CAPITOLUL VI
Mîinile i se mișcă, buzele i se mișcă... Cuvintele lui sint șuvoi de-nțelesuri Și ochii săi devorează! E o insulă in el însuși. Descriere din Manualul lui Muad'Dib de prințesa Iruian.
Tuburile fosforescente, amplasate în cotloanele cele mai îndepărtate și mai înalte ale cavernei, cerneau o lumină difuză asupra interiorului aglomerat, scoțînd în evidență imensitatea sălii de piatră... mai vastă, observă Jessica, decît Sala de întruniri a scolii Bene Gesserit. Evalua la peste cinci mii numărul oamenilor adunați la baza platformei pe care stătea împreună eu Stiîgar. Iar mulțimea continua să crească. Intreaga cavernă zumzăia ca un stup. - Am trimis și după fiul tău, Sayyadina, spuse Stiîgar. Poate vrei să te sfâtuiești cu el. - Crezi că m-ar putea face să-mi schimb hotărîrea? - Nu mă-ndoiesc nici o clipă că vorbele pe care le spui se desprind de pe buzele tale, dar... - Hotărîrea mea râmîrte definitivă, rosti ea. Simți însă că-avea îndoieli și se întrebă dacă nu trebuia totuși să-l folosească pe Paul drept scuză, pentru a da înapoi de pe un făgaș periculos. Era datoare să se gîndească și la fiica nenăscută. Ceea ce punea în primejdie organismul mamei punea în primejdie și organismul fiicei. Cîțiva oameni aduseră, icnind de efort, covoare făcute sul. Le aruncară pe platformă, stîrnind nori de praf. Luînd-o de braț, Stilgar o conduse pe Jessica în hornul acustic pe care îl forma fundalul platformei. Ii arătă o bancă cioplită în piatră. - Aici va sta Cucernica Maică. Ia loc, dacă vrei, și odihneste-te pînă va veni ea. - Prefer să rămîn în picioare, răspunse Jessica. Se uită la oamenii care derulau covoarele pe suprafața platformei, apoi la mulțimea de jos. In uriașa cavernă se aflau acum pe puțin zece mii de fremeni. Si nu conteneau să vină alții și alții. Știa că afară, în deșert, soarele apusese. Dar aici, în cavernă, domnea un crepuscul etern, un amurg cenușiu în care mii de oameni veniseră să o vadă cum își va risca viața. In dreapta, mulțimea se dădu înapoi, lăsă loc de trecere. Jessica îl văzu pe Paul, avansînd încadrat de doi puști. Amîndoi copiii aveau un aer țanțoș, semeț. Iși țineau mîiniie pe mmerele cuțitelor și priveau încruntați zidul de oameni pe lingă care treceau. - Fiii lui Jamis, care au devenit acum fiii lui Usul, o lămuri Stilgar. Iși iau în serios rolul de escortă, adăugă el, adresîndu-i un zîmbet timid. Jessica observase efortul pe care-1 făcea ca să-i ridice moralul și îi era recunoscătoare, dar nu reușea să-si abată gîndurile de la pericolul pe care se hotărîse să-1 înfrunte. N-aveam de ales, își spuse. Dacă vrem să ne asigurăm locul în mijlocul fremenilor, trebuie să acționăm repede. Paul urcă spre ei, lăsîndu-i pe cei doi băieți la baza platformei. Se opri în fața mamei sale, se uită la Stilgar, apoi iarăși la Jessica. - Ce se întîmplă? Credeam că m-ați chemat la sfat. Stilgar ridică o mînă, cerîndu-i tăcere. Apoi arătă către stînga, unde mulțimea deschidea o nouă cale de trecere. Prin mijlocul culoarului viu pășea încet Chani, cu pecetea durerii întipărită pe chipul ei de spiriduș. Iși lepădase distraiul și era îmbrăcată într-o robă albastră și diafană, care-i lăsa brațele dezgolite. Aproape de umăr, pe brațul stîng, purta o năframă verde. Verde, culoarea doliului, gîndi Paul. Era una din datinile pe care le aflase, în mod indirect, de la cei doi fii ai lui Jamis. Aceștia îi spuseseră că nu poartă verde, pentru că îi acceptaseră ca tutore. Ești Lisan al-Gaib?" îl întrebaseră ei, iar Paul, simțind în cuvintele lor jihadul, ocolise răspunsul, punînd la rîndul său întrebări, aflînd că cel mai vîrstnic, Kaleff, avea zece ani si era fiul legitim al lui Geoff, iar Orlop, mezinul, avea opt ani și era fiul legitim al lui Jamis. Petrecuse o zi stranie în tovărășia celor doi băieți, pe care îi rugase să rămînă în preajmă și să alunge curioșii, dîndu-i astfel răgaz să-și pună în ordine gîndurile și amintirile preștiente, să elaboreze un plan ca să evite jihadul. Acum însă, stînd alături de mama sa pe platforma din imensa cavernă și privind marea de capete de sub ei, se îndoia că vreun plan - orice plan - ar fi putut să împiedice puhoiul năvalnic al legiunilor de fanatici. Chani urcă pe platformă. Prin culoarul pe care îl deschisese ea se apropiau acum patru femei, purtînd o litieră în care