CAPITOLUL XIV
Iar în cel de-al treilea an al Războiului Desertului, Paul-Muad'Dib zăcu singur in Peștera PăsăriŹlor, în spatele draperiilor kiswa care acopereau intrarea uneia din grotele interioare. Ca un moți zăcu, prins în mrejele revelațiilor zămislite de Apa Vieții. Căci ființa lui plutea dincolo de hotarele timpului, dusă de otrava care dă viață. Astfel se adeveri profeția cum că Lisau al-Gaib va putea fi în același timp mort și viu. Fragment din Legendele Arrakisului de prințesa Irulan.
Se crăpa de ziuă. Chani escalada faleza ce mărginea bazinul Habbanya, trăgînd cu urechea la bîzîitul surd al topterului care o adusese din sud si care zbura acum către unul din ascunzișurile amenajate în imensitatea desertului. In jurul ei, oamenii din escorta se distanțaseră, răzlețindu-se printre stînci, ca să preîntîmpine orice pericol. Ii rugase s-o lase singură cu gîndurile sale si ei dăduseră ascultare rugăminții tovarășei lui Muad'Dib, mamei primului său născut. De ce m-a chemat înapoi? se întreba Chani. Spunea că trebuie să rămîn în sud, cu micul Leto și cu Alia. Iși sumeți mantia, sări cu ușurință peste un prag de piatră, continuă să urce în penumbră cărăruia vizibilă doar celui născut si trăit în desert. Grohotișul mărunt îi alunecă de sub tălpi. Chani dansă pe suprafața nesigură, se strădui să-si concentreze atenția la coordonarea mișcărilor. Dificultatea urcușului îi alungă o parte din temerile pe care i le treziseră atitudinea taciturnă si mohorîtă a fedaykinilor din escortă și faptul că fusese adusă cu unul din prețioasele toptere capturate de la Harkonneni. Simți un val de emoție la gîndul apropiatei întîlniri cu Paul-Muad'Dib... cu Usul al ei. Pe întregul cuprins al deșertului, numele său devenise strigăt de luptă: "Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib!" Dar pentru ea, Muad'Dib era alt bărbat... cu alt nume. Era iubitul tandru, tatăl fiului ei. O siluetă înaltă își făcu apariția pe piscul stîncii din față, îi făcu semn să se grăbească. Chani iuți pasul. Auzi păsările care vesteau zorii, chemîndu-se între ele, înălțîndu-se în văzduh. Spre est, zarea se luminase. Omul de pe culme nu era din escorta ei. I se păru totuși că-i recunoaște mișcările si ținuta, se întrebă: Otheym? Cînd se apropie, recunoscu, în lumina tot rnai puternică, fața lată si turtită a locotenenŹtului fedaykin. Gluga nu-i era prinsă în copci, iar masca filtrului îi atîrna slobod - ținuta obișnuită pentru ieșirile de scurtă durată. - Grăbește-te, șuieră el și o luă înainte, coborînd cu pași repezi în crevasa secretă care ducea către peșteră. In curînd se face lumină, îi șopti în timp ce ridica marginea prelatei de izolare, lăsînd-o să treacă. In ultima vreme, Harkonnenii patrulează în disperare prin zona asta. Nu putem risca să ne descopere tocmai acum. Pătrunseră în galeria îngustă a intrării în Peștera Păsărilor. In fața lor se aprinseră cîteva licurigloburi. Otheyin o luă grăbit înainte, i se adresă peste umăr: - Urmează-mă. Repede! Străbătură galeria, trecură printr-o altă ușă etanșă în altă galerie și apoi, printre draperii grele, în încăperea care, pe vremea cînd Peștera Păsărilor nu era decît o tabără de odihnă peste zi, fusese alcovul Sayyadinei. Covoare groase și perne acopereau pardoseala. Pe fiecare dintre draperiile lungi care mascau pereții era țesută emblema șoimului roșu. Un vraf de hîrtii răspîndite pe un birou scund de campanie, așezat lateral, răspîndeau încă aroma mirodeniei din care fuseseră fabricate. Cucernica Maică ședea singură, lîngă peretele opus intrării. Iși înălță capul, adresîndu-le privirea aceea introspectivă care îi înfiora pe neinițiați. Otheym își împreună palmele, spuse: - Am adus-o pe Chani. Făcu o plecăciune, dispăru în spatele draperiilor. Iar Jessica se întrebă: Cum sâ-i spun lui Chani? - Ce-mi mai face nepotul? rosti cu glas cumpătat. Formalisme, gîndi Chani și