Dune vol2

— CAPITOLUL XVII—

Era războinic și mistic, căpcăun și sfînt, viclean si candid, generos, nemilos, mai puțin decit un zeu, mai mult decît un om. Motivele lui Muad'Dib nu pot fi evaluate după considerente obișnuite. In clipa triumfului său, a înțeles câ-l pîndeste moartea, dar a acceptat trădarea. S-ar putea oare spune că a fâcut-o minat de simțul dreptății? Dacă da, a cui dreptate? Căci, să nu uităm, vorbim acum despre acel Muad'Dib care a poruncit să se facă funduri de tobă din pielea dușmanilor săi, despre acel Muad'Dib care a respins nepăsător toate convențiile trecutului său ducal, mulțumindu-se să declare: „Sint Kwisatz Haderach. E un motiv suficient". Fragment din Deșteptarea Arrakisului de prințesa Irulan.

In seara victoriei sale, însoțit de o escortă, Paul-Muad'Dib își îndreptă pașii către palatul guvernatorului din Arrakeen, vechea clădire care fusese prima reședință a Atreizilor pe Dune. Edificiul rămăsese așa cum îl restaurase Rabban. Focul luptei nu-1 atinsese, deși fusese prădat de populația furioasă a orașului. In holul de la intrare, multe dintre mobile zăceau răsturnate sau sparte. Paul trecu pragul ușii principale, urmat de Gurney Halleck și de Stilgar. Escorta se răspîndi în hol, punînd lucrurile în ordine si pregătind un loc sigur pentru Muad'Dib. Un grup mai mic începu să cerceteze toate cotloanele, căutînd capcanele pe care le-ar fi putut ascunde uriașa sală. - Imi amintesc ziua în care-am intrat pentru prima oară aici, împreună cu tatăl Domniei-Tale, spuse Gurney. Se uită la grinzile tavanului si la ferestrele înalte si înguste. Nu mi-a plăcut locul ăsta nici atunci, iar acum îmi place si mai puțin. Am fi mai în siguranță într-una din grotele noastre. - Adevărată vorbă de fremen, îl aprobă Stiîgar. Observă surîsul glacial care apăruse pe buzele lui Muad'Dib. Nu vrei să-ți schimbi hotărîrea, Muad'Dib? - Palatul ăsta e un simbol, rosti Paul. Aici a locuit Rabban. Ocupîndu-i reședința, îmi pecetluiesc victoria pe înțelesul tuturor. Trimite oameni să cerceteze toată clădirea. Dar să nu atingă nimic. Să se asigure doar că n-au mai rămas slugi sau jucării de-ale Harkonnenilor. - Cum poruncești, spuse Stilgar, cu nemulțumire în glas și se îndepărtă să execute ordinul. Cîțiva transmisionisti intrară grăbiți în sală, începură să- si instaleze echipamentul lîngă impozantul semineu. Gărzi fremene, care completaseră efectivul fcdaykinilor rămași în viață, ocupară poziții de jur împrejurul sălii. Oamenii murmurau între ei, aruncînd priviri bănuitoare în toate părțile. Locul acesta reprezentase prea mult timp bîrlogul dușmanului lor, ca să-1 accepte cu nepăsare. - Gurney, trimite o escortă după mama si după Chani, spuse Paul. Chani a aflat de moartea fiului nostru? - S-a trimis un mesaj, Domnia-Ta. - A început retragerea făuritorilor din bazin? - Da, Domnia-Ta. In curînd va înceta si furtuna. - Care-s proporțiile pagubelor? - Pe frontul direct al furtunii, adică pe terenul de debarcare si la silozurile de mirodenie din cîmpie, sînt pagube mari. Nu numai din cauza furtunii. Bătălia si-a adus si ea contribuția. - Nimic care să nu poată fi reparat cu bani, presupun, zise Paul. - In afară de vieți, Domnia-Ta, rosti Gurney si în glasul său răzbătu o notă de reproș, care părea să spună: „Cînd s-a mai interesat vreun Atreides în primul rînd de pagubele materiale, atunci cînd au fost în joc vieți omenești?" Atenția lui Paul era însă îndreptată în întregime asupra ochiului său interior, asupra spărturilor apărute în zidul timpului, care continua să-i stea în cale. Prin fiecare din aceste spărturi se năpustea sălbatic, în coridoarele viitorului, jihadul. Oftă, traversă încăperea, observînd un scaun lîngă perete. Scaunul se aflase pe vremuri în sala de mîncare și poate că, la un moment dat, fusese ocupat și de tatăl său. In clipa aceasta însă, nu vedea în el decît un obiect cu ajutorul căruia putea să-si amăgească puțin oboseala și dorința de singurătate. Se așeză, își trase poalele mantiei peste picioare, își descheie distraiul la gît. - Impăratul mai stă si-acum pitit în ruinele navei sale, spuse Gurney. - Pînă una-alta o să-1 lăsăm acolo, zise Paul. Ce-i cu Harkonnenii? Au fost găsiți? - N-au fost identificați încă toți morții. - Vreun răspuns de la navele de sus? Iși săltă bărbia către tavan. - Pînă acum nimic, Domnia-Ta. Paul oftă, se rezemă de spătarul scaunului. - Adu-mi un prizonier sardaukar, spuse. O să-i trimitem un mesaj Impăratului. E timpul să discutăm condițiile predării. - Am înțeles, Domnia-Ta. Gurney se întoarse, transmise un semnal de mînă unuia dintre fedaykini care veni și se postă lîngă Paul. - Gurney, murmură Paul. De cînd ne-am reîntîlnit, încă nu te-am auzit rostind nici un citat potrivit vreunui eveniment. Iși întoarse capul, îl văzu pe Gurney înghițind în sec, îi observă contracția scurtă, îndîrjită, a maxilarului. - Cum ți-e voia, Domnia-Ta, răspunse Gurney. Iși drese glasul, rosti mohorît: „Și victoria din ziua aceea se preschimbă, pentru tot poporul, în doliu; căci în ziua aceea, poporul știu că regele său își jelea fiul." Paul închise ochii, încercînd să-si alunge durerea, să aștepte vreŹmea de jelit, așa cum așteptase atunci cînd trebuise să-si plîngă tatăl. Iși sili gîndurile să se întoarcă la descoperirile din ziua aceea - vălmășagul de viitoruri și prezenta surprinzătoare a Aliei în conștiința sa. Dintre toate particularitățile viziunii temporale, aceasta fusese cea mai stranie. „Am dat piept cu viitorul, pentru ca vorbele mele să ajungă numai la tine", spusese Alia. „Nici măcar tu nu poți face asta, fratele meu. Este un joc interesant. Si... a, da... 1-am omorît pe bunicul nostru, pe Baron, bătrînul ăla dement. N-a suferit mult". Apoi liniște. Percepția sa temporală îi spusese că Alia se retrăsese. - Muad'Dib. Iși deschise ochii, văzu barba neagră, fața aplecată deasupra lui. Ochii întunecați ai lui Stilgar scăpărau așa cum nu-i văzuse scăpărînd decît în lumina bătăliei. - Ați găsit cadavrul Baronului, spuse Paul. Stilgar înlemni. - De unde știi? șopti el. Abia adineaori am dat peste stîrvul lui, în hardughia de metal pe care a-nălțat-o Impăratul. Paul ignoră întrebarea. Il zărise pe Gurney venind către el. In spatele lui, pășea anevoie, sprijinit de doi fremeni, un prizonier sardaukar. - Am adus pe unul dintre ei, Domnia-Ta, raportă Gurney. Făcu semn oamenilor să-1 aducă pe prizonier la cinci pași în fața lui Paul. Paul observă în ochii sardaukarului o lucire sticloasă ca si cînd omul ar fi suferit o comoție. O vînătaie mare i se întindea de la rădăcina nasului pînă ia colțul gurii. Era din casta celor blonzi, cu trăsături fin cizelate, înfățișare ce părea sinonimă cu rangul printre sardaukari, dar uniforma lui mototolită nu purta nici un fel de însemne în afara nasturilor aurii cu stema imperială și a vipuștii zdrențuite de la pantaloni. - Cred că-i un ofițer, Domnia-Ta, spuse Gurney. Paul dădu din cap, spuse: - Sînt Ducele Paul Atreides. Ai înțeles ce-am spus? Sardaukarul îl privi fix, nemișcat. - Vorbește, spuse Paul, dacă nu vrei să-ți vezi Impăratul mort. Omul clipi, înghiți cu greutate. - Cine sînt? întrebă Paul. - Ești Ducele Paul Atreides, răspunse cu voce sugrumată omul. Lui Paul i se păru prea supus, dar era adevărat că nici un sardaukar nu fusese vreodată pregătit să înfrunte evenimente precum cele ce avuseseră loc în ziua aceea. Istoria lor nu cunoscuse decît victorii, ceea ce, remarcă Paul, putea fi si un punct vulnerabil. Reținu