ședea o altă femeie. Ignorînd-o pe Chani, Jessica își concentra atenția la femeia din litieră - o babă, o bătrînă gîrbovă și zbîrcită, înfășurată într-o mantie neagră. Gluga dată pe spate îi lăsa la vedere părul cărunt, strîns în coc si gîtuî scheletic. Purtătoarele litierei își așezară cu grijă povara pe suprafața platformei și Chani o ajută pe bătrînă să se ridice, Aceasta e deci Cucernica Maică a lor, gîndi Jessica. Sprijinindu-se anevoie de umărul lui Chani, bătrînă se apropie sontîcăind. Părea un mănunchi de vreascuri învelite în pînză neagră. Se opri în fața Jessicăi, o privi îndelung, pe sub sprîncene, apoi șopti cu glas răgușit: - Așadar tu ești. Cu o mișcare parcă precară, pe gîtul acela plăpînd, capul bătrîn se aplecă, o singură dată, în semn de încuviințare. Shadouta Mapes a avut dreptate să te compătimească. Jessica vorbi repede, disprețuitoare: - N-am nevoie de compasiunea nimănui. - Asta rămîne de văzut, gîjîi bătrînă. Se răsuci cu o agilitate surprinzătoare, își aținti ochii asupra mulțimii din grotă. Spune-le, Stilgar. - Trebuie? întrebă el. - Sîntem poporul Misr, rosti bătrînă. Incă din vremurile cînd străbunii noștri sunniți au fugii din al-Ourouba, de pe Nil, am cunoscut fuga și moartea. Tinerii vor trebui să fugă mereu, pentru ca poporul nostru să nu moară. Stilgar trase adînc aer în piept, făcu doi pași înainte, Jessica auzi șușotitul scurt care traversă caverna. Oamenii din fața platformei - peste douăzeci de mii - amuțiră, apoi încremeniră. Se simți dintr-o dată mică si vulnerabilă. - In noaptea aceasta trebuie să părăsim sietchul care ne-a fost adăpost vreme atît de îndelungată si să pornim către sud, spuse Stilgar. Vocea sa, amplificată de hornul acustic din spate, păru să bubuie deasupra capetelor cu ochii ațintiți spre platformă. Mulțimea rămase mută, nemișcată. - Cucernica Maică mi-a spus că n-o să poată supraviețui încă unei hajra, urmă Stilgar. Am mai trăit și altă dată fără Cucernica Maică, dar au e bine ca un popor să pornească in căutarea unui cămin nou în această situație. De data aceasta mulțimea reacționa, unduindu-se în murmure neliniștite, tălăzuindu-se. - Ca să nu se întîmple lucrul acesta, spuse Stilgar, noua noastră Sayyadina, Jessica -Știutoarea Tainelor, a consimțit să se supună ritualului. Va încerca să-1 pătrunda, ca să nu pierdem puterea Cucernicei noastre Maici. Jessica-Știutoarea Tainelor, gîndi Jesslca. Il văzu pe Paul fixind-o cu ochi mari, întrebători, obligat la tăcere de atmosfera stranie din peșteră. Ce se va intimpla cu el dacă-mi voi pierde viața în încercarea aceasta? se întrebă ea. Și, din nou, o copleși îndoiala. Chani o conduse pe bătrîna Cucernică Maică pînă la banca de piatră din hornul acustic, apoi reveni lingă Stiigar. - Ca să nu pierdem totul, dacă Jessica-Știutoarea Tainelor nu va reuși, reluă Stilgar, Chani, fiica lui Liet, va fi consfințită Sayyadina. Făcu un pas lateral. Din fundul hornului acustic se făcu auzită vocea bătrînei. Ca o șoaptă formidabilă -aspră, pătrunzătoare: - Chani s-a întors din hajra... Chani a văzut apele. Răspunsul mulțimii veni ca un ecou surd: - A văzut apele. - O consfințesc Sayyadina pe fiica iui Liet, răsună glasul abraziv al bătrînei. - O acceptăm, răspunse mulțimea. Paul abia dacă auzea ceremonialul. Mintea îi fusese acaparată de ceea ce spusese Stilgar despre mama sa. Dacă nu va reuși? Se întoarse și se uită ia femeia pe care o numea Cucernică Maică. Ii examina trăsăturile smochinite, privirea albastră și fixă a ochilor iasondabili. S-ar fi zis că o singură adiere de vînt ar fi fost de ajuns să-i doboare trupul firav. Și totuși, ceva existent în ființa ei îi spunea lui Paul că bătrîna ar fi putut sta neclintită în calea unei furtuni coriolis. O învăluia aceeași aură de putere pe care o simțise și la Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam, stareța Bene Gesserit care-l supusese încercării cu gom jabbarul. - Eu, Cucernica Maică Ramallo, prin al cărei glas grăiesc mii de glasuri, vă zic vouă, rosti bătrina. Chani să fie Sayyadina și va fi bine. - Va fi bine, îngînă mulțimea, Bătrina dădu din cap, șopti: - Ii dau văzduhul argintiu, îi dau deșertul auriu cu stîncile lui scînteietoare, îi dau cîmpiile verzi ce vor fi, Sayyadinei Chani i le dau. Și ca să nu uite niciodată că este slujitoarea noastră, a tuturor, îi