Dune vol2

— CAPITOLUL IV —

Noțiunea de progres acționează ca un mecanism de protecție, pentru a ne apăra de teroarea viitorului. Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prințesa Irulan.

Cu ocazia celei de-a șaptesprezecea aniversări a zilei sale de naștere, Feyd-Rautha Harkonnen își propusese să-si ucidă cel de-al o sutălea sclav gladiator, în cadrul tradiționalelor jocuri familiale. Evenimentul era marcat si de vizita pe Giedi Prim, patria Harkonnenilor, a doi observatori de la Curtea Imperială - Contele Fenring si Doamna sa - cărora li se adresase invitația de a urmări lupta, din loja aurită, rezervată membrilor marcanți ai familiei si dominînd vasta arenă triunghiulară. Pentru a cinsti ziua de naștere a na-Baronului și pentru a reaminti tuturor Harkonnenilor și supușilor lor că Feyd-Rautha devenise moștenitor-desemnat, pe Giedi Prim era sărbătoare. Bătrînul baron decretase zi de odihnă de la un maridian la altul, iar la Harko, orașul natal al familiei, se depuseseră toate eforturile pentru a se crea iluzia de festivitate: pe clădiri fluturau drapele, iar fațadele edificiilor care străjuiau Bulevardul Palatului fuseseră proaspăt vopsite. Dar dincolo de artera principală, printre case, Contele Fenring si Doamna Fenring observară mormanele de gunoaie, pereții coșcoviți care se oglindeau în băltoacele murdare de pe străzi, furișarea temătoare a oamenilor. In palatul cu ziduri albastre al Baronului domnea o ordine încărcată de teamă. Contele si Doamna sa remarcară prețul plătit pentru păstrarea liniștii: străji peste tot și arme, în al căror luciu aparte un ochi format deslușea cu ușurință patina folosirii frecvente. Pînă si în punctele de trecere dintr-o aripă în alta a palatului existau posturi de control. Slugile își dădeau de gol instrucția militară în mersul țeapăn, în linia dreaptă a umerilor... în privirea vigilentă a ochilor care pîndeau si iar pîndeau. - Presiunea-i în urcare, îi șopti Contele soției sale, în codul lor secret. Baronul începe să simtă prețul real pe care a trebuit să-1 plătească pentru a se descotorosi de Ducele Leto. - Intr-o zi o să-ți povestesc legenda păsării fenix, spuse ea. Se aflau în sala de recepție a palatului, asteptînd plecarea la jocuri. Nu era o sală mare - avea cam patruzeci de metri lungime pe vreo douăzeci lățime - dar falșii stîlpi susținătorii înălțați de-a lungul pereților laterali, coloanele groase la bază și mai subțiri spre vîrf, precum si tavanul ușor boltit, creau impresia unei încăperi spațioase. - A! exclamă Contele. Iată-1 pe Baron! Baronul Vladimir Harkonnen apăruse la capătul sălii, înaintînd cu mișcarea legănată-plutită imprimată de portanta suspensiilor care-i cărau greutatea trupului. Carnea fălcilor îi tresaltă în sus și în jos, suspensiile i se unduiau sub mantia portocalie. In degetele mîinilor îi sclipeau inele, iar opafocurile prinse în materialul mantiei aruncau reflexe scînteietoare. Alături de Baron pășea Feyd-Rautha. Părul său negru era coafat în cîrlionți mărunți, contrastînd nefiresc de vioi cu expresia posacă a ochilor. Purta o tunică neagră, mulată pe trup si pantaloni strimți, ușor evazați la glezne. Picioarele mici îi erau încălțate în conduri cu talpă moale. Observîndu-i ținuta si jocul mușchilor sub tunică, Doamna Fenring gîndi: Iată unul care nu-și va lăsa trupul pradă obezității. Baronul se opri în fața soților Fenring, prinse cu un gest posesiv brațul lui Feyd-Rautha, spuse: - Nepotul meu, na-Baronul Feyd-Rautha Harkonnen. Și întorcîndu-și fața bucălată, de bebeluș, către Feyd-Rautha, adaugă: Contele si Doamna Fenring, despre care ți-am vorbit. Feyd-Rautha își înclină capul, așa cum cerea eticheta. O privi lung pe Doamna Fenring. Era blondă si mlădioasă; trupul ei perfect era înveșmîntat într-o rochie lungă, dintr-un material simplu, fără nici o podoabă. Doi ochi verzi-cenusii îi susțineau privirea. Seninătatea și calmul ei, caracteristici tipice Bene Gesserit, tulburară într-un mod straniu simțurile tînărului. - Mmmmm-ăăă-hmmm, făcu Contele, examinîndu-1 din cap pînă în picioare pe Feyd-Rautha. Un tînăr, ăăă... dezghețat, ăăă... nu-i așa, mmm, draga mea? Apoi, aruncîndu-i o privire Baronului: Si zici, dragă Baroane, că i-ai vorbit despre noi acestui tînăr dezghețat? Ce anume i-ai spus? - I-am pomenit nepotului meu despre stima deosebită pe care vi-o poartă Impăratul, Conte Fenring, răspunse Baronul. Și gîndi: Uită-te bine la el, Feyd! Un ucigaș cu purtare de iepure - genul cel mai periculos! - O, da, firește! rosti Contele și îi adresă doamnei sale un zîmbet. Lui Feyd-Rautha i se păru că gesturile și cuvintele Contelui erau aproape jignitoare. Se opreau exact în momentul în care ar fi devenit afronturi fățișe. Tînărul îl privi cu atenție pe Conte: un bărbat scund, cu înfățișare vulnerabilă. Un cap ca de nevăstuică, cu ochi rotunzi, mari și negri. Păr cărunt la tîmple. Iar mișcările... își mișca o mînă sau își întorcea capul într-o direcție, apoi vorbea în altă direcție. Era greu de urmărit. - Mmmmm-ăăă-hmmm, n-ai ocazia să întîlnesti prea des asemenea... mmm... tineri dezghețați, spuse Contele, vorbind cu umărul Baronului. Te... ăăă... felicit pentru, mmm, stilul perfect al... ăăă... moștenitorului dumitale. Crescut în lumina celui mai... ăăă... vîrstnic, ca să zic așa. - Sînt copleșit, rosti Baronul. Făcu o plecăciune, dar Feyd-Rautha observă că privirea unchiului său dezmințea curtoazia gestului. - Ironia, mmm... este dovada unei... ăăă... gîndiri profunde, comentă Contele. Iar! gîndi Feyd-Rautha. Poți să juri că te insultă, dar n-ai nici un motiv ca să-i ceri satisfacție. Ascultîndu-1 pe conte, Feyd-Rautha avea senzația că-și cufundă capul