CAPITOLUL XI
Nici o religie ortodoxă nu poate evita interferența politicii. Lupta pentru putere impregnează educaŹrea, formarea și disciplinarea oricărei comunități ortodoxe. Din cauza acestei presiuni, conducătorii unei asemenea comunități ajung, în mod inevitaŹbil, la aceeași mare dilemă interioară: să cedeze unui oportunism total, pentru a-și putea menține puterea, sau să riște sacrificiul de sine, pentru a se conforma eticii ortodoxe? Fragment din Muad'Dib: Controversele religioase de prințesa Irulan.
Ghemuit pe nisip, Paul aștepta apropierea giganticului făuritor. Nu trebuie să aștept ca un traficant, tremurind de nerăbdare, își aminti. Trebuie să mă confund cu deșertul. Creatura se afla acum doar la cîteva minute de el, făcînd să vibreze văzduhul dimineții cu șuierul frecării de nisipul prin care înainta. In caverna circulară a gurii, colții săi păreau petalele unei flori enorme. Mirosul de mirodenie pe care îl emana umplea aerul. Paul nu mai simțea strînsoarea distraiului si nu era decît vag conștient de prezența filt-cepurilor și-a obrăzarului. Nu se mai gîndea la nimic altceva decît la învățăturile lui Stilgar, la orele istovitoare petrecute pe întinsul nisipurilor. "- La ce distanță de raza făuritorului trebuie să aștepți dacă te afli pe nisip granulos? - La distanța pe care o aflu adăugind o jumătate de metru pentru fiecare metru din diametrul făuritorului. - Corect. De ce? - Ca să evit vîrtejul provocat de trecerea sa, dar să-mi rămînă timp să-1 ajung și să-1 încalec. - Pînă acum ai călărit doar făuritori mici, crescuți pentru sămînță si pentru Apa Vieții. La vremea încercării însă, va trebui să chemi un făuritor sălbatic, un bătrîn al desertului. Și va trebui să-i arăți respectul cuvenit." Bătaia cavernoasă a toboșarului se pierdu în șuieratul viermelui. Paul inspiră adînc, simți răzbătînd prin filtre mirosul amar, mineral, al nisipului. Făuritorul sălbatic, bătrînul deșertului, se înălță deodată chiar înaintea lui. Segmentele anterioare împingeau un val de nisip care se ridica pînă la genunchii lui Paul. Inalță-te, monstrule drag, gîndi el. Sus cu tine!Mi-ai auzit chemarea. Hai. inalță-te! înalță-te! Valul îl ridică. Volbura prafului de la suprafață îl învălui. Se sprijini bine în tălpi. In fața sa, nu mai vedea acum decît un zid curb de nisip - o stîncă segmentată, brăzdată de șanțurile adînci ale inelelor. Iși înălță cîrligele, privi în lungul lor, își înclină rapid trupul. Simți vîrfurile cîrligelor mușcînd și trase. Făcu un salt scurt, se propti cu tălpile în zid, se lăsă într-o parte, cu mîinile încleștate pe mînerele cîrligelor. Acesta era momentul decisiv al încercării: dacă împlîntase corect cîrligele în marginea anterioară a inelului, deschizîndu-1, viermele n-avea să se rostogolească pe partea lui și să-1 strivească. Viermele încetini. Trecu peste toboșar și toboșarul amuți, încet, începu să se răsucească lateral... Sus, și mai sus... Trebuia să ridice cîrligele supărătoare cît mai sus cu putință, cît mai departe de nisipul care amenința țesutul sensibil din interiorul segmentului. Paul se pomeni deodată stînd în picioare, cu trupul arcuit, pe spinarea viermelui. Il cuprinse un sentiment de triumf, de exaltare - se simțea ca un împărat care-și contemplă imperiul. Iși înăbuși cu greu dorința năvalnică de a se zbengui, de a manevra viermele, de a-si demonstra superioritatea asupra creaturii de sub picioarele lui. Si înțelese atunci de ce Stilgar îl pusese în gardă, vorbindu-i