ideea, pentru a medita asupra ei mai tîrziu, în cadrul programului său intim de antrenament. - Vreau să-i duci Impăratului un mesaj, spuse cu voce puternică. Si rosti vechea formulă: Eu, Duce de Casă Mare, Rudă Imperială, mă leg în numele Convenției. Dacă Impăratul si oamenii săi își vor lăsa armele si vor veni la mine, în locul acesta, voi apăra viețile lor cu propria mea viață. Paul își ridică mîna stingă, arătîndu-i sardaukarului inelul cu sigiliul ducal. Jur pe inelul acesta. Omul își trecu vîrful limbii peste buze, îi aruncă o privire piezișă lui Gurney. - Da, spuse Paul. Cine altcineva decît un Atreides ar putea avea loialitatea lui Gurney Halleck? - Voi transmite mesajul, murmură sardaukarul. - Du-1 la postul de comandă cel mai înaintat și dă-i drumul să plece, îi ordonă Paul lui Gurney. - Preabine, Domnia-Ta. Gurney făcu semn gărzilor să-l urmeze, se îndreptă spre ușă. Paul se întoarse către Stilgar. - Chani si mama ta au venit, spuse acesta. Chani a cerut îngăduință să fie lăsată o vreme singură cu durerea ei. Cucernica Maică a spus că se retrage pentru o clipă în camera cu taine. Nu știu din ce cauză. - Mama mea are nostalgia unei lumi pe care probabil că n-o va mai revedea niciodată. Unde apa cade din cer, iar plantele cresc în hățișuri atît de dese, încît uneori nu poți să treci printre ele. - Apă din cer, șopti Stilgar. In clipa aceea, Paul avu revelația transformării petrecute cu Stilgar. Naibul fremen devenise o creatură a lui Lisan al-Gaib, un receptacul pentru adorație și obediență. Stilgar nu mai era omul de odinioară. Si Paul simți în transformarea aceasta o primă adiere a vîntului fantomatic al jihadului. Am asistat la transformarea unui prieten într-un adorator, gîndi. Il copleși deodată un sentiment de singurătate. Privi în jurul său, observă poziția de drepți, ținuta rigidă a gărzilor aflate în prezența lui. Simți concurența subtilă, mîndră, dintre acești oameni - fiecare spera ca Muad'Dib să-1 remarce. Muad'Dib, de la care purcede orice binecuvîntare, gîndi el. Și era cel mai amar gînd pe care îl nutrise vreodată. Părerea lor e că trebuie să pun stâpînirepe tron, gîndi. Dar n-au de unde să știe că fac lucrul acesta numai ca să împiedic jihadul. Stilgar tuși încet, spuse: - E mort și Rabban. Paul dădu din cap. Gărzile din dreapta se traseră brusc la o parte, încremeniră în poziție de drepți. Prin culoarul pe care-1 formaseră se apropie Jessica. Era îmbrăcată cu obișnuita aba neagră si pășea de parcă s-ar fi deplasat pe nisip, dar Paul observă că revenirea în clădirea aceasta îi restituia mamei sale ceva din poziția pe care o avusese odinioară aici - concubina unui Duce domnitor. Ținuta ei redobîndise o parte din vechea semeție. Jessica se opri în fața lui Paul, se uită lung la el. Ii remarcă oboseala, văzu că si-o ascunde, dar nu simți nici o fărîmă de compasiune pentru el. Era ca și cînd ar fi devenit incapabilă să mai resimtă vreo emoție în legătură cu fiul ei. Cînd intrase în holul mare, se întrebase de ce locul acesta refuza să-și reia vechea poziție printre amintirile ei. Sala se încăpățîna să-i rămînă străină, ca și cînd n-ar fi trecut niciodată pe aici, la brațul iubitului ei Leto, ca si cînd nu l- ar fi înfruntat niciodată aici pe Duncan Idaho beat... ca și cînd... niciodată... niciodată... niciodată... Ar trebui să existe o tensiune-cuvint direct opusă adabului, memoria revendicativă, gîndi ea. Ar trebui să existe un cuvint pentru amintirile care se reneagă. - Unde e Alia? întrebă. - In cîmpie, răspunse Paul. Acolo unde trebuie să se afle în asemenea împrejurări orice bun copil fremen. Le aplică lovitura de grație dușmanilor răniți si le înseamnă cadavrele pentru echipele de recuperare a apei. - Paul! - Trebuie să încerci să pricepi că face lucrul acesta din bunătate, spuse el. Nu ți se pare ciudat că sîntem incapabili să înțelegem unitatea ascunsă dintre bunătate și cruzime? Jessica îl privi lung, șocată de schimbarea profundă din atitudinea lui. Să fie din cauza morții copilului? se întrebă. După o clipă, zise: - Oamenii povestesc lucruri stranii despre tine, Paul. Spun că ai toate puterile despre care pomenește legenda - că nu ți se poate ascunde nimic, că vezi acolo unde alții nu pot să vadă. - O Bene Gesserit pune întrebări despre legende? replică el. - Am contribuit și eu la ceea ce ești acum, recunoscu ea. Dar nu te aștepta să... - Ce-ai zice să trăiești miliarde și miliarde de vieți? întrebă Paul. Ce rezervor de legende! Gîndeste-te la toate experiențele lor, la înțelepciunea acumulată. Dar înțelepciunea moderează dragostea, nu-i așa? Și dă forme noi urii... De unde să știi ce anume-i barbar, dacă n-ai explorat niciodată străfundurile cruzimii si ale bunătății? Ar trebui să-ți fie frică de mine, mamă. Sînt Kwisatz Haderach. Jessica își simți gîtlejul uscat, înghiți, spuse: - Odată, ai negat asta. Paul își clătină capul. - Acum nu mai pot nega nimic. Se uită în ochii ei, adăugă: - Impăratul și oamenii săi vor veni aici. Vor fi anunțați în curînd. Să stai lîngă mine. Vreau să-i văd clar. Printre ei se va afla viitoarea mea soție. - Paul! izbucni Jessica. Nu comite greșeala tatălui tău! - E Prințesă, rosti Paul. E cheia care-mi va deschide calea spre tron și-atîta tot. Greșeală? Iți închipui că, fiind ceea ce tu m-ai făcut, nu mai simt nevoia să mă răzbun? - Chiar și pe nevinovați? întrebă ea. Și gîndi: Nu trebuie să săvîrșească greșelile pe care le-am săvirșit eu. - Nu mai există nevinovați, spuse Paul. - Spune-i asta lui Chani, replică Jessica și arătă cu mîna spre coridorul care făcea legătura cu aripile din spate ale reședinței. Chani intră chiar în clipa aceea în hol. Trecu pe lîngă gărzile fremene ca si cum nu le-ar fi observat. Gluga mantiei si gluga distraiului erau date pe spate, masca filtrului îi atîrna într-o parte. Traversă încăperea cu pași parcă nesiguri, se opri lîngă Jessica. Paul observă pe obrajii ei urmele lacrimilor... Dă apă mortului. Simți că îl inundă un val de durere, dar n-ar fi zis că durerea aceasta își făcea simțită prezența doar prin prezența lui Chani. - E mort, iubitule, spuse Chani. Fiul nostru e mort. Calm, controlîndu-si mișcările, Paul se ridică în picioare. Intinse mina, atinse obrazul lui Chani, simți umezeala lacrimilor. - Pe el nu-l mai putem înlocui, spuse, dar vei avea alți fii. Ți-o făgăduiește Usul. O îndepărtă cu blîadețe, apoi îi făcu semn lui Stîlgar. - Impăratul și ai săi au părăsit nava și vin către noi. Eu voi sta în locul acesta. Adună-i pe toți prizonierii în mijlocul sălii. Pînă ce n-o să dau eu alt ordin, să fie ținuți la zece metri de mine. - Am înțeles, Muad'Dib. Și în timp ce Stilgar părăsea grăbit sala, Paul auzi murmurele pline de venerație ale gărzilor fremene: „Vedeți? Știe! Nu i-a spus nimeni nimic, dar el știe!" Cîteva clipe mai tîrziu, apropierea cortegiului imperial se făcu auzită. De afară răzbătură sunetele grave ale marșului intonat de sardaukarii din Corpul de Gardă. La ușa de la intrare se iscă murmur de voci și printre santinele își făcu apariția Gurney Halleck, care schimbă cîteva vorbe cu Stilgar și apoi se apropie de Paul. Avea o privire stranie. O să-l pierd oare și pe Gumey? se întrebă Paul. Asa cum l-am pierdut pe Stilgar... Am să mai pierd un prieten, ca să cîștig o creatură? - N-au nici un fel de arme lans-proiectil, spuse Gurney. Am controlat personal. Iși plimbă privirea prin sală, observînd preparativele ordonate de Paul. Feyd-Rautha Harkonnen e cu ei. Să-l las să intre? - Lasă-1. - Sînt