într-un terci... mmmm-âăă-hmmm! tînărul își strămută atenția la Doamna Fenring. - Cred că-i... ăăă... răpim din timp tînărului nostru, spuse ea. După cîte știu, astăzi va lupta în arenă. Pe huriile haremului imperial, strașnică femeie! gîndi Feyd-Rautha. Spuse cu voce tare: - Voi ucide astăzi în onoarea Domniei-Tale, Doamnă. Si, cu permisiunea Domniei-Tale, voi pronunța această dedicație în arenă. Doamna Fenring îl privi cu seninătate, dar glasul ei șfichiui ca un bici cînd spuse: — Nu îți acord permisiunea. — Feyd! hămăi Baronul. Si gîndi: Impielițatul ăsta! Vrea ca fiara de Conte să-l provoace la duel? Dar Contele se mulțumi să surîdă și să mormăie: - Mmmmm-ăăă-hmmm. - Cred ca e intr-adevar cazul sa te pregatesti, Feyd, zise Baronul. Trebuie sa fi odihnit. N-are rost sa-ti asumi riscuri prostesti. Feyd-Rautha se inclina, cu chipul negru de ciuda. - Cum vrei, unchiule. Il saluta cu o miscare a capului pe Contele Fenring: Domnule! Apoi pe sotia acestuia: Doamna! Se intoarse si parasi cu pasi grabiti sala, abia invrednicind cu privirea grupul timid al Caselor Mici, de linga usa inalta cu doua canaturi. - E încă tînăr, suspina Baronul. Iar Doamna Fenring guidi: Acesta să fie tinârul la care s-a referit Cucernica Maica? Aceasta sa fie linia de sînge pe care trebuie s-o păstrăm? - Avem la dispoziție mai mult de-o oră pînă să plecăm la arenă, spuse Baronul. Cred c-am putea profita de răgazul ăsta ca să stăm de vorbă, Coate Fenring. Iși înclină capul masiv într-o parte. Au apărut o mulțime de lucruri noi. Și gîndi: Iar acum să vedem cum se va descurca emisarul Impăratului, ca sâ-mi transmită ce i s-o fi poruncit să-mi transmită, fără să comită grosolănia de a aborda subiectul pe șleau. Contele se întoarse spre soția sa: - Mmmm-ăă-hmmm, vrei te rog, ăăă, să ne... mmm... scuzi, draga mea? - Fiece zi, uneori fiece oră aduce schimbări, susură ea. Mmmmm. Și, adresîndu-i Baronului un zîmbet fermecător, se întoarse, porni cu spatele drept si pași măsurați către ușa mare de la capătul sălii. Baronul se uită după ea, îi văzu pe membrii Caselor Mici curmîndu-și discuțiile la apropierea ei, urmărind-o din ochi. Bene Gesserit! gîndi el. De-ar scăpa odată universul de ele! - Intre cei doi pilaștri de colo e un con de tăcere, spuse. Putem discuta fără să ne temem că ne-ar putea auzi cineva. Porni înainte, cu mersul său legănat, pătrunse în cîmpul insonorizat, simți zgomotele din sală estompîndu-se brusc. Contele se opri lîngă el si amîndoi își întoarseră fețele la perete, ca să nu li se poată citi pe buze. - Nu sîntem mulțumiți de ordinul prin care le-ai cerut sardaukarilor să părăsească Arrakisul, spuse Contele. Pe șleau! gîndi Baronul. - Sardaukarii nu mai puteau să rămînă, întrucît ar fi trezit altora bănuieli în legătură cu ajutorul pe care mi 1-a acordat Impăratul, răspunse el. - Dar nepotul dumitale, Rabban, nu pare să acționeze cu destulă fermitate în vederea soluționării problemei fremenilor. - Ce vrea mai mult Impăratul? Pe Arrakis n-a mai rămas decît o mînă de fremeni. Deșertul sudic este nelocuibil. Deșertul nordic e controlat de patrulele noastre. - Cine spune că desertul sudic e nelocuibil? - Planetologul vostru, dragă Conte. - Doctorul Kynes a murit. - Ah, da... din nefericire. - Dispispunem de un raport de survol din regiunile sudice, spuse contele. Raportul indică prezența vieții vegetale. - Va sa zica, pină la urma Ghilda a acceptat totuși efectuarea unor observații din spatiu. - Știi bine că nu, Baroane. Știi bine că Impăratul nu are nici o posibilitate legală să țină sub observație Arrakisul. - Iar eu nu-mi pot permite luxul ăsta. Atunci cine a survolat regiunile sudice? - Un... contrabandist. - V-a mințit, Conte, spuse Baronul. Dacă oamenii lui Rabban nu pot naviga deasupra zonelor sudice, n-o pot face nici traficanții. Doar știi și dumneata ce-i acolo: furtuni de nisip, paraziți și-asa mai departe. Comunicațiile radio sînt aproape imposibile. Balizele de navigație sînt distruse înainte de a apuca să fie instalate ca lumea. - Vom discuta despre feluriți paraziți altă dată, replică sec Contele. Aha! gîndi Baronul. - A dibuit cineva vreo greșeală în rapoartele mele? întrebă. - Dacă te duce gîndul la greșeli, nu văd cum ai mai putea să-ți pledezi cauza, observă Contele. Incearcă în mod deliberat să mă înfurie, gîndi Baronul. Respiră adînc de două ori, ca să se calmeze. Iși simți mirosul transpirației. Sub mantie, harnasameritui suspensiilor începu deodată să-i provoace o mîncărime supărătoare. - Nu cred că Impăratul e nemulțumit de felul în care si-au găsit moartea concubina si fiul Ducelui, spuse el. Au încercat să fugă spre centrul desertului. Era furtună. - Mda, au avut loc o serie de accidente convenabile. - Nu-mi place tonul cu care spui asta, Conte. - Una-i mînia, zise Fenring, si alta-i violența. Dă-mi voie să te previn: dacă mi se va întîmpta vreun accident nefericit aici, pe Giedi Prim, toate Casele Mari vor afla ce-ai făcut pe Arrakis. De altfel, se bănuiește de mult ce metode folosești în afaceri. - Singura afacere mai recentă de care mi-aduc aminte, ripostă Baronul, este transportul mai multor legiuni de sardaukari pe Arrakis. - Nu cumva îți închipui că 1-ai putea șantaja pe Impărat? - Nici nu-mi trece prin cap! Contele zîmbi. - S-ar găsi destui comandanți sardaukari care să declare că au acționat fără ordin, fiindcă doreau să le vină de hac păduchioșilor voștri de fremeni. - Dar s-ar găsi si destui care să pună la îndoială o asemenea declarație, i-o întoarse Baronul, deși amenințarea îi lăsase descumpănit. Să fie intr-adevăr sardaukarii atit de disciplinați? se întrebă. - Impăratul dorește o revizie contabilă a registrelor