cer să oficieze ea Ceremonia Sămînței. Facă-se voia lui Shai-hulud. Iși ridică un braț cafeniu și uscat ca un băț, îl lăsă jos. Jessica avu impresia că ritualul se transformă deodată într- un torent sălbatic, care o tîra violent și din care nu se mai putea smulge. Aruncă o ultimă privire către chipul nedumerit al lui Paul, apoi își întoarse capul și se pregăti de ordalie. - Să iasă în față acvarii, zise Chani și în glasul ei de copil nu răzbătu decît urma unui tremur de șovăială. In clipa aceea, Jessica se simți prinsă în focarul pericolului - recunoscîndu-i prezența în privirile imobile ale fremenilor, în muțenia lor. Cîțiva oameni își croiră drum șerpuit prin mulțime, apropiindu-se, doi cîte doi, de platformă. Fiecare pereche ducea un burduf mic de piele, avînd cam de două ori mărimea unui cap de om. Burdufurile gîlgîiau înfundat. Primii doi oameni își așezară burduful pe platformă, la picioarele lui Chani și se retraseră un pas înapoi. Jessica se uită la burduf, apoi la cei doi fremeni. Aveau glugile date pe spate și-și purtau părul lung strîns într-o buclă la ceafă. Petele întunecate ale ochilor lor o fixau impasibile. Un miros greu de scorțișoară se înălță dinspre burduf, învăiuind-o pe Jessica. Mirodenie? se întrebă ea. - E apă? întrebă Chani. Acvarul din stingă, al cărui nas era traversat de o cicatrice roșie, încuviință cu o înclinare a capului. - E apă, Sayyadina, răspunse, dar n-o putem bea. - Are sămînță? întrebă Chani. - Are sămînță, răspunse omul. Chani îngenunchie și își lipi palmele de burduf. Conținutul clipoci abia auzit. - Binecuvântată e apa si sămînță din ea. Ritualul i se păru cunoscut Jessicăi. Privi peste umăr, către Cucernica Maică Ramallo. Bălana ședea nemișcată, cu ochii închiși și cu capul lăsat pe spate. Părea că doarme. - Sayyadina Jessica, rosti Chani. Jessica își întoarse capul, întîlni privirea fetei. - Cunoști gustul apei binecuvîntate? Mai înainte ca Jessica să poată răspunde, Chani urmă: - N-ai de unde să cunoști gustul apei binecuvintate. Ești străină, de lumea noastră și neprivilegiată. Un suspin străbătu mulțimea, un freamăt de mantii. Jessica simți că i se încrețește pielea. - Recolta a fost mare și făuritorul a murit, zise Chani. Incepu să deruleze tubul fixat deasupra burdufului. In același moment, Jessica avu clar sentimentul că pretutindeni în jurul ei clocotește pericolul. Iși abătu privirea spre Paul, văzu că era cu totul absorbit de misterul ritualului, că nu avea ochi decît pentru Chani. Să fi văzut momentul acesta în timp? se întrebă Jessica. Iși apăsă mîna pe pîntece, se gîndi la embrionul din ea. Am dreptul să risc două vieți? Chani îi întinse tubul, spuse: - Aceasta e Apa Vieții, apa care întrece în măreție apa. E Kan, apa care eliberează sufletul. Dacă ți-e dat să fii Cucernică Maică, apa aceasta îți va deschide porțile universului. Shai-hulud să hotărască! Jessica simți că în sufletul ei se dă o luptă sfișietoare între datoria față de copilul nenăscut și datoria față de Paul. Știa că, pentru Paul, trebuia să ia tubul acela și să bea din conținutul burdufului; dar în clipa în care se aplecă spre muștiucul pe care i-1 oferea Chani, toate simțurile îi semnalară pericol. Lichidul din burduf emana un miros amar, vag asemănător cu mirosul mai multor otrăvuri pe care le cunoștea și totuși deosebit. - E timpul să bei, zise Chani. Nu pot da înapoi, își spuse Jessica. Dar nimic din tot ce o învățase antrenamentul Bene Gesserit nu părea să-i fie de vreun ajutor în clipa aceasta. Ce-arputea fi? se întrebă. Alcool? Drog! Se aplecă din nou deasupra tubului, simți mirosul esterilor de scorțișoară si își aduse aminte de beția lui Duncan Idaho. Alcool de mirodenie? Luă între buze sifonul, trase o cantitate infimă în gură. Gust de mirodenie... înțepături ușoare pe limbă... Chani apăsă cu putere burduful. Un jet gros se revărsă în gura Jessicăi și înainte de a apuca să judece ce să facă, îl înghiți. Se luptă din răsputeri să-și păstreze calmul și demnitatea. - O fărîmă de moarte este mai rea decît moartea, zise Chani. O privi fix pe Jessica, așteptînd. Și Jessica îi întoarse aceeași privire, fără să lase din gură tubul. De data aceasta simțise gustul lichidului în nări, pe cerul gurii, în obraji, în ochi - dulce si, în același timp, iute. Răcoros. Din nou, Chani apăsă pe burduf