niște tipi din Ghildă, care cer privilegii speciale si amenință cu un embargo asupra Arrakisului. Le-am spus c-am să-ți transmit mesajul lor. - Lasă-i să amenințe. - Paul! șuieră Jessica în spatele lui. E vorba de Ghildă! - Am să-i smulg eu și Ghildei colții, în curînd, murmură Paul. Și se gîndi la Ghildă - puterea care se specializase de atîta amar de vreme, încît devenise un parazit, incapabil să existe independent de viața de pe urma căreia se hrănea. Ghilda nu cutezase niciodată să pună mîna pe sabie... iar acum era incapabilă s-o mai facă. Ar fi putut să cucerească Arrakisul în momentul în care își dăduse seama că greșise transformîndu-si navigatorii în sclavii drogului din melanj - substanța care declanșa percepția interioară. Ar fi putut s-o facă, să-si trăiască ziua de glorie și să moară. Dar, în loc să facă lucrul acesta, se mulțumise șă-si prelungească existența de pe-o zi pe alta, sperînd că mările în care înota vor putea să producă o nouă gazdă cînd cea veche va fi murit. Navigatorii Ghildei, cu prestiința lor limitată, luaseră o hotărîre fatală: aleseseră drumul cel mai ușor, cel mai sigur, drumul care duce la stagnare. Să-și privească bine acum noua gazdă, gîndi Paul. - Mai e și o Cucernică Maică Bene Gesserit, care pretinde că-i prietenă cu mama Domniei-Tale, spuse Gurney. - Mama mea nu are prietene Bene Gesserit. Din nou, Gurney își plimbă ochii prin sală, apoi se aplecă la urechea lui Paul. - Thufir Hawat e cu ei, Domnia-Ta. N-am putut să-i vorbesc între patru ochi, dar mi-a comunicat prin vechile noastre semnale de mînă că a lucrat pentru Harkonneni si că te-a crezut mort. Mi-a dat de înțeles că trebuie să rămînă cu ei. - L-ai lăsat pe Thufir în mijlocul acestor... - A fost dorința lui... și m-am gîndit că-i mai bine așa. Dacă... dacă ceva nu-i în regulă, se va afla într-un loc în care-1 vom putea controla. Dacă nu, vom avea o ureche în tabăra cealaltă. Paul își aminti atunci de scurtele viziuni preștiente ale posibilităților acestui moment... si, mai ales, de una dintre ele, în care Thufir era înarmat cu un ac otrăvit, pe care Impăratul îi poruncise să-1 folosească împotriva „acestui Duce parvenit". Gărzile de la ușă se traseră la o parte, formară un culoar îngust de lănci. Se auzi foșnet de veșminte, tălpi scrîșniră pe nisipul aspirat de curent în interiorul sălii. Impăratul Padisah Shaddam IV intră în holul mare, în fruntea alaiului său. Iși pierduse coiful de burseg si părul său roșu era răvășit. Mîneca stingă a uniformei îi era sfîșiată de-a lungul cusăturii de pe partea interioară a brațului. Nu avea centură, nu avea arme, dar forța personalității sale părea un scut de netrecut în jurul ființei sale. O lance fremenă îi bară calea, îl sili să se oprească la distanța pe care o indicase Paul. Membrii suitei se grupară în spatele lui - un mozaic de fețe, foșnete și culori. Paul îl privi îndelung. Văzu femeile care încercau să-si ascundă lacrimile, văzu lacheii care veniseră pe Arrakis ca să asiste din loji de favoare la o victorie a Sardaukarului și pe care șocul înfrîngerii îi redusese la muțenie. Văzu ochii scăpărători, de pasăre, ai Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam, care privea aprig pe sub marginea glugii negre, si, alături de ea, silueta retrasă, ascunsă, a lui Feyd-Rautha Harkonnen. Iată unul dintre chipurile pe care mi le-a dezvăluit timpul, gîndi Paul. Privirea îi fu atrasă de o ușoară mișcare în spatele lui Feyd-Rautha. Zări o față prelungă, o față ca de nevăstuică, pe care n-o mai văzuse pînă atunci - nici în timp, nici altundeva. Avu clar sentimentul că era o față pe care ar fi trebuit să o cunoască și în sufletul său încolți teama. De ce ar trebui sa mă tem de omul acesta? Se aplecă spre mama sa, șopti: - Omul din stînga Cucernicei Maici, cel cu chip diabolic... Cine e? Jessica se uită, recunoscu fața pe care o văzuse în dosarele Ducelui ei. - Contele Fenring, răspunse. Cel care a administrat Arrakisul pînă la venirea noastră. Un eunuc genetic... si-un ucigaș. Omul de încredere al Impăratul, gîndi Paul. Gîndul se repercuta ca un soc în conștiința lui, pentru că pe Impărat îl văzuse în nenumărate ipostaze în posibilele viitoruri... dar viziunile preștiente nu i-1 înfățișaseră niciodată pe Contele Fenring. Și atunci, îi dădu în gînd că deși își văzuse deseori propriul cadavru, în urzeala imensei țesături care era timpul, nu-și văzuse niciodată momentul morții. Să mi șe fi refuzat imaginea acestui om, tocmai pentm că el este cel ce mă va omorî? se întrebă. Il încercă un sentiment de aprehensiune. Iși strămută atenția de la Fenring, îi privi pe sardaukarii ce supraviețuiseră bătăliei, le observă fețele pămîntii de umilință și deznădejde. Totuși, ici-colo, printre ei, cîteva chipuri îi atraseră atenția: ofițeri care scotoceau cu ochii sala și ocupanții ei, sperînd încă la o manevră prin care să preschimbe înfrîngerea într-o victorie. Privirea lui Paul se opri în cele din urmă asupra unei femei înalte, blonde, cu ochii verzi si trăsăturile de o frumusețe pătriciană. Pe chipul ei semeț și demn, nu se zăreau nici urmele lacrimilor, nici recunoașterea înfrîngerii. Paul știu de la prima privire cine era: Prințesa Regală Bene Gesserit Irulan. Viziunea timpului i-o înfățișase de mai multe ori și în multe situații. Cheia accesului la tron, gîndi el. In clipa aceea, văzu grupul supușilor imperiali agitîndu-se. Din mulțimea de capete se desprinse o siluetă: Thufir Hawat - aceeași față brăzdată de riduri, aceleași buze întunecate, aceiași umeri gîrboviți, același trup firav, marcat de povara anilor. - Thufir Hawat, rosti Paul. Să fie lăsat liber, Gurney. - Domnia-Ta... - Să fie lăsat liber, repetă Paul. Gurney dădu din cap. Hawat înainta, tîrșîindu-și picioarele. Una din lănci se ridică o clipă, îl lăsă să treacă. Ochii umezi ai mentatului îl fixară pe Paul - măsurînd, iscodind. Paul făcu un pas înainte, simțind tresărirea nervoasă, așteptarea încordată a Impăratului și a suitei sale. Privirea lui Hawat alunecă pe lingă umerii lui Paul. - Doamnă Jessica, spuse bătrînul, n-am aflat decît astăzi cît de greșit te-am judecat. Nu e nevoie să mă ierți. Paul așteptă. Dar mama sa nu spuse nimic. - Thufir, vechiul meu prieten, zise atunci Paul, după cum vezi, nu stau cu spatele la nici o ușă. - Universul e plin de uși, murmură Hawat. - Sînt fiul tatălui meu? întrebă Paul. - Mai degrabă al bunicului tău, răspunse cu glas răgușit Hawat. Ai aceleași gesturi, aceeași privire. - Totuși, sînt fiul tatălui meu, rosti Paul. Și-ți spun, Thufir, că pentru anii pe care ți i-ai consacrat slujirii familiei mele, poți să-mi ceri acum orice dorești. Absolut orice. Vrei viața mea, Thufir? Ia-o. Paul mai înainta un pas, rămase nemișcat, cu mîinile atîrnîndu-i de-o parte si de alta a trupului. Observă expresia de intuiție care apăruse în ochii lui Hawat. Iși dă seama că sint conștient de capcană, gîndi. Iși reduse glasul la o șoaptă, adresată doar urechilor lui Hawat, spuse: - Vorbesc sincer, Thufir. Dacă trebuie să mă lovești, fă-o acum. - N-am vrut decît să mai stau o dată înaintea Domniei-Tale, Duce, răspunse Hawat. Și Paul observă abia în clipa aceea efortul pe care-1 făcea bătrîuul ca să nu cadă. Brusc, își întinse brațele, îl apucă pe Hawat de umeri, îl susținu. Apoi simți tremurul mușchilor sub palmele sale. - Ce e cu tine, prietene? întrebă. Suferi? - Sufăr, Ducele meu, mărturisi Hawat, dar bucuria pe care o simt e mai presus decît suferința. Fără să-și desprindă umerii din