CAPITOLUL V
Muad'Dib ne spune, în Prilej de reflecție", că adevărata lui educație a început în momentul primelor sale ciocniri cu necesitățile arrakiene. Atunci a învățat limbajul acelor vîntului care îi înțepau pielea, a învățat cum țiuie nasul sub usturimea nisipului și cum trebuie sâ-și adune umezeala prețioasă a trupului ca să o apere și s-o păstreze. Pe măsură ce ochii lui au dobîndit albastrul ibadului, Muad'Dib a învățat să trăiască în tradiția chakobsa. Fragment din prefața lui Stilgar la Muad'Dib, omul de prințesa Irulan.
Ceata lui Stilgar, care se întorcea la sietch cu cei doi rătăcitori din desert, ajunse la capătul bazinului cînd prima lună se pregătea să apună. Siluetele înfășurate în mantii iuțiră pasul, simțind în nări mirosul casei. In spate, linia cenușie a zorilor era mai luminoasă în dreptul punctului care marca, pe calendarul de orizont al fremenilor, mijlocul - luna Caprock. Platoul de la poalele stîncilor era acoperit cu frunze uscate, strînse de copiii din sietch si împrăștiate de vînt, dar zgomotul cetei care trecea peste ele nu se deosebea (în afara foșnetelor provocate, cînd și cînd, de Paul și de mama sa) de sunetele naturale ale nopții. Paul își șterse transpirația năclăită de praf de pe frunte, se simți tras de mînecă, auzi vocea șuierată a lui Chani: - Fă așa cum ți-am spus: trage-ți partea de sus a glugii peste frunte! Nu lăsa descoperiți decît ochii. Irosești umezeală. Din spate, cineva o apostrofă în șoaptă: - Taci!. Te aude desertul! Sus, pe stînci, răsună un ciripit de pasăre. Ceata se opri brusc si Paul simți încordarea subită a oamenilor. Dintre stînci răzbătu pînă la ei un răpăit, ușor, un sunet abia perceptibil ca de șoareci sărind pe nisip. Din nou pasarea ciripi. Un fior strabatu ceata. Si iarasi se auzi rapaitul acela ca o fuga de soareci. Pasarea ciripi inca o data. Ceata se urni brusc, pătrunse într-o crevasă îngustă, începu să suie, dar Paul simți felul straniu în care fremenii păreau că-și țin respirația și-si impuse prudență. Observă că oamenii îi aruncau priviri piezișe, că fata devenise dintr-o dată absentă si mută, de parcă s-ar fi închis în ea însăși. Continuară să avanseze pe solul stîncos, în foșnetul vag al mantiilor si Paul simți o ușoară slăbire a disciplinei, deși strania muțenie care pusese stăpînire pe Chani si pe ceilalți persista. Urcă mai departe, pășind după umbrele din fața lui - trepte, o cotitură, alte trepte, un tunel, două uși prevăzute cu prelate de izolare, un pasaj îngust ai cărui pereți și tavan de piatră erau scăldați în lumina galbenă a cîtorva licurigloburi. Fremenii se opriră. Paul îi văzu dîndu-si pe spate glugile, scoțîndu-si filtrele nazale, respirînd adînc. Cineva oftă. Se uită după Chani, dar fata dispăruse. Trupuri drapate îl împinseră înainte. Cineva îl îrnbnnci, spuse: - Iartă-mă Usul. Inghesuiala-i de vină! Veșnic e înghesuială... Paul văzu în stingă lui chipul îngust si bărbos al omului pe care-1 chema Farok. Nuanța întunecată a pielii orbitelor si albastrul închis al ochilor păreau și mai pronunțate sub globurile galbene. - Dă-ți jos gluga, Usul, îl îndemnă Farok. Ești acasă. Si-l ajută, desfăcîndu-i încheietoarea glugii, făcînd loc cu coatele. Paul își scoase filtrele din nări, dădu la o parte clapa distraiului, care îi acoperea gura. Duhoarea din pasaj îl năuci... Miros de trupuri nespălate, de esteri distilați din reziduurile regenerate... Pretutindeni, emanațiile stătute si acre, specifice omului. Și peste toate