și lichidul gîlgîi în gura Jessicăi. Delicat. Jessica privea nemișcată chipul Chaniei... fața de spiriduș... trăsăturile lui Liet-Kynes, pe care timpul încă nu le fixase. Mă droghează, gîndi. E un drog. Dar nu semăna cu nici un drog cunoscut, deși educația Bene Gesserit o învățase gustul nenumăratelor droguri. Trăsăturile lui Chani deveniseră atît de clare, încît păreau desenate cu lumină. Un drog. In jurul ei se lăsă dintr-o dată, învăluind-o ca un vîrtej, liniștea cea mai desăvîrșită. Fiecare fibră a trupului îi confirma acum transformarea profundă la care era supusă. Și, imediat după aceea, Jessica simți că devine un fel de particulă infimă și conștientă, mai mică decît cea mai mică particulă subatomică si totuși capabilă de mișcare si de percepție. Zeci de cortine părură să se ridice deodată, dezvăluindu-i existență unei extensii psihokinetice a propriei sale ființe. Era si, în același timp, nu era acea particulă infimă. In preajma ei, caverna dăinuia. Și oamenii, îi simțea: Paul, Chani, Stilgar, Cucernica Maică Ramallo... Cucernica Maică! Zvonurile auzite în școală pretindeau că multe Bene Gesserit nu supraviețuiau ordaliei Cucernicei Maici... că piereau în mrejele drogului... Jessica își concentra atenția asupra Cucernicei Maici Ramallo. Brusc, deveni conștientă că toate acestea se petreceau într-o clipă încremenită în timp - timp anihilat doar pentru ea. De ce s-a oprit timpul? se întrebă. Contemplă chipurile împietrite ale celor din jurul ei, văzu un firicel de praf, imobil, deasupra capului lui Chani. Așteptă. Și răspunsul veni. Cu efectul unei explozii în conștiința ei; timpul ei personal se oprise, pentru a-i salva viața. Iși strămută atunci atenția asupra extensiei psihokinetice a ființei sale, privi în ea însăși și fu confruntată instantaneu cu un nucleu celular - un puț de beznă. Se retrase fulgerător, îngrozită. Acesta-i locul in care nu putem sa privim, gîndi. Locul pe care Cucernicele Maici se îndură atît de greu să-l pomenească - locul in care doar Kwisatz Haderach poate privi. Ințelegerea acestui lucru avu darul de a-i reda încrederea. Se încumetă iarăși să se concentreze asupra extensiei psihokinetice, transformîndu-se într-o particulă de sine, căutînd în ea însăși pericolul. Și îl descoperi. Se afla în drogul pe care îl absorbise. Otrava era o viltoare de particule ce dansau nebunește în ea, rotindu-se atît de rapid încît nici timpul încremenit nu le putea frîna iureșul. Particule dansînd nebunește. Dar începu să recunoască structuri familiare, conexiuni atomice: un atom de carbon, o formație elicoidală... o moleculă de glucoza. Apoi un lanț întreg de molecule în care recunoscu o proteină... configurația unei proteine metilice. Ahhh! Un suspin mut, lăuntric. Identificase natura otrăvii. Folosind mai departe sondajul psihokinetic, pătrunse în structura substanței, deplasă un atom de oxigen, atrase un atom de carbon, restabili o conexiune cu oxigenul... hidrogen. Modificarea se extinse... din ce în ce mai repede, pe măsură ce reacția catalizată își lărgea suprafața de contact. Jessica simți că suspensia timpului începe să cedeze, percepu mișcare. Tubul burdufului îi pătrunse în gură... cu blîndețe... culese o picătură din saliva ei. Chani preia catalizatorul din organismul meu, ca să transforme otrava din burduf, gîndi. De ce? Cineva o ajută să se așeze. Apoi fu adusă și așezată alături de ea, pe covorul de pe platformă, Cucernica Maică Ramallo. O mînă uscată îi atinse gîtul. Și, în aceeași clipă, în conștiința Jessicăi își făcu apariția o altă particulă psihokinetică! Incercă s-o alunge, dar particula continuă să se apropie încet. Mai aproape... și mai aproape... Se atinseră! O îngemănare perfectă. Contopirea a două ființe. Dar nu era comunicație telepatică... ci percepție mutuală. Cu bâtrîna Cucernică Maică! Dar Jessica văzu că, de fapt, Cucernica Maică Ramallo nu se considera bătrînă. O imagine surprinzătoare apăru înaintea ochiului minții lor comune: o fată tînără, ageră la minte și bună la suflet. Fata din conștiința comună spuse: - Da, așa sînt. Jessica își dădu seama că nu putea decît să recepționeze cuvintele, că era incapabilă să răspundă. - O să poți s-o faci îndată, Jessica, îi spuse imaginea interioară. E o halucinație! gîndi Jessica. - Știi bine că nu, o contrazise imaginea