mîinile lui Paul, își răsuci trupul pe jumătate, își întinse brațul si mîna stîngă, cu palma in sus, arătînd Impăratului acul minuscul pe care îl strîngea între degete. Vedeți, Maiestate? spuse. Vedeți acul trădătorului Vostru? Credeați că eu, care mi-am dedicat viața slujirii Atreizilor, aș fi putut, astăzi, să mă dezic? Paul se clătină, strînse în brațe trupul care se prăbuși dintr-o dată. Recunoscu moliciunea cumplită a morții. Incet, se aplecă, îl întinse pe Hawat la picioarele lui, se îndreptă. Făcu semn gărzilor să ia trupul neînsuflețit. Cîteva clipe, în sală domni o tăcere desăvîrsită. Paul îl privi lung pe Impărat. Pe chipul suveranului se așternuse expresia unei așteptări împietrite. Iar în privirea sa încolțise, în sfirșit, spaima. - Maiestate, rosti Paul si remarcă tresărirea de surprindere a Prințesei Regale. Pronunțase cuvîntul cu atonalele controlului Bene Gesserit, încărcîndu-1 cu toate nuanțele de dispreț si batjocură posibile. Este intr-adevâr o Bene Gesserit, gîndi el. Impăratul își drese glasul, spuse: - Poate că stimata mea rudă își închipuie că acum totul se va petrece după voia sa. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Ai violat prevederile Convenției, ai folosit armamentul atomic împotriva... - Am folosit armamentul atomic împotriva unei forme de relief naturale a desertului, îl întrerupse Paul. Imi stătea în cale, iar eu mă grăbeam să ajung la Maiestatea Voastră, ca să vă cer explicații în legătură cu unele dintre ciudatele Voastre activități. - Armata Caselor Mari așteaptă chiar în clipa aceasta, masată în spațiul de deasupra Arrakisului, replică Impăratul. E suficient să rostesc un singur cuvînt si... - A, da, făcu Paul, aproape că uitasem de ei. Cercetă din priviri suita Impăratului, dădu de fețele celor doi ghildari si i se adresă cu voce joasă lui Gurney: Cei doi de colo-s agenții Ghildei, Gurney? Umflații ăia în gri? - Da, Domnia-Ta. - Voi doi, îi interpelă Paul, arătîndu-i cu mîna. Ieșiți imediat de-acolo și comunicați flotei să se-ntoarcă de unde-a venit. După aceea, veți aștepta să vă acord autorizația de a... - Ghilda nu primește ordine de la tine! ripostă cel mai înalt dintre ei. Inaintară amîndoi, trecură pe sub bariera de lănci, care se ridicase la semnul lui Paul. Cel înalt își aținti amenințător brațul spre Paul, urmă: - S-ar putea să te trezești cu un embargo pentru această... - Dacă mai aud vreo nerozie de la unul din voi, îl întrerupse Paul, voi da ordin să se distrugă toată producția de mirodenie a Arrakisului... pentru totdeauna. - Ești nebun? exclamă ghildarul cel înalt, dîndu-se un pas înapoi. - Așadar, recunoști că am putere să fac lucrul ăsta? întrebă Paul. O clipă, ghildarul păru că privește în gol, apoi răspunse: - Da, ai putea hotărî așa ceva. Dar n-ai s-o faci. - Aha! făcu Paul si dădu încet din cap. Navigatori, amîndoi, nu? - Da! Cel scund adăugă: - Te-ai orbi și pe tine. Am pieri toți de aceeași moarte lentă. Ai idee ce-nseamnă să fii văduvit de licoarea mirodeniei, după ce te-ai obișnuit cu ea? - Ochiul care alege calea cea mai sigură se închide pentru totdeauna, răspunse Paul. Ghilda ar rămîne infirmă. Oamenii s-ar transforma în roiuri neînsemnate, răzlețite si izolate pe planetele lor. Vă dați seama că aș putea face asta de ciudă... sau din plictiseală. - Trebuie să discutăm problema în particular, zise ghiidarul cel înalt. Sînt sigur că putem găsi o soluție de compromis, care să ne... - Transmiteți mesajul către cei care așteaptă deasupra Arrakisului, spuse Paul. Controversa asta a început să mă obosească. Dacă flota de deasupra noastră nu dispare cît mai repede, nu va mai fi nevoie să discutăm nimic. Arătă cu capul către transmisionistii postați lîngă semineu. Puteți folosi stația noastră. - Intîi să stăm de vorbă, insistă ghildarul cel înalt. Nu putem să comunicăm, pur și simplu, că... - Transmiteți mesajul! tună Paul. Puterea de a distruge un lucru este dovada controlului său absolut. Ați recunoscut că am această putere. Nu ne aflăm aici ca să discutăm, să negociem sau să facem compromisuri, îmi veți executa ordinele, sau veți suporta consecințele imediate! - E în stare, murmură ghildarul cel scund. Si Paul observă că îi cuprinsese frica. Incet, cei doi se îndreptară către stația de radio. - Se vor supune? întrebă Gurney. - Viziunea lor temporală e limitată, îi răspunse Paul. Tot ce văd ei în clipa asta este un zid cenușiu, pe care se înscriu consecințele nesupunerii. La bordul fiecărei nave aflate deasupra noastră, fiecare navigator al Ghildei poate să vadă același zid. Se vor supune! Se întoarse spre Impărat, spuse: - V-au permis să urcați pe tronul tatălui Vostru, numai fiindcă le-ați garantat că nu vor duce niciodată lipsă de condiment. Nu v-ați putut ține făgăduiala, Maiestate. Știți care vor fi consecințele? - Mie nu mi-a „permis" nimeni să... - Nu vă mai dați aere, rosti glacial Paul. Ghilda este ca un sat pe malul unui rîu. Sătenii au nevoie de apă, dar nu pot lua decît atîta cîtă le e necesară. Nu pot zăgăzui rîul, ca să fie numai al lor, căci ar atrage atenția asupra a ceea ce iau și ar risca să piardă totul. Afluența mirodeniei este rîul Ghildei, iar eu am construit un zăgaz. L-am construit, însă, astfel încît nu poate fi distrus fără a se distruge rîul. Impăratul își trecu o mînă prin păr, privi repede în direcția siluetelor întoarse cu spatele ale celor doi ghildari. - Pînă și Dreptvorbitoarea Voastră Bene Gesserit tremură, reluă Paul. Sînt multe otrăvuri cu ajutorul cărora Cucernicele Maici își pot exercita trucurile, dar dac-au apucat să folosească licoarea mirodeniei, celelalte droguri rămîn fără efect. Bătrîna Dreptvorbitoare își strînse la piept roba informă si neagră, înainta pînă în fața barierei de lănci. - Cucernică Maică Gaius Helen Mohiam, i se adresă Paul. A trecut mult timp de la ultima noastră întîlnire de pe Caladan, nu-i așa? Dreptvorbitoarea privi dincolo de el, către mama sa. - Ei, Jessica, spuse, văd că fiul tău este într-adevăr cel pe care l-am dorit. Pentru asta, ți se poate ierta chiar și monstruozitatea fiicei tale. Paul își reprimă fiorul rece de furie care îl năpădise deodată, zise: - N-ai avut niciodată vreun drept sau motiv să-i ierți ceva mamei mele! Bătrîna îl sfredeli cu privirea. - Hai, zgripțuroaică, încearcă-ți trucurile cu mine! spuse el. Unde ți-e gom jabbarul? Incearcă să-ți întorci privirea spre locul în care nu te poți uita! Ai să mă vezi pe mine, privindu-te! Bătrîna își plecă ochii. - N-ai nimic de spus? întrebă Paul. - Ți-am urat bun venit în rîndul oamenilor, murmură ea. Nu huli. Paul își ridică glasul: - Uitați-vă bine la ea, prieteni! E o Cucernică Maică Bene Gesserit, o ființă perseverentă în slujba unei cauze perseverente. A fost în stare să aștepte, împreună cu surorile ei, vreme de nouăzeci de generații, combinația ideală de gene și de mediu, menită să producă individul unic de care avea nevoie planul lor. Uitați-vă bine la ea! Acum știe că cele nouăzeci de generații au produs acel individ. Iată-mă!... Dar... nu... mă... voi... supune... dorinței... ei! - Jessica! țipă bătrîna. Fă-1 să tacă! - Fă-1 tu însăți, replică Jessica. Paul o fulgeră din priviri pe Dreptvorbitoare. - Pentru contribuția ta la toată povestea asta, te-aș strînge de gît cu dragă inimă, spuse el. Și n-ai putea să mă împiedici! adăugă dur, văzînd tresărirea furibundă a bătrînei. Dar cred că-i o pedeapsă mai bună să te las să-ți trăiești restul zilelor, incapabilă de a te atinge de mine sau de