai-hulud dispersînd mirodenia din care se hrăneau făpturile microscopice numite planŹctonul nisipurilor"; planctonul nisipurilor, hrana lui shai-hulud, crescind, îngropîndu-se, transformîndu-se în mulțimea micilor făuriŹtori. Kynes și oamenii săi își strămutară, deci, atenția de la aceste mari relații, concentrîndu-se asupra microecologiei. In primul rînd, clima. Suprafața nisipului atingea deseori temperaturi de 344 pînă la 350 de grade (absolute). La o jumătate de metru sub suprafață, temperatura scădea cu 55 de grade; la o jumătate de metru deasupra solului, scădea cu 25 de grade. Frunzele sau umbra puteau să determine o scădere cu încă 18 grade. Apoi, substanțele nutritive. Nisipul Arrakisului este, în cea mai mare parte, produsul digestiei viermilor; praful (adevărata problemă omniprezentă) este produs de constanta unduire a suprafeței, mișcarea de saltație" a nisipului. Versanții feriți de vînt ai dunelor sînt acoperiți cu un strat de nisip macrogranular. Versanții aflați în bătaia vîntului sînt bătătoriți și netezi. Dunele bătrîne sînt galbene (din cauza oxidării), dunele tinere au culoarea rocii de origine (de obicei, cenușii). Versanții feriți de vînt ai dunelor bătrîne constituiră primele zone de plantații. Fremenii începură cu un ciclu de ierburi pentru soluri sărace, asemănătoare mușchiului de turbă, menite să se întrepătrundă, să împîslească și să fixeze dunele, privind vîntul de arma sa cea mai puternică: grăunții mobili. Primele zone pentru culturile de aclimatizare fură situate departe, în sud, la adăpost de patrulele Harkonnen. Formele mutante de ierburi neproductive fură plantate, mai întîi, pe versanții adăpostiți ai unui șir de dune situate pe direcția vînturilor dominante de vest. De îndată ce versanții feriți de vînt fură ancorați, versanții expuși se înălțară din ce în ce mai mult, iar suprafața acoperită cu iarbă, de pe partea cealaltă, se deplasă, extinzîndu-se în același ritm. In felul acesta luară naștere gigantice sifuri (dune lungi, cu creste sinuoase), a căror înălțime depășea 1500 de metri. Cînd bariera de dune atinse o altitudine suficientă, versanții expuși vîntului fură plantați cu rogoz, o iarbă mai rezistentă. Fiecare structură, avînd baza de aproximativ sase ori mai mare decît înălțimea, fu ancorată - fixată" - în felul acesta. După aceea, se trecu la culturi de plante cu rădăcini mai adinci: pentru început, efemere (chenopode, spanac sălbatic, știr), pe urmă grozamă scoțiană, lupin, viță de eucalipt (varietatea adaptată ținutuŹrilor nordice ale Caladanului), tamarisc pitic, pin mediteranean... în sfîrșit, adevăratele plante de deșert: cactusul-candelabru, saguaro si bis-naga, cactusul-butoi, iar acolo unde era posibil, salvia cămilei, iarba-ceapă, iarba de Gobi, lucerna sălbatică, verbina de nisip, primula de seară, livanul, scumpia, tufele de creozot. Fremenii se îngrijiră apoi de viața animală indispensabilă - creaŹturi mărunte, care să răscolească si să aerisească solul: vulpea pitică, șoarecele marsupial, iepurele desertului, broasca țestoasă de nisip... și răpitoare, care să păstreze echilibrul: șoimul desertului, bufnița pitică, vulturul si cucuveaua deșertului; insecte, care să pătrundă în nișele unde nu aveau acces viețuitoarele mai mari: scorpionul, miriaŹpodul, păianjenul, viespea, musca viermilor... și liliacul deșertului, care să le supravegheze. In cele din urmă, încercarea crucială: curmalii, bumbacul, cucurbitaceele, arborii de cafea, plantele medicinale... peste două sute de soiuri vegetale alimentare, care trebuiau să fie testate si aclimatizate. Ceea ce nu înțelege cineva (care nu se pricepe deloc la ecologie) despre un ecosistem, este tocmai faptul că-i vorba de un sistem," spunea Kynes. Un sistem! Un sistem își menține o anumită stabilitate fluidă, care însă poate fi răsturnată de o singură greșeală, comisă într-o singură nișă. Un sistem posedă o anumită ordine, o anumită curgere de la un punct la altul. Daca ceva zagazuieste aceasta curgere, ordinea este distrusă. Cine ignoră ecologia nu va observa dezastrul, decît cînd