dumitale, spuse brusc Contele. - Oricînd. - N-ai... ăăâ... nici o obiecție? - Nici una. Directorul meu în cadrul companiei CHOAM se poate prezenta cu fruntea sus în fața celei mai severe inspecții. Și Baronul gindi. Să-ncerce, numai, să facă tărăboi cu vreo acuzație falsă! O să mă ridic în picioare și-o să le strig tuturor, prometeic: „Priviți-mă! Am fost nedreptățit!" După asta, n- ar avea decit să-mi arunce orice acuzație, chiar și una întemeiată. Casele Mari n-ar mai acorda nici un gir unui al doilea atac din partea unui acuzator care a comis deja o eroare. - Nu mă-ndoiesc că registrele dumitale rezistă oricărei revizii, murmură Contele. - Ce motive are Impăratul să dorească atît de mult exterminarea fremenilor? întrebă Baronul. - Preferi să schimbăm subiectul, da? Contele ridică din umeri. Nu e dorința Impăratului, ci a Sardaukarului. Armata are nevoie de exercițiu... si în afară de asta, sardaukarilor nu le place să se-apuce de-o treabă și-apoi s-o lase neterminată. Iși închipuie că mă sperie, amintindu-mi că se bucură de sprijinul unor ucigași însetați de singe? se întrebă Baronul. - Afacerile au presupus dintotdeauna o oarecare doză de violență, spuse el, dar undeva trebuie să existe o limită. Cineva trebuie să rămînă și să lucreze la mirodenie. Contele emise un hohot scurt, ca un lătrat. - Crezi că poți pune șaua pe fremeni? - Fremenii n-au fost niciodată destul de numeroși ca să poată fi folosiți la muncă, răspunse Baronul. Dar pogromurile mi-au neliniștit restul populației. In clipa de față, am în vedere altă soluție pentru problema arrakiană, dragul meu Fenring. Și trebuie să-ți mărturisesc că meritul pentru ideea soluției îi revine Impăratului. - I-auzi, i-auzi! - Chiar așa, Conte. Sursa inspirației mele a fost planeta de detenție a împăratului - Salusa Secundus. Contele îl fixă cu o privire sfredelitoare. - Ce legătură poate să existe între Arrakis și Salusa Secundus? Baronul sesiză neliniștea din ochii lui Fenring, răspunse: - Deocamdată niciuna. - Deocamdată? - Cred că-ți poți da seama și dumneata că există o cale pentru a crea o forță de muncă substanțială pe Arrakis: transformarea Dunei în planelă-închisoare. - Prevezi cumva o creștere a delincventei? - Au avut loc tulburări, mărturisi Baronul. Am fost obligat să storc destul de zdravăn, Fenring. La urma urmei, cunoști și dumneata prețul pe care 1-am plătit blestematei de Ghilde ca să ne transporte pe Arrakis forțele reunite. Banii ăștia trebuiau scoși de undeva. - Te sfătuiesc, Baroane, să nu faci din Arrakis o planetă-închiŹsoare, fără permisiunea Impăratului. - Bineînțeles că nu, se grăbi să-1 asigure Baronul, surprins de tonul brusc glacial al vocii lui Fenring. - Mai e o problemă, spuse Contele. Sîntem informați că mentalul Ducelui Leto, Thufir Hawat, nu-i mort, ci se află în slujba dumitale. - Nu m-am putut îndura să irosesc un mental. - L-ai minții pe comandanlul sardaukarilor, spunîndu-i că Hawat a murit. - O minciună nevinovată, dragă Conle. N-aveam chef să mă lansez în discuții neprincipiale cu el. - Hawal a fost de fapt trădălorul? - Nu, vai! Trădătorul a fost falsul medic. Baronul își șterse transpirația de pe gît. Fenring, înțelege, rămăsesem fără mentat! Știi ce înseamnă asta. Intotdeauna am avut un mentat. Nu puteam rămîne în aer. - Cum 1-ai determinat pe Hawat să-si calce jurămîntul de credință? - Ducele lui murise! Baronul se sili să zîmbească. N-avem de ce să ne temem din partea lui Hawat, dragă Conte. Organismul lui a fost impregnat cu o otravă latentă. Ii administrăm un antidot în mîncare. Lipsa antidotului declanșează efectul otrăvii... Ar muri în cîteva zile. - Să faci bine și să-i suprimi antidotul. - Dar e un om folositor! - Și care știe prea multe pentru un om viu. - Parcă mi-ai dat de-nțeles că Impăratul nu se teme. - Nu-mi arde dejoacă, Baroane! - Mă voi supune numai dacă voi primi ordin scris, întărit cu sigiliul imperial, zise Baronul. In nici un caz n-am s-o fac doar de hatîrul dumitale. - Crezi că-i un hatîr? - Dar ce altceva? Impăratul are obligații și față de mine, Fenring. L-am scăpat de zurbagiul de Duce. - Cu ajutorul cîtorva sardaukari. - Ce altă casă i-ar fi oferit Impăralului uniforma sub care să-si camufleze amestecul în afacerea asta? - Și Impăratul și-a pus aceeași întrebare, Baroane, numai c-a accentuat-o într-un mod ușor diferit. Baronul îl privi lung pe Fenriag, observind muschii tepeni ai maxilarelor, perfecta stapinire de sine a omului Imparatului. - Ei asta-i buna! exclana apoi. Sper ca Imparatul nu-si imagineaza ca poate sa actioneze impotriva mea, fara sa prind de veste. - Maiestatea Sa speră să nu fie necesar. - Impăratul n-are nici un motiv să creada ca-l meninț! Baronul își strecurase în tonul vocii si furie si mihnire, gîndind: Măcar de-ar încerca s-o facă! M-aș putea instala pe tron doar batîndu-mâ cu pumnul în piept pentru c-am fost nedreptățit, înșelat. Glasul Contelui sună sec si distant: - Impăratul crede ceea ce-i spun simțurile. - Ar îndrăzni să mă acuze de trădare, în fața Consiliului Laandsraadului? Și Baronul așteptă, cu respirația tăiată, răspunsul sperat. - Impăratul n-are nevoie să îndrăznească. Baronul își schimbă brusc poziția în suspensii, ca să-si ascundă expresia feței. Poate c-am s-ajung să trăiesc eu însumi evenimentul! gîndi. Impărat! Da, să mă acuze! Și-apoi... cîteva mite, puțină constrîngere... ralierea Caselor Mari. S-ar putea aduna toți sub flamura mea, ca niște iobagi căutînd adăpost. Căci nimic nu-i înspăimîntă mai mult decît gîndul că Sardaukarul Impăratului i-ar putea nimici rînd pe rînd. - Impăratul speră din toată inima să nu ajungă în situația de a te acuza de trădare, rosti Contele. Baronului