a mă sili să vă desăvîrsesc planurile. - Jessica, ce-ai făcut? bolborosi bătrîna. - Un singur lucru vreau să-ți mai spun, urmă Paul. In parte, ați înțeles si voi care sînt necesitățile rasei, dar ați înțeles prea puțin. Vă-nchipuiți că puteți controla evoluția speciei umane prin cîteva împerecheri selective, conform planului vostru magistral! Dar cît de aberantă este concepția voastră cu privire la... - Nu trebuie să vorbești despre lucrurile astea! șuieră bătrîna. - Taci! tună Paul. Cuvîntul păru că se materializează, retezînd aerul, sub controlul lui. Clătinîndu-se, cu chipul răvășit în urma socului provocat de forța cu care Paul îl percutase psihicul, bătrîna se dădu înapoi, se poticni în brațele celor din spatele ei. - Jessica, șopti ea. Jessica... - Nu ți-am uitat gom jabbarul, rosti Paul. Să nu mi-1 uiți nici tu. Te pot ucide cu o singură vorbă! Fremenii din jur schimbară priviri cu înțeles. Nu spunea și legenda: „Și vorba sa va aduce moarte eternă celor ce se vor ridica in calea dreptății"? Paul se întoarse către Prințesa Regală. Fără să-și ia ochii de la ea, se adresă tatălui ei: - Maiestate, știm amîndoi care-i ieșirea din impasul acesta. Impăratul se uită iute la fiica sa, apoi îl fixă pe Paul. - Indrăznești? Tu?! Un aventurier fără familie, un nimeni de pe o... - Lăsați teatrul! îi tăie vorba Paul. Ați spus mai înainte ce sînt. Rudă, ați spus. Rudă regală. - Sînt suveranul tău, replică Impăratul. Paul se uită la ghildarii care stăteau nemișcați lîngă instalația-radio, privindu-1. Unul dintre ei dădu din cap. - Aș putea să folosesc forța, zise Paul. - N-ai să-ndrăznesti! scrîsni Impăratul. Paul se mulțumi să-1 privească în tăcere. Prințesa Regală își puse o mînă pe brațul tatălui ei. - Tată! rosti ea, cu voce mătăsoasă, mîngîietoare. - Nu-ți încerca trucurile cu mine, o preveni Impăratul. Nu e nevoie să faci asta, copila mea. Mai avem încă mijloace să... - Dar omul acesta e demn să-ți fie fiu, spuse ea. Bătrîna Cucernică Maică își venise în fire. Se apropie de Impărat, se aplecă la urechea lui. - Iți pledează cauza, șopti Jessica. Paul continua s-o fixeze pe prințesa cu păr auriu. - E Irulan, fiica cea mare, nu? întrebă cu voce joasă. - Da. Chani se apropie de el. - Vrei să plec, Muad'Dib? Paul îi aruncă o privire. - Să pleci? N-ai să mai pleci niciodată de lîngă mine. - Nu sîntem legați unul de celălalt, spuse Chani. Vreme de cîteva clipe, Paul o privi în tăcere. Apoi zise: - Cu mine să nu vorbești decît adevărul, Sihaya. Și fiindcă Chani se pregătea să-i răspundă, își apăsă degetul pe buzele ei. Ceea ce ne leagă pe noi nu poate fi desfăcut, spuse. Și acum ia aminte la tot ce se întîmplă, pentru că mai tîrziu voi dori să văd sala aceasta prin prisma înțepciunii tale. Impăratul si Dreptvorbitoarea sa începuseră o discuție înfierbîntată, cu voce scăzută. Paul se adresă mamei sale: - Bătrîna îi amintește că înțelegerea lor a fost să așeze pe tron o Bene Gesserit si că Irulan este cea pe care au pregătit-o. - Chiar așa să fi plănuit? făcu ea. - Nu-i limpede? - Știu să citesc semnele! rosti sec Jessica. Te-am întrebat ca să-ți atrag atenția că nu-i cazul să-mi dai lecții despre lucruri pe care le-ai învățat de la mine. Paul o privi pieziș, o surprinse zîmbind cu răceală. Gurney Halleck se aplecă între ei. - As vrea să-ți reamintesc, Domnia-Ta, că în adunătura asta se mai află un Harkonnen. Arătă cu capul către Feyd-Rautha, care stătea în partea stingă a grupului, în spatele unei lănci. Ochiosul ăla din stinga! Rareori mi-a fost dat să văd o mutră mai parșivă. Mi-ai promis odată că... - Mulțumesc, Gurney, rosti Paul. - E na-Baron... adică Baron, acum c-a murit bătrînul, insistă Gurney. Numai bun pentru ce mi-am... - Crezi c-ai putea să-i vii de hac, Gurney? - Glumești, Domnia-Ta! - Discuția asta dintre Impărat si vrăjitoarea lui a durat destul, nu crezi, mamă? Jessica încuviință cu capul. - Intr-adevăr. Paul își ridică vocea, se adresă Impăratului: - Maiestate, se află vreun Harkonnen printre oamenii Voștri? Impăratul se întoarse spre el, îi răspunse disprețuitor: - Parcă am înțeles că anturajul meu se află sub protecția cuvîntului tău de Duce. - N-am solicitat decît o informație, zise Paul. Vreau să știu dacă vreun Harkonnen face parte în mod oficial din anturajul Vostru, sau dacă profită doar de împrejurare, pentru a se ascunde din lașitate. Impăratul schiță un zîmbet calculat. - Orice persoană acceptată în preajma Impăratului face parte din anturaj. - Ducele v-a dat cuvîntul său, spuse Paul. Dar Muad'Dib nu s-a pronunțat încă. El s-ar putea să nu recunoască definiția pe care o dați anturajului. Prietenul meu, Gurney Halleck, vrea să omoare un Harkonnen. Dacă el... - Kanly! strigă brusc Feyd-Rautha. Se aplecă în afară, peste bariera de lănci. Taică-tău a jurat vendeta asta, Atreides! Zici că eu sînt laș, dar tu te pitești printre femei si vrei să-ți pui servitorul să se bată cu mine! Bătrîna Dreptvorbitoare începu să șoptească agitată în urechea Impăratului, dar acesta o respinse si spuse: - Ah, e vorba de kanly? In kanly există reguli stricte. - Paul, pune capăt discuției, interveni Jessica. - Domnia-Ta, șuieră Gurney, mi-ai promis că va veni ziua în care o să mă pot răfui cu Harkonnenii. - Te-ai răfuit destul astăzi, spuse Paul si simți că toate emoțiile sale cedează în fața impulsului de a se abandona clipei. Iși scoase mantia și gluga, le dădu mamei sale, împreună cu cristaiul și centura, începu să-si dezbrace distraiul. Avu senzația certă că întregul univers se concentra asupra acestui moment. - Paul, n-are nici un rost, șopti Jessica. Există căi mult mai simple. Paul se descotorosi de distrai, trase cristaiul din teaca pe care o ținea mama sa. - Știu, spuse. Otrava, asasinii... Vechile metode uzuale. - Mi-ai făgăduit un Harkonnen! scrîsni Gurney, si Paul îi observă chipul schimonosit de mînie, zvîcnetul cicatricei de viță neagră. Plătește-ți datoria, Domnia-Ta! - Ai avut mai mult de suferit de pe urma lor decît am avut eu? îl întrebă Paul. - Sora mea, bolborosi cu glas răgușit Gurney. Anii petrecuți în minele lor de sclavi... - Tatăl meu, spuse Paul. Prietenii si tovarășii mei, Thufir Hawat si Duncan Idaho, anii de ostracizare, anii în care n-am fost decît un fugar fără nici un rang... Și încă ceva, Gurney: e vorba de kanly. Știi la fel de bine ca mine, ce reguli au întîietate. Umerii lui Gurney se încovoiară. - Domnia-Ta, dacă porcul ăsta... Dar nu-i decît o jivină murdară, o lighioană pe care trebuie s-o strivești sub talpă și-apoi să-ți arunci încălțarea spurcată. Numește un călău, dacă vrei, sau lasă-mă pe mine s-o fac, dar nu-ți murdări... - Muad'Dib n-are nevoie să facă așa ceva, se rugă Chani. Paul o privi, citi în ochii ei teama pentru viața lui. - Ducele Paul, însă, trebuie s-o facă, răspunse. - E o lighioană Harkonnen, Domnia-Ta, un animal! protestă Gurney. Paul ezită, fu pe punctul de a-si mărturisi propria sa ascendență Harkonnen. Observă însă privirea de cremene a mamei sale, așa încît se mulțumi să rostească: - E o ființă cu formă umană, Gurney si are dreptul la incertitudiŹnile umane. Gurney spuse: - Dacă-i vorba numai de... - Dă-te, te rog, la o parte, zise Paul. Iși încleșta degetele pe minerul cristaiului, îl împinse cu blîndețe pe Halleck. - Gurney! rosti Jessica. Ii atinse brațul. E ca bunicul său. Lasă-1 să se concentreze. Asta-i tot ce mai poți face acum pentru el. Și gîndi: Mare Maică! Ce ironie! Impăratul îl examina pe Feyd-Rautha, observîndu-i umerii