despre tinerii nesăbuiți care țopăiau pe spinarea monstrului si-și făceau de cap, stînd în mîini sau scoțînd ambele cîrlige deodată și înfigîndu-le în alte segmente, pînă ce viermele îi azvîrlea de pe el și-i strivea fără milă. Lăsînd unul din cîrlige la locul lui, Paul îl scoase pe celălalt și-1 înfipse ceva mai jos. Cînd socoti că al doilea cîrlig se prinsese bine, îl încercă, apoi mută mai jos primul cîrlig, coborind lateral, pas cu pas. Făuritorul se răsuci si, răsucindu-se, se întoarse, apropiindu-se de limba de nisip-făină de la poalele dunei unde așteptau fremenii. Paul îi văzu ridicindu-se, ajutîndu-se de cîrlige pentru a se cățăra, dar ferindu-se să atingă marginile sensibile ale inelelor pînă ce nu ajungeau deasupra. In mai puțin de-un minut se aflau cu toții înșirați pe trei rînduri în spatele lui, proptiți în cîrlige. Stilgar înainta printre rînduri, verifică poziția cîrligelor lui Paul, îi privi lung chipul surîzător. - Ai reușit, nu? întrebă Stilgar, strigînd ca să acopere șuierul viermelui. Asta gîndești, nu? C-ai reușit. Chipul i se întunecă. Ei, atunci află de la mine că te-ai descurcat cum nu se poate mai prost. Cunosc destui țînci de doișpe ani care ți-ar putea da lecții. In stînga locului unde ai așteptat era o tobă de nisip. Dacă viermelui i-ar fi cășunat s-o ia într-acolo, n-ai mai fi avut unde să te retragi. Zîmbetul de pe buzele lui Paul pieri. - Am văzut toba, răspunse. - Atunci de ce n-ai semnalizat unuia dintre noi să te secundeze? Aveai dreptul s-o faci, chiar și în condițiile încercării. Paul înghiți în sec, își întoarse fața în vîntul stîrnit de iureșul viermelui. - Nu-ți place că-ți reproșez asta acum, reluă Stiigar. Dar e datoria mea s-o fac. Pentru că mă gîndesc ce-ar însemna pierderea ta pentru trib. Dacă te-ai fi poticnit în toba aia de nisip, făuritorul s-ar fi năpustit drept spre tine. In ciuda furiei care clocotea în el, Paul își dădea seama că Stilgar avea dreptate. Ii trebui un minut întreg și toată forța antrenamentului Bene Gesserit, ca să se calmeze. - Imi pare rău, spuse. N-o să se mai întîmple. - Cînd vezi că ești într-o situație dificilă, cere întotdeauna ca cineva să te secundeze în cazul că nu reușești să încaleci făuritorul, spuse Stiigar. Ține minte: lucrăm împreună! Toți! Numai așa putem fi siguri, împreună, da? Il înghionti ușor pe Paul. - Impreună, încuviință Paul. - Așa, rosti Stilgar cu voce aspră. Și-acum, arată-mi că știi cum se mînă un făuritor. De care parte ne aflăm? Paul privi suprafața solzoasă a inelului pe care stăteau, observă aspectul si mărimea solzilor, care erau mai lați în dreapta și mai îngusti în stînga. Știa că fiecare vierme are felul lui caracteristic de a se deplasa, ridicîndu-și mai frecvent una din laturi. Cu cît era mai bătrîn, cu atît caracteristica aceasta se accentua. Solzii de dedesubt se lățeau, se îngroșau, se slefuiau. La un vierme uriaș, puteai recunoaște solzii spinali și numai după mărime. Mutind cîrligele, Paul începu să se deplaseze spre stînga. Făcu semn călăreților din spate să deschidă segmentele lateral, ca să silească viermele să-și mențină direcția în timpul răsucirii. Cînd îl întoarse așa cum vroia, postă doi cîrmaci în față. Apoi dădu glas strigătului tradițional: - Ach, haiiiii - yoh! Cîrmaciul din stînga deschise un segment de inel de pe latura sa. Intr-un cerc maiestuos, făuritorul vira spre stingă, pentru a-și proteja segmentul deschis. După ce descrise un arc de 180 de grade, ajungînd cu fața înapoi