îi veni greu să-și înlăture ironia din glas și să afișeze doar un aer îndurerat, dar reuși. - Am fost dintotdeauna unul din supușii cei mai loiali. Cuvintele acestea mă dor peste măsură. - Mmmm-ăă-hmmm, făcu Contele. Baronul rămase cu spatele la el, clătinîndu-si încet capul. Intr-un tîrziu, spuse: - E timpul să pornim spre arenă. - De acord, încuvință Contele. Ieșiră din conul de tăcere și, umăr la umăr, se îndreptară către grupul Caselor Mici, de la capătul săli. Undeva, în interiorul palatului, răsună vibrația gravă a unui gong - mai erau douăzeci de minute pînă la începerea jocurilor. - Casele Mici așteaptă să le conduci, spuse Contele, arătînd cu un gest al capului către oamenii de care se apropiau. Vorbe cu două înțelesuri... cu două înțelesuri, gîndi Baronul. Iși ridică ochii spre noile talismane care flancau ieșirea din sală: capul de taur si portretul in ulei al batrinului Duce Atreides, tatal Ducelui Leto. Avu o senzati ciudata, un fel de presentiment; se intreba ce ginduri ii vor fi trezit Ducelui Leto talismanele, pe vremea cind atirnasera in castelul de pe Caladan si mai tirziu, in resedinta de pe Arrakis: trufasul tata si capul taurului care il omorise. - Omenirea nu cunoaste, aaa, decit o singura... mmm... stiinta, spuse contele, in timp ce paseau in fruntea suitei vasalilor, trecîad din sala de recepție în sala de așteptare - o încăpere îngustă, cu ferestre înalte si podeaua pardosită cu ceramică albă și roșie. - Care anume? se interesă Baronul. - Mmmm-ăă... știința, ăăă, nemulțumirii, răspunse Contele. Casele Mici din spatele lor, chipuri slugarnice de oi, rîseră exact atît cît se cuvenea, dar rîsul căpătă o notă discordantă în vuietul brusc de motoare ce răsună cînd pajii deschiseră larg ușile exterioare, în fața cărora așteptau vehicule de sol, cu fanioanele filfiind în bătaia vîntului. Baronul își ridică vocea ca să acopere zgomotul, spuse: - Sper, Conte Fenring, să nu te nemulțumească spectacolul pe care ni-1 va oferi astăzi nepotul meu. - Sînt, ăăă, foarte.., hmmm... da, nerăbdător, răspunse Contele. Cînd e vorba de un... ăăă... proces verbal, trebuie să acorzi mare, mmm, atenție... ăăă... antecedentelor. Baronul își mască șocul surprizei, coborînd în grabă prima treaptă a scărilor către peronul palatului. Proces verbal! Raportul unei crime împotriva Imperiului! Dar contele rîse scurt, ca și cînd ar fi făcut o glumă și scutură ușor brațul Baronului. Tot drumul pînă la arenă, Baronul zăcu între pernele mașinii sale blindate, aruncîndu-i priviri piezișe Contelui, care ședea alături, și întrebîndu-se ce anume îl determinase pe emisarul Impăratului să plaseze „gluma" aceea de față cu membrii Caselor Mici. Era încredințat că lui Fenring nu i se întîmpla prea des să facă ceva dacă simțea că nu-i necesar, să folosească două vorbe cînd una era de ajuns, sau să se mulțumească cu un singur înțeles într-o singură frază. Abia după ce se instalaseră în loja aurită de deasupra arenei triunghiulare - în sunetul trâmbițelor și freamătul tribunelor înțesate cu oameni ce agitau stegulețe - află Baronul răspuns la întrebarea sa. - Dragă Baroane, spuse Contele aplecîndu-se la urechea lui, ești conștient, nu-i așa, că Impăratul nu a confirmat în mod oficial alegerea pe care ai făcut-o în legătură cu succesorul dumitale? Baronului i se păru că îl învăluie subit un con personal de tăcere, generat de propriul său șoc. Il privi lung pe Conte, abia remarcînd apropierea Doamnei Fenring de loja păzită de gărzi înarmate. - Acesta-i de fapt motivul pentru care mă aflu astăzi aici, urmă Contele. Impăratul dorește să-1 informez dacă ți-ai ales un succesor competent. Și nimic nu poate dezvălui mai bine decît arena, chipul real din spatele unei măști, nu-i așa? - Impăratul mi-a promis că-mi voi putea alege liber moștenitorul! scrîsni Baronul. - Vom vedea, spuse Fenring si se întoarse să-si întîmpine soția, care intra în lojă. Doamna Fenring se așeză, adresîndu-i un zîmbet Baronului, apoi își îndreptă atenția spre suprafața acoperită cu nisip a arenei, unde își făcea chiar atunci apariția Feyd-Rautha, in jiletcă și pantaloni colanți - cu mănușa neagră și hangerul în mîna dreaptă, cu mănușa albă si pumnalul în mîna stingă. - Alb pentru otravă, negru pentru puritate, observă Doamna Fenring. Curios obicei, nu găsești dragul meu? - Mmmmm, mormăi Contele. Un cor de urale izbucni din lojile familiale si Feyd-Rautha se opri o clipă pentru a răspunde salutului, ridicîndu-si privirea si trecînd în revistă chipurile din amfiteatru, recunoscîndu-și verii si cumetrii, demifrații, concubinele și cunoștințele out-freyne - zeci de guri, ca tot atîtea goarne ce trîmbițau într-o mare de veșminte și baniere multicolore. Și Feyd-Rautha se gîndi că fețele înghesuite în loji erau gata să privească cu aceeași aviditate sîngele lui sau sîngele sclavului-gladiator. Firește, el personal nu avea nici un dubiu asupra rezultatului luptei. Nu urma să înfrunte decît iluzia unui pericol, un pericol lipsit de substanță - totuși... Feyd-Rautha își înălță armele către soare, adresă salutul tradițioŹnal celor trei colțuri ale arenei. Apoi își vîrî lamele în teci; mai înțîi pumnalul cel scurt, din mîna înmănușată în alb (alb, semnul otrăvii), pe urmă hangerul lung, din mîna înmănușată în negru - lama presuŹpusă imaculată, arma sa secretă cu care avea să transforme ziua aceasta într-o victorie cu totul personală: otravă pe lama neagră. Iși regla repede scutul și vreme de cîteva clipe așteptă nemișcat senzația de comprimare a pielii de pe frunte, confirmarea faptului că era bine apărat. Momentul avea propria sa încărcătură de tensiune si Feyd- Rautha îl prelungi, cu siguranța de