masivi, mușchii umflați. Apoi se uită la Paul - un trup tînăr ca un șfichi de bici, nu chiar atît de ascetic ca al băștinașilor arrakieni, dar cu coastele destul de vizibile. Jocul mușchilor se distingea cu ușurință sub pielea întinsă. Jessica se aplecă la urechea lui Paul, șopti: - Un singur lucru, fiule. Uneori, persoanele periculoase sînt pregătite de Bene Gesserit: li se implantează adînc în psihic, prin intermediul vechii metode a suferinței si a plăcerii, un anumit cuvînt. Cuvîntul cel mai des folosit este „Uroshnor". Dacă individul acesta a fost pregătit astfel, și am motive să cred că a fost, cuvîntul șoptit la ureche îi va paraliza mușchii și... - N-am nevoie de avantaje speciale, replică Paul. Dă-te la o parte! Gurney se întoarse către Jessica: - Ce 1-a apucat? Are de gînd să se lase ucis în chip de martir? Bălmăjelile religioase ale fremenilor i-au întunecat mintea? Jessica își ascunse fața în mîini. Iși dădea seama că nici ea nu înțelegea prea bine de ce alesese Paul calea aceasta. Simțea că moartea pîndește în fiecare cotlon al sălii și știa că noul personaj, care devenise Paul, ar fi fost capabil de ceea ce sugerase Gurney. Toate talentele ei se concentrau asupra dorinței ei de a-și proteja fiul, dar nu putea face nimic. - Aiurelile religiei i-au întunecat mințile? întrebă din nou Gurney. - Taci! șopti Jessica. Roagă-te! Un zîmbet se așternu deodată pe chipul Impăratului. Se uită la Paul, spuse tărăgănat: - Dacă Feyd-Rautha Harkonnen... din anturajul meu... dorește acest lucru... îl dezleg de orice obligație si îi acord libertatea de a hotărî singur ce are de făcut. Gesticula scurt în direcția fedaykinilor, adăugă: - Centura și pumnalul meu se află la careva din adunătura asta a ta. Dacă Feyd-Rautha vrea, îi permit să te înfrunte cu propria mea lamă. - Vreau! strigă Feyd-Rautha și Paul observă expresia exaltată care-i anima chipul. E prea încrezător, gîndi Paul. Este un avantaj natural, pe care pot să-l accept. - Aduceți pumnalul Impăratului, spuse el și urmări executarea ordinului. Puneți-1 acolo, pe jos. Indică locul, cu vîrful piciorului. Dați adunătura imperială la perete și lăsați-1 pe Harkonnen singur. Freamăt de veșminte, tîrșîieli de picioare, comenzi rostite cu glas scăzut si proteste înfundate însoțiră îndeplinirea poruncii. Ghildarii rămaseră lîngă stația de radio. Il priveau încruntați pe Paul, cu un aer incert. S-au obișnuit să vadă viitorul, gîndi Paul. Dar aici, în clipa aceasta, sînt orbi... ca și mine. Și sondă vinturile timpului, simțind clocotul furtunii, nexul al cărui centru era exact acest moment-loc. Se închiseseră pînă și micile spărturi. Era jihadul, știa, jihadul care încă nu se născuse, conștiința de rasă pe care o resimțise odinioară ca pe un țel cumplit. Era un motiv suficient pentru existența unui Kwisatz Haderach sau a unui Lisan al-Gaib, motiv suficient pînă și pentru planurile îndoielnice făurite de Bene Gesserit. Rasa oamenilor își simțise somnolența, devenise conștientă de staza nesănătoasă care punea stăpînire pe ea și nu vedea decît o singură ieșire: vîrtejul care avea să amestece genele și să dea la iveală noi combinații, mai puternice, apte de supraviețuire. In clipa aceasta, toți oamenii formau un singur organism inconștient, mînat de un fel de foame sexuală, capabilă să răstoarne orice obstacol. Si Paul înțelese inutilitatea eforturilor sale de a schimba ceva cît de neînsemnat în ceea ce se petrecea. Crezuse că se va putea împotrivi jihadului, de unul singur, dar jihadul avea să fie. Chiar și fără el, legiunile ar fi pornit de pe Arrakis, năpustindu-se asupra universului. Nu avea nevoie decît de legenda în care, deja, se transformase el. Le arătase calea, le dăduse putere pînă si asupra Ghildei, care avea nevoie de mirodenie pentru a supraviețui. Il cuprinse un sentiment de ratare, apoi observă că Feyd-Rautha Harkonnen își dezbrăcase uniforma zdreanțuită și rămăsese în fața lui, învesmîntat doar într-un corset de luptă, din zale. Acesta e punctul culminant, gîndi Paul. După asta, viitorul se va deschide, norii se vor destrăma, lăsînd loc unui nimb glorios. Dacă mor, vor spune că m-am jertfit pentru ca spiritul meu să-i călăuzească. Dacă trăiesc, vor spune că nimic nu poate să i se opună lui Muad'Dib. - Atreidul e pregătit? strigă Feyd-Rautha, conform străvechiului ritual al kanlyului. Paul își alese răspunsul după datina fremenă: - Fărîmă-se cuțitul tău în țăndări si așchii! Arătă cu mîna pumnalul Impăratului, dîndu-i de înțeles lui Feyd-Rautha că se putea apropia să-1 ridice. Fără să-și ia ochii de la Paul, Feyd-Rautha înainta, luă cuțitul, îl balansa o clipă în mînă, ca să se deprindă cu el. Simțea valul de surescitare care creștea în el. Era o luptă la care visase de multe ori - om contra om, dibăcie contra dibăcie, fără protecția scuturilor. Și își dădea seama că lupta aceasta putea să-i deschidă calea către putere, pentru că Impăratul avea, desigur, să-1 răsplătească pe cel ce i-ar fi făcut seama acestui Duce turbulent. Răsplata ar fi putut să fie chiar trufașa sa fiică si accesul pe tron. Ducele ăsta -un țărănoi, un aventurier de provincie - nu putea fi un adversar serios pentru un Harkonnen care avea la activ aproape o mie de lupte în arenă si cunoștea toate vicleșugurile și stratagemele imaginabile. Si țopîrlanul nu putea bănui ca avea să înfrunte și alte arme decît acest cuțit. Să vedem dacă ești imun la otravă! își spuse Feyd- Rautha. Il salută pe Paul cu lama pumnalului imperial, zise: - Nebune, priveste-ți moartea! - Luptăm sau vorbim, vere? zise Paul. Și făcu un pas de pisică spre adversar, cu ochii ațintiți la pumnalul acestuia, cu trupul ghemuit si cu propriul său cristai alb-lăptos întins înainte, ca o prelungire a brațului. Iși dădură ocol unul altuia, pășind ușor, cu tălpile goale, pe suprafața zgrunțuroasă a pardoselii, pîndind cea mai mică deschidere. - Frumos mai dansezi, făcu Feyd-Rautha. Palavragiu, gîndi Paul. Altă slăbiciune. Tăcerea îl irită. - Te-ai spovedit? întrebă Feyd-Rautha. Paul continuă să se miște, tăcut. Iar Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam, care privea lupta, din mijlocul alaiului imperial, își simți tremurul trupului. Tînărul Atreides îi spusese Harkonnenului „vere". Asta însemna că își cunoștea ascenŹdența, ceea ce, de altfel, nu era de mirare, dat fiind că era Kwisatz Haderach. Dar cuvîntul îi atrăsese subit atenția asupra unicului lucru important din punctul ei de vedere. Lupta aceasta se putea solda cu o catastrofă ireparabilă pentru planul de selecție Bene Gesserit. Intrevăzuse și ea ceva din ceea ce înțelesese Paul - că Feyd-RauŹtha ar fi putut să-1 omoare, fără să iasă biruitor. Apoi o copleși alt gînd, si mai înspăimîntător. In clipa aceasta, două produse finale ale aceŹluiași lung si costisitor program se înfruntau într-un duel pe viață și pe moarte, căruia i-ar fi putut cădea victimă și unul, și celălalt. Dacă mureau amîndoi, nu le mai rămîneau decît fiica bastardă a lui Feyd-Rautha - un prunc încă, un factor necunoscut - și Alia, monstruoŹzitatea. - Poate că nu cunoașteți decît rituri păgîne pe-aici, spuse Feyd-Rautha. N-ai vrea ca Dreptvorbitoarea Impăratului să-ți pregătească sufletul pentru călătoria cea mare? Paul zîmbi, dînd ocol către dreapta, atent, cu gîndurile negre alungate de imperativele momentului. Feyd-Rautha făcu un salt scund, fentînd cu mîna dreaptă, schimbîndu-si fulgerător cuțitul în stingă. Paul se eschivă cu ușurință, remarcînd în scurta ezitare a lui