către sud, Paul strigă: - Geyrat! Cîrmaciul scoase cîrligele. Făuritorul își continuă alunecarea în linie dreaptă. - Foarte bine, Paul-Muad'Dib, spuse Stilgar. Cu ceva practică, poate c-ai să ajungi călăreț al nisipurilor. Paul se încruntă, gîndi: Cine a-ncălecat primul? Dar, în aceeași clipă auzi în spate hohotele de rîs ale fremenilor. Apoi ceata începu să scandeze spre cer numele lui: - Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Și, de departe, dinspre partea dinapoi a viermelui, Paul auzi bătaia pintenarilor,care pisau segmentele cozii. Viermele luă viteză. Mantiile începură să filfîie în vînt. Șuieratul abraziv al alunecării crescu. Paul își întoarse capul către oamenii din spatele lui, recunoscu printre ei chipul lui Chani. Continuînd s-o privească, îi spuse lui Stilgar: - Ei, Stil, sînt sau nu călăreț al nisipurilor? - Hal yawm! Astăzi ești călăreț al nisipurilor. - Atunci sînt liber să aleg ce destinație vreau? - Așa e datina. - Acum sînt fremen. Un fremen născut astăzi, aici, în ergul Habbanya. Pînă astăzi n-am cunoscut viața. Pînă astăzi n-am fost decît un copil. - Nu chiar copil, replică Stilgar. Iși strînse un colț al glugii, pe care, i-1 biciuia vintul. - Dar exista un dop care-mi astupa lumea și-acum dopul acela nu mai există. - Nu mai există, încuviință grav Stilgar. - Vreau să mergem spre sud, Stilgar. Cale de douăzeci de toboșari. Vreau să văd ținutul pe care-1 făurim noi, ținutul pe care nu 1-am văzut decît prin ochii altora. Si vreau să-mi văd fiul și familia, gîndi. Am nevoie de un răgaz ca să cuget la viitorul care în mintea mea este trecut. Se apropie furtuna și dacă nu voi fi acolo unde aș putea încă s-o stăvilesc, se va dezlănțui și nimic n-o va mai opri. Stilgar îl privi lung, iscoditor, în timp ce Paul continuă să se uite la Chani, observînd expresia de interes ce i se întipărise pe chip. Remarcă și freamătul cu care ceata reacționase la cuvintele lui. - Oamenii ard de nerăbdare să atace împreună cu tine dolinele Harkonnenilor, spuse Stilgar. Dolinele nu-s decît cale de-un toboșar de-aici. - Fedaykinii s-ău bătut deja cu mine alături, replică Paul. Și se vor bate și mai departe, pînă ce nici un Harkonnen nu va mai respira aerul Arrakisului. Stilgar rămase cu privirea ațintită la el si Paul înțelese că fremenul vedea momentul acesta prin prisma modului în care el însuși ajunsese căpetenia sietchului Tabr si mai apoi, după moartea lui Liet-Kynes, în fruntea Sfatului Conducătorilor. Cunoaște și el starea de spirit a tineretului, gîndi Paul. - Dorești convocarea unei Adunări a Conducătorilor? întrebă Stilgar. Tinerilor din ceată le scînteiară ochii. Se balansau în goana viermeŹlui, așteptînd. Dar Paul observă și agitația lui Chani, privirea alergînd neliniștită de la Stilgar, care era unchiul ei, la Paul-Muad'Dib, care era iubitul ei. - N-ai să ghicești ce doresc eu, răspunse Paul. Si gîndi: Nu pot da înapoi. Trebuie să-mi păstrez autoritatea în fața oamenilor. - Ești mudirul cursei de astăzi, zise Stilgar. Și adăugă cu răceală, formal: Cum o să-ți folosești puterea? Avem nevoie de timp, gîndi Paul. Ca să ne odihnim și să putem chibzui totul în liniște. - Vom merge către sud, rosti cu glas puternic. - Chiar dacă la sfîrșitul zilei eu voi spune să ne întoarcem spre nord? - Vom merge către sud, repetă Paul. Stilgar își îndreptă spatele. Cu un gest cumpătat, demn, își strînse mantia în jurul trupului. - Voi convoca Adunarea, declară el. O să trimit mesajele. Crede că m-am