interioară. Si-acum, fii atentă! Nu mi te mai opune. N-avem prea mult timp. O să-ți... Urmă o pauză, apoi: Trebuia să ne spui că ești însărcinată! Jessica descoperi vocea cu care putea vorbi în interiorul conștiinței comune, întrebă: - De ce? - Schimbarea vă afectează pe amîndouă! Maică Sfintă! Ce-am făcut? Jessica percepu o modificare forțată în configurația conștiinței comune și imediat după aceea ochiul interior îi dezvălui prezența unei noi particule. Particula aceasta se agita frenetic, în cercuri dezordonate. Iradia teroare pură. - Va trebui să fii tare, spuse prezența-imagine a bătrînei Cucernice Maici. Norocul tău că ai în tine o fiică. Unui fetus de sex masculin procesul i-ar fi fost fatal. Și-acum... cu mare băgare de seamă... cu blîndețe... atinge prezența fiicei tale. Fii tu însăți această prezență. Absoarbe-i frica... alină... foloseste-ți curajul si dîrzenia. Dar cu blîndețe... cu blîndețe... Particula turbată alunecă mai aproape. Jessica făcu un efort, o atinse. Teroarea cumplită care i se transmise i se păru, în prima clipă, mai puternică decît ea. Se opuse cu singura armă pe care o cunoștea: Nu trebuie să mă tem. Frica este ucigașul minții..." Litania păru să inducă o fărîmă de calm. Cealaltă particulă încremeni lîngă ea. Cuvintele n-au destulă putere, gîndi Jessica. Iși concentra întreaga ființă la nivelul reacțiilor afective fundaŹmentale, iradie dragoste, alinare, o îmbrățișare caldă și protectoare. Teroarea pieri. Și prezența bătrînei Cucernice Maici se făcu iarăși simțită. Acum însă, percepția mutuală era triplă. Existau trei conștiințe comune - două active si una pasivă, imobilă, absorbind în tăcere. - Sînt în criză de timp, vorbi în conștiința comună Cucernica Maică. Am multe să-ți dau. Și nu știa dacă fiica ta va putea suporta totul fără să-și piardă mințile. Dar n-am de ales. Trebuie! Binele tribului e mai important. - Ce... - Taci si acceptă! Inaintea Jessicăi începu să se desfășoare filmul unui noian de experiențe de viață. Ca filmele-prelegeri din proiectoarele de învățare subliminală de la școala Bene Gesserit... numai că mult mai repede... Fulgerător. Și totuși distinct. Perfect distinct. Fiecare experiență i se înfățișa așa cum fusese trăită. Un amant viril, bărbos, cu ochi întunecați de fremen... Jessica îi simți puterea și tandrețea, îl simți tot, într-o singură fracțiune de timp - în memoria Cucernicei Maici. Nu avu timp să se gîndească ce anume avea să rezulte din toate acestea pentru fetusul - fiică. Nu avu timp decît să accepte si să înregisŹtreze șuvoiul de experiențe pe care îl deversa Cucernica Maică. Naștere, viață, moarte. Lucruri importante, lucruri banale... O întreaŹgă existență, în fulgerări de imagini. De ce să rămină gravată în memorie o cădere de nisip de pe vîrful unei faleze? se întrebă la un moment dat. Târziu, prea tîrziu, înțelese ce se întîmpla: bătrîna murea si, murind, își transvaza experiența de viață în conștiința ei, întocmai, cum torni apă dintr-un pahar în altul. Sub privirea interioară a Jessicăi, cea de-a treia particulă se retrase brusc în conștiința prenatală, în timp ce Cucernica Maică, murind în naștere, își abandonă întreaga viață în memoria Jessicăi, cu o ultimă suflare vorbita: - Te-am așteptat de mult. Poftim viața mea. I-o dăduse - toată, condensată. Pînă și clipa morții. Acum sint Cucernică Maică, gîndi Jessica. Și înțelese, cu toată ființa ei, că devenise - într-adevăr - exact ceea ce era o Cucernică Maică Bene Gesserit. Otrava din drog o transformase. Știa că procedura din școlile Bene Gesserit era alta. Știa lucrul acesta, deși nimeni nu îi dezvăluise vreodată misterul ordaliei Bene Gesserit. Dar rezultatul final era același. Jessica simți că particula-fiică se mai afla încă în contact cu percepția ei interioară. Sondă, dar nu primi nici un răspuns. O copleși deodată un sentiment apăsător de singurătate. Abia acum înțelegea pe de-antregul ce se petrecuse cu ea. Iși văzu propria-i viață ca o curgere încetinită și în clipa aceea restul vieții din jurul ei se acceleră iar jocul interacțiunilor deveni mult mai limpede. Percepția lăuntrică a constiinței-particulă începu să scadă în inŹtensitate, pe măsură ce organismul i se relaxa în urma amenințării anihilate a otrăvii. Simțea însă în continuare prezența celeilalte partiŹcule - cea din adîncul ei - și o