acestea, aromă de mirodenie si de ingrediente. - Ce așteptăm, Farok? întrebă Paul. - Cuvîntul Cucernicei Maici... cred. Ai auzit mesajul. Săraca Chani... Săraca Chani? se miră Paul. Privi în jurul său, întrebîndu-se unde dispăruse fata si unde se afla mama sa, în înghesuiala aceea. Farok inhala adînc. - Mirosul casei, zise. Paul își dădu seama că omului îi făcea plăcere duhoarea din aer, că tonul său nu avusese nimic ironic. Apoi auzi tușea mamei sale si vocea sa răzbătu prin masa compactă a oamenilor: - Ce bogat e mirosul sietchului tău, Stilgar. Văd că prelucrați intens mirodenia. Faceți hîrtie... plastic... si... dacă nu mă înșel, explozive chimice? - Ai ghicit toate astea numai după miros? Fusese vocea altcuiva. Si Paul înțelese că mama sa vorbise pentru el, că vroia ca el să accepte în mod firesc acest asalt olfactiv. Undeva, în primele rînduri ale grupului, se stîrni agitație, apoi o tresărire prelungă păru să înfioare piepturile fremenilor si Paul prinse cu urechea cîtcva șoapte rapide: E adevărat... A murit Liet". Liel, gîndi Paul. Apoi: Chani, fiica lui Liet. Piesele i se îmbucară deodată în minte. Liet era numele fremen al planetologului. Se uită la Farok, întrebă: - E vorba de Liet cel căruia i se mai spune și Kynes? - Nu există decît un singur Liet, răspunse Farok. Paul se întoarse, rămase cu privirea ațintită la spinările fremenilor din fața lui. A murit Liet-Kynes, gîndi. - Harkonnenii au pus totul la cale, șuieră cineva. Au înscenat un accident... pierdut în desert... un topter prăbușit. Paul simți un val de mînie. Omul care le arătase prietenie, care îi ajutase să scape de vînătorii Harkonneni, omul care își trimisese cetele de fremeni să răscolească deșertul în căutarea a doi rătăciți... căzuse și el victimă Harkonnenilor. - Usul arde deja de dorul răzbunării? întrebă Farok. Paul nu apucă să-i răspundă. Din față se auzi un îndemn scurt și ceata se puse în mișcare, trecînd într-o altă încăpere, mai spațioasă. Paul se pomeni deodată la loc deschis, față în față cu Stilgar și o femeie necunoscută, îmbrăcată într-o robă largă, colorată în portocaliu aprins si verde, care-i lăsa brațele dezgolite pînă ia umeri. Femeia nu purta distrai. Pielea ei avea o nuanță de un măsliniu deschis. Părul negru, pieptănat lins pe spate, îi scotea în evidență fruntea înaltă, pomeții ascuțiți si nasul acvilin încadrat de punctele întunecate ale ochilor. Femeia își întoarse capul spre el și Paul observă că în urechi îi atîrnau cercei mari de aur, împodobiți cu acverigi. - Mucosul ăsta 1-a-nvins pe Jamis al meu? întrebă ea. - Potoloste-te, Harah, spuse Stilgar. Jamis și-a făcut-o cu mîna lui - el si-a reclamat dreptul la tahadii al-burhan. - Dar nu-i decît un copil! strigă femeia, își scutură violent capul și acverigile cerceilor zăngăniră mînioase. Copiii mei lăsați fără tată de-un alt copil? Sînt sigură c-a fost un accident! - Usul, cîți ani ai? întrebă Stilgar. - Cincisprezece standard, răspunse Paul. Stilgar își plimbă privirea peste chipurile oamenilor din jur. - Dorește vreunul din voi să-1 provoace la luptă? Tăcere. Stilgar se uită la femeie. - Pînă ce nu-i voi fi învățat tainele, nici eu nu l-aș provoca. Femeia îl privi lung. - Dar... - Ai văzut-o pe străina care s-a dus cu Chani la Cucernica Maică? întrebă Stilgar. E o Sayyadina out-freynă, mama băiatului. Și mama și fiul cunosc tainele de luptă. - Lisan al-Gaib, șopti femeia și întoarse spre Paul o privire plina de venerație. Iar legenda, gîndi