sine a unui profesionist al spectacolului.Le făcu apoi semn picadorilor si scutierilor să se apropie, le inspecta cu un aer marțial echipamentul - pavezele cu ghimpii ascuțiți, scînteind în soare, cîrligele și harpoanele pe care fluturau fanioane lungi și înguste, de culoare albastră. Feyd-Rautha făcu semn fanfarei. Acordurile maiestuoase ale marșului lent se înălțară deasupra amfiteatrului, revărsîndu-și tot fastul lor antic si Feyd-Rautha își conduse escorta de-a curmezișul arenei, pentru a-și prezenta salutul de omagiu în fața lojei unchiului său. Prinse din zbor cheia ceremonială ce-i fu aruncată. Fanfara amuți. In liniștea care se lăsase în arenă, Feyd-Rautha făcu doi pași înapoi, înălță cheia și strigă: - Dedic acest adevăr... Făcu o pauză, știind că unchiul său avea să gîndească: Zănaticul ăsta are de gind să provoace scandal, adresind dedicația nevestei lui Fenring, în ciuda avertismentului meu! -...unchiului și binefăcătorului meu, Baronul Vladimir Harkonnen! încheie. Si observă, încîntat, oftatul de ușurare al unchiului său. Fanfara atacă marșul rapid si Feyd-Rautha traversă cu pași repezi arena, conducîndu-și oamenii către poarta de prudență, bariera care nu permitea accesul decît celor echipați cu dezintegratorul reglat după codul pentascutului. Feyd-Rautha se mîndrea cu faptul că pînă atunci nu folosise niciodată poarta și că avusese rareori nevoie de sprijinul picadorilor. Astăzi însă, era mulțumit să-i știe la îndemînă - planurile deosebite implicau uneori primejdii deosebite. Din nou în arenă se așternu liniștea. Feyd-Rautha se întoarse, își aținti privirea spre marea poartă roșie pe care avea să iasă gladiatorul. Gladiatorul de excepție. Planul pe care îl elaborase Thufir Hawat era un plan admirabil prin simplitatea si sorții săi de izbîndă, gîndi Feyd- Rautha. Sclavul nu va fi drogat - acesta era aspectul periculos. In schimb, în inconștienŹtul său fusese imprimat un cuvînt cheie, menit să-i paralizeze mușchii, în orice moment critic. Feyd- Rautha repetă în gînd cuvîntul vital: „Canalie!" Publicul avea să fie încredințat că în arenă fusese strecurat un sclav nedrogat, ca să-1 ucidă pe na-Baron. Iar șirul bine ticluit al dovezilor avea să-1 scoată vinovat pe vătaful Baronului. Poarta roșie emise un bîzîit surd, în clipa în care îi fură armate servomotoarele de deschidere. Feyd-Rautha își concentra toată atenția la cadrul porții. Acest prim moment avea o importanță deosebită, înfățișarea sclavului, la intrarea în arenă, putea spune multe unui ochi exersat. Toți gladiatorii erau drogați cu elacca, în așa fel încît să poată fi uciși în orice moment al luptei - dar asta nu însemna că nu trebuia să observi cu cea mai mare grijă felul în care își țineau arma, direcția în care obișnuiau să se eschiveze, faptul că erau sau nu conștienți de prezența publicului în amfiteatru. Modul în care un sclav își ținea capul putea să ofere indicii esențiale pentru alegerea contrelor și fandărilor. Poarta roșie se deschise. Un uriaș musculos cu capul ras și ochi negri înfundați în orbite se năpusti afară. Avea pielea cărămizie, ca toți cei drogați cu elacca, dar Feyd-Rautha știa că nuanța se datora unei vopsele speciale. Sclavul purta un maiou-chilot din piele de culoare verde și centura roșie a unui semiscut; săgeata de pe centură era îndreptată spre sțînga, indicînd faptul că numai partea stingă a corpului era apărată. Gladiatorul își ținea cuțitul ca pe o sabie și trupul ușor aplecat înainte, ca un luptător experimentat, înainta încet spre centrul arenei, întorcîndu-și partea apărată către Feyd-Rautha și grupul din spatele porții de prudență. - Nu-mi place cum arată, mormăi unul dintre picadori. Ești sigur că-i drogat, Domnia-Ta? - Nu-i vezi culoarea? făcu Feyd-Rautha. - Dar se comportă ca un luptător de profesie, zise alt picador. Feyd-Rautha avansa doi pași, îl privi cu atenție pe sclav. - Ce-are la braț? întrebă un scutier. Feyd-Rautha observă o rană însîngerată pe antebrațul stîng al gladiatorului, își coborî privirea la mîna pe care sclavul și-o miscase brusc, ca să arate un desen tatuat cu sînge pe șoldul stîng al costumului său verde. Desenul era umed - conturul ușor de recunoscut al unui șoim. Un șoim! Feyd-Rautha își aținti ochii în ochii negri ai sclavului, care-1 fixau scăpărînd cu neobișnuită luciditate. E unul din soldații Ducelui Leto pe care i-am capturat pe Arrakis! gîndi Feyd-Rautha. Nu-i un gladiator oarecare! Un fior ii străbătu trupul si se întrebă dacă nu cumva Hawat plănuise cu totul altceva pentru lupta de astăzi... Un vicleșug în alt vicleșug din alt vicleșug. Și țapul ispășitor... același vătaf! - Nu-mi place deloc cum arată sclavul ăsta, Domnia-Ta. Lasă-mă să-i înfig vreo două harpoane ca să-1 încerc. - Am să-i înfig eu harpoanele, replică Feyd-Rautha. Luă de la unul din scutieri două harpoane lungi, le cîntări în mîini. Și vîrfurile harpoanelor erau de obicei impregnate cu un drog - nu însă și de data aceasta, ceea ce ar fi fost de ajuns pentru a-i atrage scutierului-șef pedeapsa cu moartea. Dar totul făcea parte din plan. "La capătul luptei vei fi un erou", spusese Hawat. „Il vei fi ucis pe gladiator fără să te ajute nimeni și împotriva uneltirilor unui atentat mișelesc. Vătaful va fi executat și-ți vei putea plasa in locul lui omul tău de încredere." Feyd-Rautha înainta încă cinci pași către centrul arenei, prelungind încordarea tribunelor, examinînd sclavul. Știa că experții din lojile de deasupra își dăduseră deja seama că ceva nu-i în regulă. Pielea gladiatorului avea într-adevăr culoarea caracteristică drogului, dar sclavul stătea bine înfipt pe picioare și nu tremura. Probabil că în clipa aceasta microbiștii