hotârît să-l provoc la duel, gîndi Paul. Și știe că nu mă poate învinge. Privi către sud, lăsînd vîntul să-i biciuiască obrajii descoperiți, cîntărind implicațiile hotărîrii sale. Ce știu ei! gîndi. El însă știa. Știa că nici un argument nu-1 va putea face să cedeze. Trebuia să rămînă în calea furtunii pe care o vedea în viitor - a furtunii de timp. Fiindcă știa că va exista un moment în care furtuna va putea fi stăvilită - dar numai dacă el se va afla în punctul din care îi va putea izola focarul. Dacă-mi va fi cu putință, n-am să-l provoc pe Stilgar, își spuse. Dacă există altă cale prin care să împiedic jihadul... - Vom poposi pentru cină și rugăciunea de seară la Peștera Păsărilor, în Lanțul Habbanya, zise Stilgar. Se propti mai bine într-unul din cîrlige și arătă cu mina în față, către o barieră joasă de stînci, care se înălța în desert. Paul scrută faleza. Structuri lungi de piatră vălurită. Nici un petec de verdeață, nici o culoare nu înviora orizontul acela posomorit. Știa că dincolo de lanțul stîncos începea calea deschisă către desertul sudic - călătoria care avea să dureze cel puțin zece zile și zece nopți, oricît de iute și-ar fi mînat făuritorii. Douăzeci de toboșari... Zona se afla cu totul în afara razei de acțiune a patrulelor Harkonnen. Știa cum avea să fie. Visele îi înfățisasera totul. Intr-o dimineață, după zile și nopți de goană, avea să zăreasca la orizont o infimă schimbare a culorii - o schimbare atît de subtila incit mai întîi avea să i se pară doar o plăsmuire a speranțelor sale... Apoi, avea să vadă sietchul cel nou. - Muad'Dib e de acord cu hotărîrea mea? întrebă Stilgar. Nuanța de sarcasm strecurată în glasul său fusese abia perceptibilă, dar urechile frememlor, urechi obișnuite să distingă tonalitatea din țipătul unei păsări sau mesajul piuit de un cielago, o sesizară. Oamenii așteptară reacția lui Paul. - Stilgar m-a auzit jurîndu-i credință la ceremonia de consacrare a fedaykinilor, spuse Paul. Detașamentele morții știu că buzele comandantului lor au rostit adevărul. Stilgar îmi pune la îndoială sinceritatea? - De Usul, tovarășul meu de sietch, nu m-as îndoi niciodată, răspunse Stilgar. Dar tu mai ești și Paul-Muad'Dib, Ducele Atreides. Ești si Lisan al-Gaib, Vocea din Altă Lume. Pe aceștia nici măcar nu-i cunosc. Paul își îndreptă privirea spre Lanțul Habbanya, care creștea vertiginos înaintea lor. Făuritorul de sub ei nu părea nici obosit, nici ostil. L-ar fi putut duce aproape de două ori mai departe decît oricare dintre făuritorii cu care avuseseră de-a face pînă atunci fremenii. Era sigur de asta. Monștri pe măsura acestui bătrîn al desertului nu se mai pomeniseră decît în poveștile pentru copii și Paul știu că o nouă legendă avea să se nască pe seama lui. O mînă îi strînse umărul. Se întoarse, întîlni ochii întunecați ai lui Stilgar, scăpărînd între mască și gluga distraiului. - Cel care a condus înaintea mea sietchul Tabr mi-a fost prieten, spuse Stilgar. Am înfruntat aceleași primejdii. De multe ori i-am salvat viața... iar el mi-a salvat-o pe-a mea. - Și eu îți sînt prieten, Stilgar zise Paul. - Nimeni nu se-ndoiește de asta, răspunse Stilgar. Iși retrase mîna, dădu din umeri. Așa-i datina. Paul înțelese că Stilgar era prea pătruns de tradiția fremenă, ca să întrevadă vreo altă soluție. Pentru el, pentru fremeni, de cînd lumea, o căpetenie lua cîrma din mîinile lipsite de viață ale predecesorului sau îi măcelărea pe cei mai puternici membri ai tribului, atunci