Paul. - Poate, zise Stilgar. Incă n-avem nici o dovadă. Se uită la Paul. Usul, datina noastră cere ca de acum înainte să preiei tu răspunderea pentru femeia lui Jamis și pentru cei doi fii ai săi. Yaliul său... locuința sa îți aparține. Serviciul său de cafea e al tău... La fel și femeia iui. Paul se uită cu ochi iscoditori la femeie, întrebîndu-se: De ce nu-și jelește bărbatul? De ce nu-și manifestă ura față de mine? Observă brusc că fremenii îl priveau, așteptîiîd. Cineva șopti: - Mai avem și-alte treburi. Spune cum o accepți. Stilgar îl întrebă: - O accepți pe Harah ca femeie sau ca slujnică? Harah își ridică brațele, se răsuci încet pe călcîie. - Sînt încă tînără, Usul. Unii spun că arăt la fel ca pe vremea cînd mai eram cu Geoff... înainte de a-1 fi învins Jamis. Jamis a cucerit-o omorind alt bărbat, gîndi Paul. Intrebă: - Dacă aș accepta-o ca slujnică, aș putea să-mi schimb ulterior hotărîrea? - Ai la dispoziție un an ca să iei o hotărîre definitivă, răspunse Stiigar. După asta, Harah e liberă să-și aleagă pe cine poftește... sau, dacă vrei, poți să-i dai chiar tu mînă liberă în orice moment. Indiferent de situație însă, vreme de un an răspunzi de întreținerea ei... iar după aceea îți vor rămîne o serie de responsabilități legate de fiii lui Jamis. - O accept ca slujnică, hotărî Paul Harah bătu din picior, scutură furioasă din umeri. - Sînt încă tînără. Stilgar se uită lung la Paul, spuse: - Prudența e o însușire de preț pentru un viitor conducător. - Sînt încă tînără! insistă Harah. - Taci! îi porunci Stilgar. Tot ce merită să se-mplinească se împlinește. Du-1 pe Usul la casa lui, dă-i haine curate și pregătește-i un loc de odihnă. - Ohhh! protestă ea. Paul înregistrase suficiente informații despre femeie, pentru o primă aproximație. Simțea și nerăbdarea oamenilor, iritarea pe care le-o provoca tărăgănarea. Se întrebă dacă nu era cazul să se intereseze de mama sa și de Chani, observă aerul nervos al lui Stiigar, își dădu seama că ar fi fost o greșeală. O privi pe Harah în ochi, își acordă tonul si-vibrația vocii ca să accentueze teama și venerația femeii, spuse: - Du-mă la casa mea, Harah! Despre tinerețea ta o să discutăm altădată. Femeia se dădu doi pași înapoi, îi aruncă o privire înspăimîntată lui Stilgar. - Vorbește cu glasul tainic, bolborosi ea. - Stilgar, zise Paul. Am datorii grele față de tatăl lui Chani. Dacă se poate... - Asta o va hotărî sfatul, îl întrerupse Stilgar. Atunci vei putea să vorbești. Arătă printr-un gest al capului ca socotea discuția încheiată, se întoarse si plecă, urmat de restul oamenilor. Paul o prinse de braț pe Harah. Brațul femeii era rece si îl simțea tremurînd. - N-am să-ți fac nici un rău, Harah, spuse el. Iși îmblînzi vocea, adăugă: Condu-mă la locuința noastră. - N-o să mă dai afară după ce-o trece anul? întrebă ea. Știu că de fapt nu mai sînt chiar așa tînără. - Cît timp o să trăiesc eu, vei avea și tu un loc alături de mine, o liniști el și își desprinse mîna de pe brațul ei. Să mergem. Incotro-i casa noastră? Ea se întoarse, îl conduse spre capătul pasajului, apoi o luă la dreapta printr-un tunel larg, luminat de globuri galbene amplasate sub tavan, la distanțe egale. Pardoseala de piatră era netedă și curată, fără nici un fir de nisip. Paul păși alături de ea, îi iscodi profilul acvilin în timp ce mergeau. - Nu mă urăști, Harah? - De ce să te urăsc? Femeia gesticula cu capul către un grup de copii care căscau gura la ei din pragul înalt al unei arcade laterale. In