Feyd-Rautha, condiționarea luptei cu scuturi. Totuși, nu era exact vechea condiționare, pe care o cunoștea și el și înțelese că Feyd-Rautha mai luptase cu adversari fără scut. - Atreizii fug sau stau pe loc și luptă? îl provocă Feyd- Rautha. Tăcut, Paul reîncepu să-i dea tîrcoale. Ii veniră în minte cuvintele lui Idaho, învățăturile primite demult, în sala de exerciții de pe Caladan: "Folosește-ți primele minute ca să- ți studiezi adversarul. S-ar putea să pierzi în felul acesta citeva prilejuri favorabile pentru o victorie rapidă, dar minutele de studiu sint chezășia succesului. Nu te grăbi, așteaptă să fii sigur." - Poate-ți închipui că țopăiala asta îți mai oferă cîteva clipe de viață, spuse Feyd-Rautha. Prea bine. Se opri brusc, își îndreptă trupul. Paul observase destul pentru o primă aproximație. Feyd-Rautha avea tendința de a se răsuci spre stînga, expunîndu-si soldul drept, ca si cum corsetul de zale i-ar fi putut proteja tot flancul. Era atitudinea unui om învățat să lupte cu un scut și cu un cuțit în fiecare mînă. Sau... Paul șovăi... Sau corsetul era mai mult decît ceea ce părea a fi. Harkonnenul vădea prea multă siguranță de sine în fața omului care, chiar în ziua aceea, se aflase în fruntea forțelor ce zdrobiseră Sardaukarul. Feyd-Rautha îi remarcă ezitarea, il interpelă: - Ce rost are să întîrzii inevitabilul? Nu faci altceva decît să amîni puțin momentul în care voi începe să mă prevalez de drepturile mele asupra bulgărelui ăstuia de gunoi. Dacâ-i înarmat cu un ac, gîndi Paul, l-a ascuns cum nu se poate mai bine. Corsetul n-are nimic dubios. - De ce taci? făcu Feyd-Rautha. Paul se puse din nou în mișcare. Tăcerea lui începuse să-și exercite presiunea asupra nervilor lui Feyd-Rautha. Iși îngădui un surîs glacial. - Te amuzi, ai? șuieră Feyd-Rautha. Si țîșni, înainte de a-și fi terminat vorba. Asteptîndu-se la secunda de ezitare, Paul fu cît pe ce să recepțioŹneze în plin lovitura fulgerătoare, de sus în jos. Vîrful pumnalului îi crestă brațul stîng. Iși alungă arsura durerii, înțelese că ezitarea dinainte fusese un truc - o suprafentă. Adversarul se dovedea mai periculos decît își închipuise. Trebuia să se aștepte la trucuri în alte trucuri din alte trucuri. - Am învățat cîte ceva și de la amicul tău, Thufir Hawat, rînji Feyd-Rautha. Grație învățăturilor lui ți-am stors primele picături de sînge. Păcat că boșorogul n-a mai apucat să le vadă. Si Paul își aminti că Idaho îi spusese odată: "Așteaptă-te la tot ce-i de așteptat într-o luptă. In felul ăsta, n-o să te surprindă nimic". Din nou, începură să-și dea tîrcoale, atenți, cu spinările încovoiate. Paul observă revenirea expresiei de satisfacție pe chipul adversarului său, se miră. Punea atîta preț pe o zgîrietură? Nu cumva era otrăvită lama pumnalului? Nu, nu era cu putință! Oamenii săi examinaseră arma aceasta, o verificaseră înainte de a i-o aduce. Erau războinici prea experimentați ca să poată scăpa din vedere un lucru ca ăsta. - Mă uitam la femeia cu care vorbeai înainte, i se adresă Feyd-Rautha. Aia mică. Ce ți-e? Ibovnică? Crezi că merită să mă ocup puțin de ea? Paul nu-i răspunse. Sondă cu simțurile sale interne, exarninînd sîngele care îi mustea în rană. Si descoperi o urmă de soporific. De pe lama pumnalului imperial. Iși ajusta metabolismul, ca să anihileze amenințarea si să modifice structura moleculară a drogului, dar nu-și putu împiedica un fior de incertitudine. Pregătiseră un pumnal cu un soporific pe lamă. Soporific. O substanță incapabilă să alerteze un spion de otrăvuri, dar suficient de puternică pentru a moleși mușchiul atins. Dușmanii săi își aveau fiecare propriile planuri secrete, propriile urzeli camuflate. Din nou, Feyd-Rautha sări înainte, lovi. Paul, cu zîmbetul înghețîndu-i pe buze, fentă cu încetineală; ca si cum ar fi fost stînjenit de efectul drogului, și în ultima clipă se feri brusc, întîmpinînd cu vîrful cristaiului brațul care fanda. Feyd-Rautha se răsuci lateral, rămase la distanță, trecîndu-și iar arma în mîna stingă. O ușoară paloare a obrazului îi trăda durerea acidă a rănii pe care i-o provocase Paul. Așa! Să cunoască și el momentul incertitudinii, gîndi Paul. Să simtă spaima la gindul otrăvirii. - Trădare! urlă Feyd-Rautha. M-a otrăvit! Simt otrava în braț! Paul rupse tăcerea pe care o păstrase pînă atunci, spuse: - Nu-i decît puțin acid, ca să compenseze soporificul de pe lama Impăratului. Feyd-Rautha răspunse surîsului înghețat de pe buzele lui Paul, ridicîndu-și arma cu mîna stingă, într-un salut zeflemitor. In spatele lamei însă, ochii îi scăpărau de ură. Paul își schimbă cristaiul în mîna stingă, pentru a fi egal cu adversarul său. Porniră iarăși să-și dea tîrcoale, pîndindu-se. Feyd-Rautha începu să se apropie cu pași furișați, oblici, ținîndu-si cuțitul în sus. Furia turbată ce clocotea în el i se citea în privirea piezișă a ochilor și în încleștarea fălcilor. Fanda brusc spre dreapta și în jos. Se pomeniră amîndoi încleștați, încordați, strîngîndu-și unul altuia mîinile în care țineau armele. Paul, ferindu-se de șoldul drept al lui Feyd-Rautha, unde bănuia prezența unui ac otrăvit, împinse, silindu-și adversarul să se rotească spre dreapta. Și fu cît pe ce să nu observe vîrful minuscul din centura corsetului celuilalt. O răsucire smucită si o ușoară cedare a încleștării lui Feyd-Rautha îl prevemră. Acul trecu la cîțiva milimetri de trupul său. Pe șoldul sting! Capcană in altă capcană in altă capcană, își reaminti Paul. Folosindu-și controlul Bene Gesserit al mușchilor, se lăsă brusc în jos, încercînd să-1 determine pe Feyd-Rautha la o acțiune reflex, dar mișcarea necesară pentru a evita acul care pîndea la soldul acestuia îl dezechilibra. Se trezi aruncat la pămînt, cu Feyd-Rautha deasupra lui. - Ai văzut ce-am la sold, ha? șuieră printre dinți Feyd-Rautha. Moartea ta, nebune. Incepu să-și răsucească trupul, apropiind tot mai mult ghimpele otrăvit. Mai întîi voi lăsa otrava să-ți paralizeze mușchii, apoi o să te omor cu pumnalul. Nu se va descoperi niciodată vreo urmă! Paul se încorda. In minte îi răsunară țipete mute, țipetele strămoșilor săi care sălășuiau în celulele trupului și care îi cereau să pronunțe cuvîntul secret ce avea să-1 slăbească pe Feyd-Rautha si să-1 salveze pe el. - N-am să-1 rostesc! bolborosi. Feyd-Rautha se holbă nedumerit, șovăi o fracțiune infimă de secundă. Lui Paul îi fu de ajuns ca să descopere punctul instabil din mușchiul unuia dintre picioarele adversarului și pozițiile lor se inversară. Feyd-Rautha zăcea acum cu jumătate de trup acoperit de corpul lui Paul, cu soldul drept ridicat, neputînd să se întoarcă, din cauza acului care se înțepenise într-o crăpătură a pardoselii. Ajutat de sîngele care îi năclăise brațul, Paul își eliberă cu o smucitură mîna stîngă, apăsă scurt, adînc, sub colțul maxilarului lui Feyd-Rautha. Vîrful cristalului pătrunse în creier. Feyd-Rautha zvîcni o singură dată, se lăsă moale. Trupul i se răsturnă într-o rînă, ținut încă de ghimpele înfipt în pardoseală. Respirînd adînc, ca să-si recapete calmul, Paul se trase la o parte și se sculă în picioare. Rămase nemișcat lîngă cadavru, cu cristaiul în mînă. Apoi, cu o voită încetineală, își ridică ochii spre Impărat. - Maiestate, rosti, ați pierdut încă un om. Acum putem renunța la tergiversări si la teatru? Putem discuta ce-avem de discutat? Căsătoria mea cu fiica Voastră și urcarea pe tron a unui Atreides. Impăratul se răsuci pe călcîie, se uită lung la Contele Fenring. Contele îi susținu