atinse ușor, cuprinsă de un sentiment de vinovăție pentru ceea ce îngăduise să se întîmple. Ți-am făcut-o, sărmana, draga, mica mea fiică lipsită încă de formă! Te-am adus in universul acesta și ti-am expus conștiința fără de apărare la toate manifestările lui. Un efluviu infim de dragoste și tandrețe, ca un ecou îndepărtat al sentimentelor transmise de ea, îi parveni de la particula cealaltă. Dar înainte de a apuca să-i răspundă, Jessica simți prezența revendicativă a memoriei adab. Trebusa să facă ceva important. Căută pe dibuite, își dădu seama că o stînjenea ceața așternută de drogul modificat, care îi impregna simțurile. Aș putea interveni, gîndi. Aș putea anihila efectul drogului și l-aș putea face inofensiv. Nu, asta ar fi fost o greșeală. Particip la un ritual de comuniune. In clipa următoare știu ce anume trebuia să facă. Iși deschise ochii, arătă către burduful de apă, pe care Chani îl ținea acum deasupra capului ei. - A fost binecuvîntată, rosti. Amestecați-o cu apele celelalte, ca să se preschimbe toate și să poată împărtăși toți oamenii binecuvîntarea. Catalizatorul o să-și desăvîrșească opera, gîndi. Oamenii vor bea și măcar pentru citva timp se vor putea cunoaște mai îndeaproape unii pe alții. Drogul nu mai prezintă nici un fel de pericol acum... după ce l-a preschimbat o Cucernică Maică. Memoria revendicativă însă continua s-o preseze, să-i ceară. Ințelese că mai avea ceva de făcut, dar din cauza drogului nu se putea concentra decît cu dificultate... Ahhhh... bătrina Cucernică Maică. - Am înlîlnit-o pe Cucernica Maică Ramallo, spuse. Acum a plecat, dar rămîne. Ritualul să-i aducă un ultim omagiu. De unde-am mai scos si cuvintele astea? se întrebă. Apoi înțelese că proveneau din memorie, din memoria vieții care-i fusese dăruită și care acum făcea parte din propria ei viață. Cu toate acestea, darului părea că-i mai lipsește ceva. Oferă-le orgiape care-o doresc", murmură deodată, undeva, în ea, memoria cealaltă. Și-așa n-au parte de prea multe plăceri de la viață. Iar tu și cu mine avem nevoie de bucățica asta de timp, ca să ne cunoaștem mai bine, pînă ce n-apuc să dispar cu totul și să mă scurg printre amintirile tale. Deja mă simt legată de părticele din tine. O, ai o minte plină de lucruri interesante! O mulțime de lucruri pe care nu mi le-am imaginat niciodată..." Și mintea-memorie, înglobată in ea, i se deschise deodată asemenea unei porți tainice. Jessica văzu un coridor imens, care ducea spre alte Cucernice Maici din alte Cucernice Maici din alte Cucernice Maici, al căror șir părea fără sfîrșit. Si Jessica se trase înapoi, îngrozită la gîndul că s-ar putea rătăci în oceanul acela de identitate unică. Dar coridorul rămase și ea văzu atunci că civilizația fremenă era cu mult mai veche decît își închipuise. Văzu că fuseseră fremeni pe Poritrin, o planetă blîndă care crease un popor slab, pradă ușoară la îndemîna corsarilor imperiali, veniți în căutare de coloniști pentru Bela Tegeuse și Salusa Secundus. O, cîtă jale află Jessica în acea dezrădăcinare! Departe, în tenebrele coridorului, o voce-imagine țipă: Ne- au interzis Hajjul!" Și Jessica văzu țarcurile de sclavi de pe Bela Tegeuse, văzu cum se triaseră oamenii care urmau să fie trimiși pe Rossak și Harmonthep. Scene de o ferocitate cumplită i se înfățișară, deschizîndu-se ca petalele unei flori înspăimîntătoare. Văzu firul de tort al trecutului fremenilor, tors de sayyadina dupa sajyadina - mai întîi din gură în gură, camuflat în baladele nisipurilor, apoi prin intermediul propriilor lor Cucernice Maici, după descoperirea primului drog pe Rossak... si în cele din urmă aici, pe Arrakis devenind complex și trainic, prin revelația indusă de Apa Vieții. Departe, în fundul coridorului, o altă voce țipă: Să nu iertăm niciodată! Să nu uităm niciodată!" Dar atenția Jessicăi rămăsese captată de secretul ce-i fusese dezvăluit în legătură cu Apa Vieții, cu proveniența sa: era lichidul pe care îl exala în clipa morții un vierme de nisip - un făuritor. Și cînd văzu în memoria ei nouă despre ce fel de moarte era vorba, își înăbuși un țipăt de spaimă. Vietatea era ucisă prin înecare! - Mamă, ți-e rău? Vocea lui Paul! Jessica făcu un efort, se smulse percepției lăuntrice, își ridică privirea spre el. Prezența lui în clipa aceasta o irită, deși era conștientă