cînd conducătorul era răpus de deșert. Așa devenise Stilgar naib. - Ar trebui să lăsăm făuritorul la nisip adînc, zise Paul. - Da, încuviință Stilgar. De-aici putem ajunge pe jos pînă la peșteră. - L-am mînat destul. Să-1 lăsăm să se-ngroape ca să-i treacă supărarea. - Tu ești mudirul, zise Stilgar. Ordonă cînd să... Tăcu dintr-o dată, rămase cu ochii ațintiți spre orizontul estic. Paul îi urmări privirea. Vălul albastru pe care i-1 așternuse peste ochi melanjul îi înfățișa un cer întunecat. Scrută văzduhul si zări pe fondul azuriu închis o fulgerare ritmică - îndepărtată, dar distinctă. Un ornitopter! - E un topter mic, spuse Stilgar. - Vreun cercetaș, opina Paul. Crezi că ne-au reperat? - De la asemenea distanță nu pot vedea decît un vierme care se deplasează la suprafață, răspunse Stilgar. Făcu un gest scurt cu mîna stingă, strigă peste umăr: Jos! Imprăștiați-vă pe nisip. Oamenii începură să coboare cu repeziciune pe flancurile viermelui, sărind jos, făcîndu-se una cu nisipul. Paul înregistra locul în care sărise Chani. Pe spinarea făuritorului nu mai rămaseră decît el și Stilgar. - Cel care-a urcat primul coboară la urmă, spuse. Stilgar încuviință cu un gest, coborî lateral, ținîndu-se în cîrlige, sări în nisip. Paul așteptă ca făuritorul să depășească zona în care se răspîndise ceata, apoi slăbi cîrligele. In condițiile abandonării unui vierme neistovit, era momentul cel mai dificil. Eliberat de pintenari și de cîrlige, monstrul începu să se îngroape în nisip. Cu pași iuți si ușori, Paul alergă înapoi, pe spinarea lată, își alese cu grijă momentul și sări. Ateriza pe nisip, continuă să alerge, se trînti la poalele unei dune și, așa cum învățase, se ghemui sub mantie, lăsînd cascada de nisip să-1 acopere. Acum trebuia să aștepte... Se întoarse cu băgare de seamă, descoperi o fîșie de cer sub marginea mantiei. Și-i închipui pe ceilalți, schițînd aceeași mișcare, în locurile unde se făcuseră una cu suprafața deșertului. Percepu bătaia aripilor mai înainte de a vedea topterul. Apoi auzi șuieratul subțire al reactoarelor și aparatul traversă peticul de cer, virînd către stînci. N-are nici un însemn, observă Paul. Deasupra deșertului se înălță un țipăt de pasăre. Apoi încă unul. Paul se scutură de nisip, escaladă panta dunei. De jur-împrejur, la distanță, răsăriră alte siluete. O recunoscu pe Chani, apoi pe Stilgar. Stilgar arătă cu mîna spre stînci. Se adunară în grabă si porniră la drum, alunecînd peste nisip în ritmul întrerupt care nu putea atrage făuritorii. Stilgar îl ajunse din urmă pe Paul, sub creasta bătătorită de vînt a unei dune. - Era o navă de-a traficanților, spuse el. - Așa mi s-a părut si mie, răspunse Paul. Dar cum de-au pătruns atît de adînc în deșert? - Patrulele le dau si lor de furcă. - Dac-au ajuns pînă aici, pot s-ajungă si mai departe. - Adevărat. - Și nu trebuie să vadă ce e în sud. Traficanții știu să vîndă si informații. - Cred c-au ieșit după mirodenie. - Așa cred și eu. Iar în cazul ăsta, au pe-aproape si-o senilă cu aripa ei. Stilgar, avem destulă mirodenie la noi. Să-ntindem o nadă pe-o limbă de nisip si să prindem cîțiva traficanți. O lecție, ca să-și aducă aminte că teritoriul ăsta-i al nostru, nu le strică, si nici oamenilor noștri n-o să le strice puțin exercițiu cu armele cele noi. - Așa, da, acum îl recunosc pe Usul, zise Stilgar. Usul gîndeste ca un fremen. Dar tot Usul trebuie să hotărască și-n legătură cu țelul cumplit, gîndi Paul. Și furtuna își aduna forțele.