privirea - ochi cenușii în ochi verzi. Nu aveau nevoie de cuvinte, învățaseră demult să se înțeleagă din ochi. Omoară-mi-l pe insolentul ăsta, spunea Impăratul. Atreidul e tinăr și plin de resurse, da... dar acum e obosit, și-apoi, oricum, ție n-ar putea sâ-ți reziste. Provoacă-l la duel... acum, imediat. Tu știi cum s-o faci. Omoarâ-l. Incet, foarte încet, Fenring își întoarse capul, prelungi mișcarea pînă cînd ochii săi se fixară asupra lui Paul. - Hai! șuieră Impăratul. Contele își concentra toată atenția la chipul lui Paul, scormonindu-1 cu ochi antrenați de Doamna sa Margot, în maniera Bene Gesserit. Observă misterul, măreția ascunsă a tînărului descendent Atreides. Aș putea să-l omor, gîndi Fenring. Și știa că era adevărat ce gîndea. Dar, în clipa aceea, ceva aflat în propriile sale adîncuri tainice, îl făcu pe Conte să șovăie. Avu o viziune fulgerătoare, inadecvată, a avantajului pe care îl deținea față de Paul - felul în care se putea ascunde de tînărul acesta, enigma persoanei și a motivelor sale, pe care nu le putea scruta nici un ochi. Iar Paul, conștient si el de ceva, după felul în care clocotea nexul timpului, înțelese în sfirsit, de ce nu i se arătase niciodată contele Fenring în imensa urzeală a viitorului. Fenring era unul din cei care ar-fi-putut-să-fie, un posibil Kwisatz Haderach, schilodit însă de o mică eroare în lanțul genetic - un eunuc, ale cărui talente rămăseseră furtive, ascunse, refulate. Și Paul simți o compasiune profundă pentru Contele Fenring, un sentiment de fraternitate pe care nu-1 cunoscuse niciodată pînă atunci. Fenring observă emoția lui Paul, o înțelese si spuse: - Maiestate, trebuie să vă refuz. Furia îl copleși pe Shaddam IV. Făcu doi pași iuți printre supușii care se retraseră înspăimîntați si-l pălmui cu sete pe Fenring, peste obraz. Un nor negru întunecă chipul Contelui. Il țintui cu privirea pe Impărat, vorbi cu voce egală, cu deliberată inexpresivitate: - Am fost prieteni, Maiestate. Ceea ce fac acum, fac din prietenie. Voi uita gestul Vostru. Paul își drese glasul. - Vorbeam despre tron, Maiestate, rosti. Impăratul se întoarse, îl fulgeră cu privirea. - Eu stau pe tron! latră el. - Veți avea alt tron, pe Salusa Secundus, răspunse Paul. - Am depus armele și am venit aici crezînd în cuvîntul tău! strigă Impăratul, Indrăznești să mă ameninți... - Cît timp vă aflați în prezența mea, sînteți în siguranță. Așa v-a făgăduit un Atreides. Muad'Dib însă vă osîndește la exilul pe planeta-închisoare. Dar nu vă temeți, Maiestate. Voi folosi toate mijloacele de care dispun, pentru a îmblînzi lumea aceea. Salusa Secundus va deveni o lume-grădină, plină de frumusețe si de gingășie. Impăratul înțelese deodată sensul ascuns al cuvintelor lui Paul, îl privi cu ură. - Astea-ți sînt, deci, adevăratele motive, scrîșni. - Intocmai, zise Paul. - Dar cu Arrakisul ce-o să se întîmple? Va deveni și el o lume-grădină, plină de frumuseți și de gingășie? - Fremenii au cuvîntul lui Muad'Dib, spuse Paul. Sub cerul acestei planete, apa va curge la suprafață,printre oaze verzi și bogate. Dar va trebui să ne gîndim si la mirodenie. Iată de ce, pe Arrakis vor exista întotdeauna si desertul, și vînturile aprige, și încercările menite să-1 călească pe om. Noi, fremenii, avem o vorbă: „Dumnezeu a creat Arrakisul ca să-i pregătească pe credincioși". Nimeni nu poate nesocoti cuvîntul lui Dumnezeu. Bătrîna Dreptvorbitoare, Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam, surprinsese însă un alt înțeles ascuns în vorbele lui Paul. Intrezărise spectrul jihadului și își ridică glasul: - Nu se poate să-i lași pe oamenii aceștia să calce în picioare universul! - O să vă amintiți cu nostalgie de blîndețea sardaukarilor! ripostă veninos Paul. - Nu se poate să-i lași, șopti bătrîna. - Ești o Dreptvorbitoare, zise Paul. Gîndește-te mai bine la ceea ce spui. Ii aruncă o privire Prințesei Regale, se întoarse spre Impărat. Să sfîrsim odată, Maiestate. Impăratul se uită cu groază la fiica sa. Ea îi atinse brațul, vorbi cu glas alinător: - Pentru asta am fost educată, tată. El inspiră adînc. - Nu poți face nimic, murmură bătrîna Dreptvorbitoare. Impăratul își îndreptă spatele, păru să-si regăsească aparența demnității. - Cine va negocia în numele tău, vasalule? întrebă. Paul se întoarse, o văzu pe mama sa, așteptînd cu privirea în pămînt, alături de Chani, în mijlocul fedaykinilor. Se apropie de ele, se opri în fața lui Chani. - Ințeleg motivul, șopti ea. Dacă așa trebuie... Usul... Paul îi auzi lacrimile din glas, își ridică mîna, îi atinse obrazul. - Sihaya, murmură, să nu te temi de nimic. Niciodată. Iși lăsă brațul în jos, se adresă mamei sale: Vei negocia în numele meu, mamă, împreună cu Chani. E înțeleaptă și are ochi ageri. Și-i adevărat ce se spune, că nimeni nu știe să se tocmească mai aprig decît un fremen. Chani va privi totul cu ochii dragostei pe care mi-o poartă și cu gîndul la fiii pe care-i va naște, la nevoile lor. S-o asculți. Jessica sesiză calculul rece din raționamentul fiului ei, își înăbuși un fior de gheață. - Care ți-s instrucțiunile? îl întrebă. - Pretind ca zestre toate acțiunile CHOAM pe care le deține Impăratul, spuse Paul. - Toate? reuși să îngaime Jessica, stupefiată. - Trebuie să-1 despuiem de tot ce are. Altceva: pentru Gurney Halleck, rangul de Conte, un directorat în Compania CHOAM si fieful Caladan. De asemenea, atribuirea de titluri și demnități importante tuturor foștilor supuși Atreides care mai sînt în viață, pînă la ultimul soldat. - Dar fremenii? întrebă Jessica. - Fremenii mă privesc personal, răspunse Paul. Pe ei îi va răsplăti Muad'Dib. In primul rind, Stilgar va fi guvernator al Arrakisuiui. Dar pentru astea, vom avea timp mai tîrziu. - Și eu? - Ai vreo dorință anume? - Poate... Caladanul, rosti ea, privindu-1 pe Gurney. Nu-s sigură. M-am transformat prea mult în fremenă... și în Cucernică Maică. Am nevoie de o perioadă de liniște și de calm, ca să mă gîndesc. - O vei avea, zise Paul. Vei avea tot ce-ți vom putea oferi eu sau Gurney. Jessica dădu din cap, simțindu-se deodată bătrînă și obosită. Se uită la Chani. - Și pentru concubina regală? - Nu vreau nici un rang, șopti Chani. Nu vreau nimic. Te implor. Paul se uită în ochii ei. Brusc, își aminti imaginea lui Chani așa cum o văzuse odată, cu micul Leto în brațe - cu copilul lor, care își găsise moartea în această dezlănțuire de violență. - Iți jur, zise el, că nu vei avea nevoie de nici un rang. Femeia de colo îmi va fi soție, iar tu doar concubină, pentru că asta-i o afacere politică prin care vom cimenta pacea si ne vom ralia Casele Mari ale Landsraadului. Trebuie să ne supunem uzanțelor. Dar prințesa aceasta nu va avea de la mine decît numele meu. Atît. Nu va avea nici un copil, nici o privire caldă, nici o clipă de dorință. - Așa spui acum, rosti Chani. Si ochii ei se îndreptară către silueta înaltă a prințesei cu părul de aur. - Atît de puțin îmi cunoști fiul? murmură Jessica. Uită-te bine la prințesa aceea. E semeață, încrezătoare. Se spune că are veleități literare. Să sperăm că asta o va putea consola în viață, căci de alte lucruri va avea prea puțin parte. Un rîs amar se desprinse fără voie de pe buzele ei. Gîndește-te la asta, Chani: prințesa aceea îi va purta numele, dar va fi mai prejos decît o concubină, căci nu va cunoaște niciodată un moment de tandrețe de la bărbatul de care este legată, în timp ce pe noi, Chani, pe noi, cele ce sîntem numite concubine... istoria ne va numi soții.