șușoteau între ei: „Ia uite-1 cum stă. Ar trebui să se agite... să atace sau să se retragă... Dar ăsta stă si așteaptă, își cruță forțele. N-ar trebui să aștepte." Feyd-Rautha își simți propria lui ațîțare. Să zicem că Hawat a urzit un plan perfid, gîndi el. Tot o să-i vin de hac sclavului ăsta. Am uns cu otravă lama hangerului, nu pe cea a pumnalului. De-asta nici măcar Hawat n-are habar. - Hei, Harkonnene! strigă sclavul. Ți-ai făcut testamentul? O tăcere de moarte se lăsă în arenă. Sclavii nu strigau niciodată provocări! Și abia în clipa aceea Feyd-Rautha văzu în ochii gladiatorului ferocitatea de gheață a disperării. Apoi observă felul în care aștepta, calm si atent, cu mușchii pregătiți de victorie. Era limpede că zvonul, lansat de Hawat în barăcile sclavilor, ajunsese din gură în gură pînă la el: „Vei avea o șansa reală să-l omori pe na-Baron." Pînă acum deci, totul era conform planului. Feyd-Rautha zîmbi cu buzele strînse. Iși ridică harpoanele, întrezărind în atitudinea sclavului reușita planului său. - Hei! Hei! îi provocă din nou sclavul și făcu doi pași lenți înainte. Pentru cei din tribune nu mai există acum nici un dubiu, gîndi Feyd-Rautha. Sclavul ar fi trebuit să fie pe jumătate paralizat de groaza provocată de drog. Mișcările ar fi trebuit să-i trădeze convingerea interioară că nu avea nimic de sperat, că nu putea să cîstige. Mintea ar fi trebuit să-i fie copleșită de istorisirile despre otrăvurile cu care își ungea na-Baronul lama pumnalului din mina înmănusată în alb. Na-Baronul nu ucidea niciodată repede; se delecta experimentând otrăvuri noi, obișnuia să rămînă în arenă si să demonstreze publicului interesantele efecte secundare ale substanței ucigătoare, asupra victimei care se zvîrcolea în ghearele morții. Sclavul acesta se temea, da... dar nu era îngrozit. Feyd-Rautha își ridică si mai sus harpoanele, îi adresă sclavului un gest cu capul, aproape un salut. Gladiatorul țîșni. Fandare si contra defensivă fură la înălțimea celor mai dibace pe care le văzuse vreodată Feyd-Rautha. Dar lovitura laterală temporiŹzată întîrzie preț de-o fracțiune de secundă și arterele piciorului stîng al na-Baronului scăpară nevătămate. Feyd-Rautha sări într-o parte, lăsîndu-și unul dintre harpoane în antebrațul drept al sclavului, cu ambele cîrlige îngropate adînc în carnea din care omul n-ar mai fi putut să le smulgă decît rupîndu-și tendoanele. Amfiteatrul tresări ca un singur om, emise un geamăt surd. Pe Feyd-Rautha sunetul îl exaltă. Iși dădu seama ce simțea unchiul său, stînd în loja lui, alături de soții Fenring, observatorii Curții Imperiale. Nimeni nu avea dreptul să intervină în lupta aceasta. Legile trebuiau respectate de față cu asemenea martori. Iar Baronul nu putea să interpreteze evenimentele din arenă decît într-un singur chip: o amenințare la adresa propriei sale persoane. Sclavul se dădu înapoi, apucîndu-si cuțitul în dinți si înf ășurîndu-si repede în jurul brațului fanionul lung al harponului, ca să-1 imobilizeze. - Nu-ți simt acul! strigă el după o clipă. Si începu din nou să avanseze furișat, cu pași iuți si mărunți, cu cuțitul pregătit, cu umărul stîng înainte, cu trupul îndoit înapoi, în așa fel încît să profite la maximum de protecția semiscutului. Nici această manevră nu scăpă celor din amfiteatru. Dinspre lojile rezervate familiei se auziră țipete scurte. Picadorii lui Feyd-Rautha începură să se agite, întrebîndu-1 dacă nu avea nevoie de ei. Feyd-Rautha le făcu semn să rămînăîn spatele porții de prudență. Am să le ofer un spectacol cum n-au mai văzut încă, își spuse. Nu o ucidere blinda, la care să asiste senini, admirind stilul. Nu... Am să-i fac să simtă că li se răsucesc mațele-n ei. Cînd voi fi Baron, o sâ-și amintească de ziua de azi și nu va mai fi unul căruia să nu i se încrețească pielea de groaza mea și de amintirea acestei zile. Feyd-Rautha se retrase încet, urmărind mersul de crab al gladiatorului.Nisipul arenei îi scrîsni sub tălpi. Auzi gîfîitul sclavului, simți în nări propria lui transpirație și, în aer, un miros vag de sînge. Brusc, na-Baronul sări înapoi, se întoarse spre dreapta, repezi înainte harponul. Sclavul făcu un salt lateral. Feyd- Rautha fu cît pe ce să se împiedice, auzi țipătul de groază al spectatorilor. Din nou, sclavul țisni la atac. Pe toți zeii! Ce luptători gîndi Feyd-Rautha, evitînd în ultimul moment lovitura. Scăpă cu viață numai datorită agilității lui tinerești, dar reuși să-si lase cel de-al doilea harpon în deltoidul brațului drept al gladiatorului. Tribunele izbucniră în aplauze frenetice. Acum mă aclamă, gîndi Feyd-Rautha, ascultînd glasurile sălbatiŹce. Era întocmai cum prevăzuse Hawat. Nici un luptător din familie nu avusese vreodată parte de asemenea aclamații. Și-si aminti, cu o undă de înverșunare în cuget, cuvintele pe care la rostise mentatul: „Mai ușor te-ngrozește un dușman pe care-l admiri." Feyd-Rautha se retrase rapid în centrul arenei, unde putea fi văzut de tot amfiteatrul, își trase din teacă hangerul, se ghemui ca o pisică și rămase în așteptare. Gladiatorul nu se opri decît ca să-si lege cu fanionul cel de-al doilea harpon, apoi porni drept spre el. Si-acum să mă vadă bine toată familia, gîndi Feyd- Rautha. Sînt dușmanul lor! Să le rămîn in minte așa cum mă văd în momentul ăsta. Iși scoase încet pumnalul. - Nu mi-e frică de tine, porc de Harkonnen! strigă gladiatorul. Caznele nu pot face nici un rău unui mort. Imi voi lua viața cu propria mea armă, înainte ca vreun scutier s-apuce să mă atingă. Dar hoitul tău va zace alături de al meu! Feyd-Rautha rinji, împunse aerul cu hangerul - arma otrăvită. - Atunci pareaz-o pe asta, rosti el și fanda brusc cu