de datoria pe care o avea față de el. Sint ca o ființa ale cărei mîini au fost anchilozate și insensibile încă de la primele pîlpîiri ale conștiinței, care a trăit astfel o viața întreagă... și care, deodată, începe să simtă cu ele. Gîndul îi rămase înfipt în minte, conferindu-i o înțelegere atotcuprinzătoare. Iar eu spun: Priviți! Am mîini!" Si toți cei din jurul meu întreabă: Ce-nseamnă mîini?" - Te simți rău? repetă Paul. - Nu. - Pot să beau? Arătă cu capul către burduful din mîinile lui Chani. Ei vor să beau. Jessica sesiză înțelesul ascuns al cuvintelor lui, își dădu seama că Paul detectase otrava din lichidul inițial, netransformat, că îl îngrijora soarta ei. Din nou, avu un sentiment de surpriză constatînd limitele puterilor preștiente ale fiului ei. Intrebarea pe care-o pusese era revelatoare. - Poți să bei, spuse ea. A fost transformată. Și în spatele lui Paul îl văzu pe Stilgar, care o privea lung, iscoditor, cu ochii lui întunecați. - Acum, zise el, știm că n-ai putea să ne minți. Jessica simți și în aceste cuvinte înțelesuri ascunse, dar negura drogului începuse deja să-i învăluie din ce în ce mai mult simțurile. Era cald, plăcut. Ce buni fuseseră fremenii aceștia lăsîndu-i un asemenea prieten... Paul privi cum drogul pune stăpînire pe mama sa. Iși scotoci memoria - trecutul stabil, liniile fluctuante ale posibilelor viitoruri. Incercă să exploreze momente încremenite în timp, dar ochiul său interior constată că încercarea era deconcertantă. Desprinse din unduirea lor schimbătoare, fragmentele erau greu de interpretat. Drogul acesta, de pildă... Constată că putea să însumeze o serie de cunoștințe cu privire la el, că putea înțelege efectul pe care-l avea asupra mamei sale, dar cunoștințele erau lipsite de un ritm natural, erau lipsite de un sistem de reflecție mutuală. Brusc, își dădu seama că viziunea trecutului în prezent nu era decît un aspect simplu si că adevărata piatră de încercare a prestiinței era viziunea trecutului în viitor. Lucrurile se încăpățînau să nu fie ceea ce păreau a fi. - Bea, zise Chani. Ii vîrî sub nas muștiucul de os al unui burduf. Paul își îndreptă spatele, se uită lung la Chani. Simți în atmosfera cavernei înfrigurarea si freamătul care vestesc începutul unei petreceri. Știa ce avea să se înțîmple după ce va bea din lichidul conținînd chintesența substanței care îl transforma. Avea să revină la viziunea timpului pur, a timpului-devenit-spațiu. Avea să fie proiectat din nou pe piscul acela amețitor si sfidat, provocat să înțeleagă. Din spatele lai Chani, Stilgar spuse: - Bea, băiete. Ții în loc ritualul. Și atunci Paul auzi mulțimea, auzi frenezia sălbatică a mii de glasuri... - Lisan al-Gaib! strigau. Muad'Dib! Iși coborî privirea, se uită la mama sa. Părea să fi adormit în poziția aceea sezîndă - împăcată, respirînd adînc, regulat. In minte îi răsună o frază din viitorul care era trecutul său solitar: Doarme în Apele Vieții". Chani îl trase de mînecă. Paul luă tubul în gură, conștient de vacarmul din grotă. Apoi, simți cum lichidul îi inundă gîtlejul in clipa în care Chani strînse cu putere burduful, simți mirosul amețitor al vaporilor. Chani desprinse muștiucul din tub, trecu burduful în mîinile care se întindeau după el, la baza platformei. Privirea lui Paul rămase ațintită la brațul fetei, la năframa verde doliu. Chani se îndreptă, îi surprinse privirea, spuse: - Pot să-1 jelesc si în fericirea dată de ape. El ne-a învățat asta. Il prinse de mînă, îl trase după ea spre extremitatea platformei. Sîntem aidoma, Usul: amîndoi ne-am pierdut tatăl din pricina Harkonnenilor. Paul o urmă fără să se împotrivească. I se părea că cineva îi separase capul de trup si apoi așezase la loc stabilind conexiuni stranii. Iși simțea picioarele îndepărtate și moi, ca si cum ar fi fost din cauciuc. Pătrunseră într-o galerie îngustă, ai cărei pereți erau vag luminați de licurigloburi răzlețe. Paul simți că drogul începe să-si facă efectul său unic asupra lui, deschizîndu-i timpul ca pe o floare. In vreme ce coteau într-o altă galerie întunecată, i se păru că se clatină si se sprijini de Chani. Ingemănarea de coardă întinsa si moliciune, pe care o simți sub roba ei, îi răscoli sîngele. Senzația se confundă cu efectul drogului, viitorul și trecutul se prelinseră în prezent, lăsîndu-i doar o fracțiune