spatele copiilor, estompate de draperii diafane, Paul prinse cu coada ochiului siluetele unor adulți. - Pentru că l-am... învins pe Jamis. - Stilgar zicea că la ceremonie ai dovedit că i-ai fost prieten lui Jamis. Ii aruncă o căutătură piezișă. Zicea că ai dat umezeală mortuŹlui. E-adevărat? - Da. - Eu n-as face-o... n-aș putea. - Nu-l jelești? - Cînd va fi vreme de jelit, o să-l jelesc. Trecură pe lingă o altă arcadă. Paul privi mai atent, văzu o încăpeŹre spațioasă, puternic luminată, în care bărbați și femei lucrau la niște mașini montate pe bancuri înalte. Păreau foarte preocupați si grăbiți. - Ce fac oamenii ăia, acolo? întrebă. Femeia privi peste umăr, către arcada pe lîngă care trecuseră, răspunse: - Se grăbesc să-si termine norma înainte de-a trebui să fugim. E atelierul de mase plastice. Avem nevoie de-o mulțime de colectoare de rouă pentru plantații. - Să fugim? - Pînă ce călăii vor înceta să ne mai vîneze sau vor fi izgoniți din țara noastră... va trebui să fugim mereu. Paul se poticni în propriile-i gînduri. Percepu o clipă încremenită în timp, își aminti un fragment, o proiecție vizuală a preștiinței - dar imaginea era deplasată, ca un montaj în mișcare. Crîmpeiele memoŹriei sale prestiente nu erau întotdeauna cum si le amintea. - Ne vînează sardaukarii, rosti în cele din urmă. - Nu vor găsi decît sietchuri pustii, zise ea. Dar vor plăti tributul morții pe întinsul nisipurilor. - Pot repera locul ăsta? întrebă el. - Probabil. - Si noi ne ocupăm de... (arătă cu capul către arcada rămasă în urmă)... confecționat... colectoare de rouă? - Munca la plantații continuă. - Ce-s colectoarele astea de rouă? întrebă el. Femeia îl privi cu un aer buimac. - N-ai învățat nimic în... locul de unde vii? - N-am învățat despre colectoare de rouă. - Aiii! izbucni ea si exclamația avu elocvența unei întregi fraze. - Nu-mi explici? - Cum îți închipui că poate trăi mai departe, după plecarea noastră, fiecare tufă, fiecare firicel de iarbă pe care 1-ai văzut crescînd aici, în mijlocul ergului? Fiecare plantă în parte a fost sădită, cu cea mai mare grijă, în cuibusorul ei. In cuiburi se află mici recipiente ovale din cromoplastic. Lumina le înălbeste. Privește odată, în zori, de pe o înălțime si ai să le vezi cum scînteiează. Albul reflectă. Dar cînd Bătrînul Tată-Soare se duce si întunericul vine să-i ia locul, cromo-plasticul devine transparent si se răcește cu repeziciune. Pe suprafața lui se condensează umezeala din aer. Iar umezeala picură apoi strop cu strop si întreține viața plantelor noastre. - Colectoare de rouă, murmură Paul, încîntat de frumusețea simplă a procedeului. - Pe Jamis am să-1 jelesc cînd va fi vreme de jelit, spuse brusc Harah, ca și cum cealaltă întrebare pusă de Paul nu i-ar fi dat pace. Jamis a fost un om bun... dar cam iute la mînie. Era tare gospodar, iar cu copiii s-a purtat cum nu se poate mai frumos. N-a făcut niciodată deosebire între primul meu născut, băiatul lui Geoff, și propriul lui fiu. Pentru el erau egali amîndoi. Il privi iscoditoare pe Paul. Așa o să fii si tu, Usul? - In cazul nostru nu se pune problema. - Dar dacă... - Harah! Femeia se făcu mică la auzul tonului aspru. Trecură pe lîngă o altă încăpere puternic luminată, a cărei arcadă de intrare se afla în peretele din stînga al tunelului. - Acolo ce se face? întrebă Paul. - Se repară războaie de țesut, răspunse ea. Dar atelierul va fi demontat chiar în noaptea asta. Arătă cu mîna o ramificație a tuneluŹlui, către