pumnalul din cealaltă mînă. Sclavul își schimbă cuțitul dintr-o mînă în alta, pară si lovitura și fenta, bloca pumnalul na-Baronului - arma din mînă înmănușată în alb, semnul tradițional al otrăvii. - O să mori, Harkonnene! șuieră el. Rămaseră încleștați unul de altul, încercînd să se doboare. PorțiuŹnile în care scutul lui Feyd-Rautha atingea semiscutul gladiatorului erau marcate de o incandescență albastră. Contactul celor două cîmpuri umplu de ozon aerul dimprejur. - O să crapi de propria-ți otravă! scrîșni sclavul. Incepu să apese spre înăuntru mînă înmănușată în alb, răsucind lama pe care o credea otrăvită. Si-acum să mă vadă cu toții! gîndi Feyd-Rauîha. Izbi cu hangerul, simți oțelul alunecînd neputincios pe metalul harpoanelor legate de brațul gladiatorului. Feyd-Rautha avu un moment de panică. Nu-și închipuise că harpoanele ar putea constitui un avantaj pentru sclav. Dar iată că ele îi serveau acum acestuia ca un al doilea scut. Iar gladiatorul era puternic! Lama pumnalului continua să se apropie tot mai mult de pieptul lui Feyd-Rautha, care își dădu subit seama că și o lamă neotrăvită poate ucide. - Canalie! bolborosi. Cuvîntul-cheie își făcu efectul instantaneu; mușchii gladiatorului se destinseră și, vreme de o clipă, încremeniră. Lui Feyd-Rautha îi fu deajuns. Se dădu înapoi, făcu loc hangerului între ei. Vîrful otrăvit al lamei scînteie, lăsă o brazdă roșie pe pieptul sclavului. Otrava acționa cu repeziciune fulgerătoare. Omul îi dădu drumul, rămase pe loc, clătinînduse. Uitați-vă, dragele mele rude, uitați-vă bine! gîndi Feyd-Rautha. Priviți-l pe sclavul ăsta, care a încercat să întoarcă arma pe care-o credea otrăvită și să mă înjunghie cu ea! Mirați-vă cum de-a putut ajunge-n arenă un gladiator pregătit pentru un asemenea atentat! Si țineți minte cit veți trăi, că n-o să puteți ști niciodată cu siguranță, în care din mîinile mele se află otrava! Na-Baronul privi in tăcere, urmări mișcările amorțite ale gladiatorului. Omul nu mai era conștient decît pe jumătate. Expresia chipului său se transformase într-o inscripție a cărei ortografie o cunoșteau toți cei ce-1 priveau - scrisul morții. Sclavul știa că moare. Știa si de ce moare. Cealaltă armă fusese cea otrăvită. - Scîrnăvie! gemu. Feyd-Rautha se dădu la o parte, lăsînd cale liberă morții. Ingredientul principal al otrăvii nu-si făcuse încă pe deplin efectul, dar încetineala mișcărilor arăta că avansează. Sclavul înainta clăîinîndu-se, călcînd ca o păpușă trasă pe sfori - cîte un pas tîrît după altul. Fiecare pas era unicul pas din universul său. Degetele îi erau încă încleștate de minerul cuțitului, dar vîrful armei tremura. - Iatr-o zi... unul... din noi.., tot... o să-ți... facă... de petrecanie, bolborosi. O grimasă urîtă îi schimonosi gura. Se opri, se încovoie cu un spasm si se prăbuși cu fața în jos, în nisip. In tăcerea mormîntală din arenă, Feyd-Rautha se apropie, își vîrî piciorul sub gladiator și-l întoarse pe spate, pentru ca întreg amfiteaŹtrul să-1 vadă la față, să-i urmărească bine convulsiile mușchilor sub efectul otrăvii. Dar gladiatorul era mort. Se înjunghiase cu propriul său cuțit. Deși dezamăgit, Feyd-Rautha nu se putu împiedica să admire efortul cu prețul căruia sclavul reușise să-si învingă paralizia si să-si ia singur viața. Si odată cu admirația, pe na-Baron îl cuprinse spaima. Ceea ce face dintr-un om supraom este într-adevăr înfricoșător. In aceeași clipă însă, auzi explozia de urlete din loji și tribune. Spectatorii îl aclamau în neștire. Feyd-Rautha se întoarse, își ridică ochii spre ei. Intregul amfiteatru ovaționa în picioare. Singurele excepții erau baronul, care ședea cu bărbia sprijinită în palmă, contemplindu-1 cu un aer ingîndurat... și soții Fenring, care îl priveau din spatele unor măști zîmbitoare. Contele Fenring se întoarse către soția sa, spuse: - Mmmm-ăăă-hmmm, un tînăr... mmmm... descurcăreț. Nu, mmm- ăăă, draga mea? - Are... ăăă... reacții sinaptice foarte rapide, răspunse Doamna Fenring. Baronul se uită la ea, la Conte, înapoi în arenă. Cum de a fost cu putință?!... Furia îi alungă spaima. Am să-1 ucid pe vătaf bucățică cu bucățică, la noapte... iar dacă Fenring și nevastă-sa au vreun amestec... Pentru Feyd-Rautha conversația din loja Baronului nu fusese decît mișcare mută de capete; publicul din amfiteatru făcea un zgomot infernal. Apoi, zeci de picioare începură să lovească ritmic podeaua tribunei, în timp ce vocile spectatorilor scandau întărîtate: - Ca-pul! Ca-pul! Ca-pul! Ca-pul! Baronul se încruntă, observînd felul în care Feyd-Rautha se întoarce spre el. Incet, făcînd un efort ca să-si stăpînească mînia, îi făcu semn cu mîna tînărului care aștepta în arenă, lîngă cadavrul gladiatorului. Să-l las pe băiat să-i ia capul. L-a demascat pe vătaf; își merită recompensa. Feyd-Rautha văzu semnul de încuviințare, gîndi: Iși închipuie că mă onorează. O să le arăt tuturor ce cred eu! Ii zări pe scutieri apropiindu-se cu un cuțit fierăstrău pentru a face onorurile decapitării, le făcu semn să se retragă, repetă gestul, văzînd că oamenii se codesc. Iși închipuie că m-au dat gata, oferindu-mi un cap! Se aplecă si încrucișa mîinile gladiatorului pe minerul cuțitului, îi smulse arma din piept și o lăsă între degetele lipsite de viață. Totul dură o singură clipă. Apoi Feyd-Rautha se îndreptă, îi chemă pe scutieri, le strigă: - Așa să-1 îngropați! Cu capul pe umeri si mîinile pe minerul cuțitului. O merită cu prisosință. In loja aurie, Contele Fenring se aplecă spre Baron. - Un gest nobil... Demn de un adevărat viteaz. Nepotul dumitale are și stil, nu numai curaj. - Refuzul capului e o insultă la adresa asistenței, mormăi Baronul. - Nu