infimă de obiectiv trinocular. - Te cunosc, Chani, șopti el. Am stat amîndoi pe un prag de piatră, deasupra nisipurilor, și eu ți-am alungat temerile. Ne-am îmbrățișat în întunericul sietchului. Noi doi... Se opri dezorientat, încercă să-si scuture capul, fu cît pe ce să-si piardă echilibrul. Chani îl susținu, îl conduse printre draperii grele în ambianța galbenă a unui apartament izolat - măsuțe joase, perne, un divan scund, acoperit cu o cuvertură portocalie. Paul își dădu seama că se opriseră. Chani stătea în fața lui. Ochii ei îl fixau cu o expresie de spaimă mută. - Trebuie să-mi spui, șopti ea. - Tu ești Sihaya, zise ei, ești primăvara deșertului. - Cînd tribul împărtășește Apa, murmură ea, sîntem toți împreună... împărtășim. Pe ceilalți... îi simt în mine. Cu tine însă... mi-e frică să împărtășesc. - De ce? întrebă el. Incercă să-si concentreze atenția la chipul ei, dar trecutul si viitorul se amestecau cu prezentul, tulburîndu-i vederea. O vedea... dar în nenumărate locuri deodată, în nenumărate situații... - E ceva înfricoșător în tine, îi răspunse ea. Cînd te-am luat de lîngă ceilalți... te-am luat pentru că am simțit că ei doreau asta. Tu... sperii oamenii. Ne faci să... avem vedeniil! Paul se căzni să vorbească deslușit: - Ce anume vezi? Ea își lăsă ochii în jos, își privi mîinile. - Văd un copil... în brațele mele. Copilul nostru, al tău si al meu. Iși apăsă o mînă pe buze. Cum de cunosc fiecare părticică din tine? Au și ei o fărimă din darul acesta, își auzi Paul glasul minții. Dar și-l înăbușă pentru că-i inspăimîntă. Intr-un moment de claritate, o văzu pe Chani tremurînd din tot trupul. - Ce este? întrebă el. De ce nu vorbești? - Usul! șopti ea și continuă să tremure. - Nu te poți retrage în viitor, rosti el. I se făcu deodată milă de ea... O strînse la piept, îi mîngîie părul. - Chani, Chani, nu te teme. - Usul, ajută-mă! hohoti ea. Dar în clipa aceea Paul simți că drogul își desăvîrseste efectul, sfîsiind toate cortinele, dezvăluindu-i îndepărtatul tumult cenușiu al viitorului său. - De ce-ai încremenit deodată? îl întrebă Chani. Paul așteptă nemișcat, încordat. Văzu timpul desfășurîndu-se în dimensiunea lui stranie, echilibrat si totodată învolburîndu-se, restrîns si totodată întinzîndu-se ca o plasă aruncată peste lumi si forțe fără număr - o sîrmă bine întinsă, pe care trebuia să calce si totodată un scrînciob care se balansa cînd într-o parte, cînd într-alta. De-o parte văzu Imperiul, un Harkonnen cu numele Feyd-Rautha, fulgerînd către el ca o armă ucigătoare, sardaukarii năpustindu-se de pe planeta lor și abătînd asupra Arrakisului pogromul, Ghilda cu prefăcătoriile și uneltirile ei, Bene Gesseritul cu planul său de selecție. Toate aceste forțe erau masate ca un nor de furtună la orizont, ținute în loc doar de fremeni și de profetul lor, Muad'Dib - uriașul adormit, cu care fremenii amenințau să dezlănțuie o cruciadă nimicitoare asupra universului. Paul se simțea exact în centru, în punctul pe care pivota întreaga structură, înaintînd pe un firicel de pace, cu o picătură de fericire - Chani, alături de el. Privi firicelul acela care se asternea înaintea lui... Un răstimp de calm relativ într-un sietch tăinuit, o oază de pace între două perioade de violență. - Nu există nici un alt loc de pace, murmură el. - Usul, plîngi? șopti Chani, înfiorîndu-se. Usul, viteazul meu, dai umezeală morților? Căror morți? - Celor care n-au murit încă, răspunse Paul. - Atunci așteaptă să-si trăiască răgazul hărăzit vieții, spuse ea. Prin ceața drogului, Paul întrezări justețea vorbelor ei. O prinse iar în brațe, strîngînd-o sălbatic, cu disperare. - Sihaya! murmură el. Ea își apăsă palma mîînii pe obrazul lui. - Nu mă mai tem, Usul. Priveste-mă. Cînd mă ții așa, văd si eu ce vezi tu. - Ce vezi? - Ne văd pe noi doi, iubindu-ne în liniștea dintre furtuni. Așa ne-a fost sortit, Usul. Paul simți cum îl învăluie din nou drogul, gîndi: De-atitea ori mi-ai adus alinare și mi-ai arătat înțelegere. Simți iarăși hiperiluminarea, reprezentarea aceea atît de adînc reliefată a timpului și își văzu viitorul transformîndu-se în amintiri - blîndele umilințe ale dragostei fizice și dăruirea de sine, calmul si violența. - Tu ești cea tare, Chani, șopti el. Rămîi cu mine. - Intotdeauna, spuse ea și buzele ei îi sărutară obrazul.