stînga. Pe acolo se ajunge la fabrica de alimente și la atelierul de întreținere pentru distraie. Se uită la Paul. Distraiul tău pare nou. Dar dacă e ceva de dres, mă pricep. Din cînd în cînd lucrez si la fabrica de distraie. Incepură să întîlnească grupuri tot mai numeroase de oameni, iar arcadele din pereții laterali ai tunelului se înmulțiră. Din spate îi depăși un șir de bărbați si femei, cărînd baloturi care gîlgîiau înfundat. In urina lor rămase un miros pronunțat de mirodenie. - Nu ne vor jefui apa, zise Harah. Nici mirodenia. Fii sigur de asta. Paul își concentra atenția la arcadele din pereții tunelului, examinînd covoarele groase, așternute pe pragurile înalte, trăgînd cu ochiul la interioarele cu carpete viu colorate pe pereți, cu perne așezate în stive. Oamenii din pragul locuințelor își încetau conversația cînd îi vedeau apropiindu-se, îl urmăreau pe Paul cu priviri înverșunate. - Oamenilor nu li se pare lucru curat că 1-ai învins pe Jamis, îi spuse Harah. Cred că va trebui să le oferi dovezi de-ndată ce ne vorn stabili într-un sietch nou. - Nu-mi face nici o plăcere să ucid, replică el. - Mi-a spus Stilgar, zise ea, dar glasul îi trăda neîncrederea. Din față începu să se audă tot mai distinct un cor de glasuri subțiri. Curînd ajunseră în dreptul unei arcade laterale mai largi decît cele pe lîngă care trecuseră pînă atunci. Paul își încetini pașii, privi în interiorul unei încăperi pline de copii, care ședeau cu picioarele încrucișate sub ei, pe covoare de culoare castanie.Pe peretele opus intrării, se afla o tablă mare si lîngă ea stătea o femeie în robă galbenă, cu un proiectostilus în mînă. Tabla era acoperită cu desene - cercuri, triunghiuri și pătrate, linii serpuite si arcuri, valuri întretăiate de linii paralele. Femeia indica, rînd pe rînd, cîte o figură, pe cît de repede putea mișca stilusul, iar copiii psalmodiau în ritmul mișcărilor ei. Paul ascultă vocile care se depărtau pe măsură ce Harah și el pătrundeau tot mai adînc în interiorul sietchului. - Copac, intona corul copiilor. Copac, iarbă, dună, vînt, munte, deal, foc, fulger, piatră, stînci, praf, nisip, căldură, adăpost, căldură, plin, iarnă, rece, gol, eroziune, vară, grotă, zi, tensiune, lună, noapte, strat superior, maree de nisip, pantă, plantație, liant... - Țineți cursuri școlare într-un moment ca ăsta? se miră Paul. Chipul femeii se întunecă. Spuse cu glas mohorît: - Nu trebuie să renunțăm nici o clipă la ceea ce ne-a învățat Liet. Liet a murit, dar noi nu-1 vom da uitării. Așa e tradiția chakobsa. Harah traversă tunelul spre stingă, urcă pragul unei arcade, dădu la o parte o draperie din voal portocaliu și spuse: - Yaliul tău, Usui. Poftește. Paul ezită. Simți o împotrivire subită la gîndul de a rămîne singur cu femeia aceasta. I se părea că dăduse peste un mod de viață ce nu putea fi înțeles decît prin postularea unei ecologii a ideilor si a valorilor. Avea sentimentul că lumea aceasta a fremenilor încerca să-1 momească, să-1 prindă în cursa datinilor ei. Si Paul știa ce se afla în cursa aceea - năprasnicul Jihad, războiul religios pe care simțea că trebuie să-1 evite cu orice preț. - Este yaliul tău, spuse Harah. De ce șovăi? Paul dădu din cap, urcă lingă ea. Ridică cealaltă draperie, simțind firele metalice din care era țesută, o urmă pe Harah într-un vestibul mic, apoi, într-o încăpere mai mare, pătrată, cu latura de vreo sase metri. Pe jos erau așternute covoare groase, albastre; carpete albastre si verzi mascau