cred, rosti Doamna Fenring, întorcîndu-se și privind spre lojile de deasupra. Si Baronul îi observă linia gîtului... splendida unduire a mușchilor - ca gîtul unui adolescent. - S-ar părea că sînt mulțumiți de hotărîrea nepotului dumitale, adăugă ea. Pe măsură ce gestul lui Feyd-Rautha era înțeles de spectatorii din punctele cele mai îndepărtate ale amfiteatrului, care îi vedeau acum pe scutieri scoțînd din arenă trupul intact al gladiatorului, Baronul urmări atitudinea oamenilor si își dădu seama că femeia interpretase corect reacția mulțimii. Tribunele erau în delir. Oamenii se înghionteau, zbierau si tropăiau. Baronul spuse pe un ton de lehamite: - Va trebui să poruncesc o petrecere. Nu-i pot lăsa pe oamenii ăștia să se-ntoarcă la casele lor cu energia necheltuită. Trebuie să le arăt că le împărtășesc entuziasmul. Făcu semn gărzii de la intrarea lojii și unul din slujitorii aflați deasupra boxei înclină baniera oranj a Harkonnenilor... O dată, de două ori, de trei ori -semnalul pentru petrecere. Feyd-Rautha traversă arena si se opri la baza lojei oficiale, cu armele în teacă, cu brațele atîrnîndu-i de-o parte si de alta a corpului. Strigă cu voce puternică, acoperind larma mulțimii: - O petrecere, unchiule? Tumultul scăzu brusc. Oamenii auziseră întrebarea și așteptau. - In onoarea ta Feyd! strigă Baronul și făcu un gest scurt cu mîna. Flamura din spatele lojei transmise un nou semnal. Barierele de prudență de la parterul amfiteatrului fură deconecŹtate si mai mulți tineri săriră în arenă, alergară către Feyd-Rautha. - Ai poruncit să se dezactiveze pentascuturile, Baroane? întrebă Contele. - N-o să i se întîmple nimic rău băiatului, răspunse Baronul. E un erou. Tinerii care năvăliseră în arenă ajunseră lîngă Feyd-Rautha, îl ridicară pe umeri, începură să-1 poarte triumfători în jurul arenei - In seara asta, ar putea să se plimbe nestingherit, fără arme si fără scut, prin cartierele cele mai sărace din Harko, spuse Baronul. Orice familie ar fi-n stare să-i dea ultima fărîmitură de pîine si ultima picătură de apă, doar ca să-l aibă în mijlocul ei. Se ridică anevoie din scaun, își potrivi trupul în suspensii, se întoarse spre soții Fenring: - Pe mine vă rog să mă scuzați acum. Am de rezolvat cîteva probleme urgente. Garda mea vă va conduce înapoi, la palat. Contele se sculă, se înclină. - Desigur, Baroane. De-abia așteptăm petrecerea. N-am... ăăă-hmmm... văzut niciodată o petrecere Harkonnen. - Da, mormăi Baronul. Petrecerea... Se întoarse si, de cum părăsi loja, o escortă înarmată făcu zid în jurul său. Cîteva clipe mai tîrziu, căpitanul gărzii făcu o plecăciune în fața Contelui Fenring. - Ce poruncești, Domnia-Ta? - Vom, ăăă... aștepta să, mmm, iasă grosul ăăă... gloatei, răspunse Contele. - Prea bine, Domnia-Ta. Omul se înclină si se retrase trei pași de-a-ndărătelea. Contele Fenring se întoarse către soția sa, i se adresă din nou în limbajul lor cifrat: - Ai priceput, nu? Ea îi răspunse, în aceeași păsărească: - Băiatul știa că gladiatorul nu e drogat. A avut un moment de panică. Dar n-a fost nici o clipă surprins. - Totul a fost plănuit, spuse el. Intregul spectacol. - Fără îndoială. - E stilul lui Hawat. - Exact. - Inainte de-a veni încoace, i-am cerut Baronului să-1 lichideze. - Asta a fost o gresală, dragul meu. - Acum îmi dau si eu seama. - Pe cit se pare, în curînd Harkonnenii vor avea un nou Baron. - Dacă acesta-i planul lui Hawat. - Asta rămîne de văzut, într-adevăr, recunoscu ea. - Tînărul va fi, în orice caz, mai ușor de controlat. - Pentru noi... după noaptea aceasta, preciza ea. - Cred că nu-ți va fi greu să-1 seduci, nu-i așa, micuța mea cloșcă? - Nu, dragoste. Doar 1-ai văzut cum se uita la mine. - Da, și acum înțeleg si de ce ne trebuie linia asta de sînge. - Intr-adevăr. Nu ne putem îngădui să-1 scăpăm din mînă. O să am grijă să-i plantez cît mai adînc, în conștiință, frazele prana-bindu necesare pentru a-1 subjuga. - Și vom pleca de-aici cît mai degrabă... De îndată ce vei fi sigură. Doamna Fenring se scutură. - Fără doar si poate. N-aș fi în stare să aduc pe lume un copil, în locul ăsta macabru. - Multe trebuie să mai îndurăm pentru umanitate, rosti Contele. - Și rolul tău e dintre cele mai ușoare, observă Doamna Fenring. - Mă lupt totuși si eu cu unele prejudecăți ancestrale reale, spuse el. Lucruri nu tocmai neglijabile, cred că-ți dai seama. - Dragul de el! zise ea, mîngîindu-i obrazul. Dar asta-i singura soluție ca să dobîndim certitudinea că am salvat această linie de sînge. - Ințeleg perfect ceea ce facem, replică sec Contele. - Nu vom da greș. - Vina începe cu sentimentul eșecului, remarcă el. - Nu va exista vină. Hipnorobirea psihicului lui Feyd-Rautha si copilul său în pîntecele meu... Apoi vom pleca. - Mă gîndesc la unchiul ăsta al lui. Ai văzut vreodată ceva mai pervers? - E destul de sinistru, într-adevăr, dar nepotul o să-1 întreacă. - Grație unchiului său. Si cînd te gîndești unde ar fi putut să ajungă băiatul ăsta, dacă ar fi avut parte de altă educație - de codul moral al Atreizilor, bunăoară. - Păcat, rosti ea. - Ar fi fost grozav dacă i-am fi putut salva pe amîndoi: si pe-al lui Atreides si pe cestălalt. Din cîte am auzit despre pustiul acela, Paul, se pare că era de-a dreptul extraordinar - o combinație strălucită de trăsături ereditare și educație. Contele își clătină capul. Dar n-are rost să irosim păreri de rău pentru nobilii ghinioniști. - Asta mi-aduce aminte de-un aforism Bene Gesserit, zise ea. - Voi aveți aforisme pentru orice! făcu el cu un aer exasperat. - Asta o să-ți placă. Ascultă: „Să nu crezi niciodată că un om e mort, pînă ce nu i-ai văzut cadavrul. Si nici atunci să nu fii sigur".