va fi prea tîrziu. Iată de ce, funcția primordială a ecologiei este înțelegerea consecințelor." Reușiseră sau nu să creeze un sistem? Kynes si poporul său rămaseră în așteptare. Fremenii înțelegeau în sfirșit ce însemna intervalul de cinci sute de ani pe care îl prezisese planetologul. Intr-o zi, de la plantațiile de palmieri sosi un raport: La hotarul dintre desert și plantații, planctonul nisipurilor este otrăvit de interacțiunea cu noile forme de viață. Motivul: incompatiŹbilitatea proteinelor. Se formase un brîu larg de apă otrăvitoare, de care viețuitoarele arrakiene nu se puteau apropia. O zonă pustiită înconjura plantațiile, o zonă pe care nu o putea viola nici măcar shai-hulud. Kynes se deplasă personal la plantații - o călătorie de douăzeci de toboșari (într-un palanchin, ca un infirm sau ca o Cucernică Maică, pentru că nu încercase niciodată să devină călăreț al nisipurilor). Cercetă zona cu pricina (duhoarea se ridica pînă la ceruri) si se întoarse cu o veste măreață, un dar din partea Arrakisului. Surplusul de sulf și azot transforma zona într-o răsadniță fertilă pentru formele de viață terestre. Plantațiile puteau fi extinse în voie! Se va scurta și intervalul?" vrură să știe fremenii. Kynes reveni asupra formulelor sale planetare. Coeficienții afectați capcanelor eoliene deveniseră între timp destul de siguri. Iși îngădui evaluări relativ precise în privința problemelor ecologice. O parte a covorului vegetal trebuia păstrată pentru menținerea dunelor; o altă parte trebuia rezervată producerii hranei (pentru oameni si pentru animale); în sfirșit, o altă parte trebuia să permită blocarea umidității în rețeaua de rădăcini si canalizarea apei înspre zonele învecinate, încă pîrjolite de soare. La ora aceea, fuseseră cartografiate toate zonele reci ale bledului. Kynes le introduse în formule. Pînă și shai-hulud figura în diagrame. Existența lui era indispensabilă, căci fără el ar fi pierit bogăția naturală pe care o reprezenta mirodenia. Iar uzina" din aparatul său digestiv, cu enormele sale concentrații de aldehide si de acizi, era o imensă sursă de oxigen. Un vierme mijlociu (de vreo 200 de metri lungime) elibera în atmosferă tot atîta oxigen cît zece kilometri pătrați de covor vegetal. Trebui să includă în calcul si Ghilda. Cantitățile de mirodenie cu care o mituiau, ca să mențină spațiul din jurul Arrakisului ferit de sateliți meteorologici sau de ochi indiscreți, atinseseră deja proporții gigantice. Nici fremenii nu puteau fi ignorați. Fremenii, cu capacitatea lor de vînt si cu răzlețele lor terenuri agricole" din zonele mai bogate în apă; fremenii, cu noua lor conștiință ecologică si cu visul lor de a acoperi suprafețe vaste ale Arrakisului mai întîi cu prerii, apoi cu păduri. Diagramele dădură o cifră. Kynes o comunică: trei la sută. Dacă reușeau să determine trei la sută din elementul vegetal al Arrakisului să participe la formarea de compuși carbonici, aveau să obțină rîvnitul ciclu cu autoîntreținere. Dar cît va dura?" întrebară fremenii. A... cît? Vreo trei sute cincizeci de ani." Așadar, ceea ce le spusese acest umma de la bun început rămînea valabil: nimeni din generația lor n-avea să vadă visul devenind realitate, si nici cei ce aveau să le urmeze vreme de opt generații... Dar ziua aceea avea să vină. Continuară să muncească: construind, săpînd, educînd si învățînd copiii. Pe vremea aceea, fiul său, Liet-Kynes, avea nousprezece ani și era un adevărat fremen; un călăreț al nisipurilor care omorîse peste o sutâ de Harkonneni. Autorizația imperială de succesiune, pe care bătrînul Kynes avusese grijă să o ceară din timp pentru fiul său, fu acordată fără probleme. Rigida structură de clasă a faufreluciior își îndeplinea la fel de bine rolul si pe Arrakis. Fiul fusese educat și crescut ca să preia misiunea tatălui. Calea era trasată, iar fremenii ecologi porniseră deja la drum. Liet-Kynes nu mai trebuia decît să-i supravegheze, să dea cîte un îndemn unde era necesar și să-i țină sub observație pe Harkonneni... Pînă în ziua în care planeta sa se pomeni cu un Erou.