pereții de piatră; deasupra, licurigloburi reglate pe galben pluteau sub tavanul drapat cu țesături de culoarea șofranului. Efectul era cel al unui cort străvechi. Harah se opri în fața lui, cu mîna stingă în șold, cercetîndu-i chipul, cu ochi curioși. - Copiii sînt duși la un prieten, spuse ea. Vor veni să se prezinte ceva mai tîrziu. Paul își camufla stinghereala printr-o inspecție grăbită a camerei. Prin draperia din dreapta zări o parte din interiorul unei încăperi si mai mari, cu stive de perne îngrămădite pe lîngă pereți. Simți suflul unei adieri răcoroase, apoi observă gura de aerisire, ascunsă cu dibăcie sub niște draperii aranjate savant, chiar deasupra capului său. - Vrei să te ajut să-ți scoți distraiul? îl întrebă Harah. - Nu... mulțumesc. - Să-ți aduc ceva de mîncare? - Da. - In spatele odăii de dincolo e o cameră de regenerare. Arătă cu mîna. Poți s-o folosești atunci cînd nu porți distraiul. - Spuneai că trebuie să părăsim sietchul, zise Paul. Nu avem de împachetat pentru plecare? - Toate la timpul lor, răspunse ea. Călăii n-au pătruns încă în ținutul nostru. Femeia continuă să-1 privească lung, șovăind. - Ce este? întrebă el. - N-ai ochi de ibad, spuse ea. E straniu, dar nu cu totul lipsit de atracție. - Adu mîncarea, rosti ei. Mi-e foame. Harah îi zîmbi... Un zîmbet șiret, de femeie. Se simți tulburat. - Sînt slujnica ta, spuse ea, si se răsuci sprintenă pe călcîie. Dispăru după una din carpetele mari care atîrnau pe pereți, mascînd alt pasaj. Furios pe el însuși, Paul mătură cu un gest repezit draperiile subțiri din dreapta, dădu buzna în camera cealaltă. Cîteva clipe stătu nemișcat, neștiind ce să facă. Se întrebă din nou unde era Chani... Chani, care rămăsese orfană de tată. Ca și mine, gîndi. Un strigăt tînguitor răzbătu dinspre tunelul exterior, înăbușit de baricadele draperiilor. Strigătul se auzi din nou, ceva mai îndepărtat. Apoi, încă o dată. Paul își dădu seama că cineva striga ora. Și se gîndi că nu văzuse nicăieri ceasuri. Simți miros vag de creozot ars, suprapunîndu-se duhorii omnipreŹzente a sietchului. Remarcă abia atunci cît de bine îi rezistau simțurile la asaltul miasmelor din sălaș. Și aducîndu-și aminte de mama sa, se întrebă iarăși cum avea să se încadreze ea în montajul veșnic mișcător al viitorului... Ea si fiica pe care trebuia să o nască. Percepția schimbătoare a timpului prinse să oscileze în jurul lui. Iși scutură violent capul, încercînd să-si concentreze gândurile la dovezile despre profunzimea si vastitatea acestei culturi fremene, care îi înghițise cu ciudățeniile ei subtile. Remarcase ceva cu totul aparte în grotele fremenilor, si acum și în încăperile acestea - un amănunt care presupunea existența unor deosebiri mai importante decît oricare dintre cele observate pină atunci. Nu văzuse nicăieri spioni pentru otrăvuri. Nimic nu indica faptul că ar fi fost folosiți în interiorul sălașelor fremene. Cu toate acestea, simțea în duhoarea sietchului miros de otrăvuri... otrăvuri puternice, cunoscute. Auzi draperia foșnind, crezu că îi adusese Harah mîncarea și se întoarse. Dar între faldurile date de-o parte, ale perdelei, văzu doi băieți - de vreo nouă ani unul, celălalt de vreo zece - care-1 fixau cu priviri avide. Amîndoi purtau la cingătoare cristaiuri mici si încovoŹiate ca niște kindjale, amîndoi își țineau cîte o mînă pe minerul armei. Și Paul își aminti ce se spunea despre fremeni... despre copiii lor, care se băteau cu aceeași ferocitate ca adulții.