imediat o năpădiră din nou toate temerile. Unde e Muad'Dib? De ce n-a venit să mă întimpine? - E bine sănătos, mamă, răspunse. L-am lăsat, împreună cu Alia, în grija lui Harah. "Mamă", gîndi Jessica. Da, salutul formal ii da dreptul sâ-mi spună așa. Mi-a dăruit un nepot. - Am auzit că sietchul Coanua i-a trimis în dar stofă, zise ea. - Da. O stofă frumoasă. - Mi-aduci vreun mesaj de la Aiia? - Mesaj, nu. Dar sietchul s-a mai liniștit, acum că ceilalți au început să accepte miracolul pe care îl reprezintă. De ce trage de timp? se întrebă Chani. De vreme ce-au trimis un topter să mă aducă, trebuie să fie vorba de ceva foarte urgent. Iar noi stăm și schimbăm fraze politicoase! - O să folosim o parte din stofa aceea nouă ca să-i facem haine micului Leto, spuse Jessica. - Cum dorești, mamă, încuviință Chani. Iși plecă ochii, întrebă: Ce-i nou pe cîmpul de luptă? Așteptă răspunsul cu o expresie impasibilă, sperînd ca Jessica să nu remarce vicleșugul - întrebarea rostită doar pentru a încerca să aducă vorba despre Paul-Muad'Dib. - Noi victorii, răspunse Jessica. Rabban a încercat să obțină un armistițiu. Trimișii i-au fost întorși cu trupurile golite de apă. In cîteva sate de prin doline, Rabban s-a arătat mai îndurător... a mai ușurat jugul oamenilor. Acum însă e prea tîrziu. Poporul știe că face totul de frica noastră. - Așadar se adeveresc spusele lui Muad'Dib, zise Chani. Se uită lung la Jessica, străduindu-se să-și înăbușe temerile. I-am pronunțat numele și nu-mi răspunde. Nu i se poate citi nimic în piatra smălțuită a feței... dar se tine prea dreaptă, prea nemișcată. De ce tace? Ce s-a intimplat cu Usul? - Mi-ar place să fiu acum în sud, spuse Jessica. Oazele erau tare frumoase cînd am plecat de-acolo. Tu nu tînjesti după ziua în care toate ținuturile vor putea să-nflorească la fel? - E frumos în sud, într-adevăr, murmură Chani. Dar si suferința-i mare. - Suferința e prețul victoriei, rosti Jessica. Mă pregătește pentru suferință? se întrebă Chani. Ezită, apoi spuse: - Multe femei jinduiesc la bărbații lor. S-a iscat invidie cînd s-a aflat c-am fost chemată în nord. - Eu te-am chemat, zise Jessica. Chani își simți bătăile inimii ca pe niște ciocane. Fu cît pe ce să-și lipească palmele de urechi, ca să nu audă ce îi va spune Jessica. Se stăpîni, reuși să vorbească cu voce calmă: - Mesajul era semnat Muad'Dib. - Eu 1-am semnat așa, în prezența locotenenților lui. A fost un subterfugiu dictat de necesități, Și Jessica gindi: E curajoasă. Știe să-și țină firea chiar și cînd o copleșește spaima. Da. Poate că e, într-adevăr, cea de care avem nevoie acum. Doar o notă infimă de resemnare răzbătu în glasul lui Chani cînd se hotărî să vorbească: - Acum poți să-mi spui ceea ce trebuie spus. - Aveam nevoie de prezența ta ca să mă ajute să-1 readuc la viață pe Paul, rosti Jessica si gîndi: Asta e! Am spus exact ce trebuia să spun. SĂ-L READUC LA VIAȚĂ I-am dat de înțeles că Paul n-a murit, dar că viața ii e in pericol. Chaniei nu-i trebui decît o clipă ca să se calmeze. - Ce-aș putea să fac? întrebă. Ii venea să sară la Jessica, s-o zgîlțîie si să țipe: Du-mâ la el! Dar așteptă în tăcere răspunsul. Jessica spuse: - Bănuiesc că Harkonnenii au izbutit să strecoare printre noi un agent, ca să-1 otrăvească pe Paul. E singura explicație plauzibilă. Otrava-i cu totul neobișnuită. I-am analizat sîngele prin cele mai elaborate metode, dar n-am descoperit nici o urmă. Chani căzu în genunchi. - Otravă? Se chinuie? Pot să... - E inconștient. Procesele vitale îi sînt atît de încetinite încît nu pot fi detectate decît prin tehnici din cele mai rafinate. Mi se încrîncenă carnea cînd mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă n-as fi fost eu cea care 1-a descoperit. Pentru un ochi neformat pare mort. - Nu m-ai chemat aici numai din bunătate, zise încet Chani. Te cunosc, Cucernică Maică. Ce crezi c-aș putea face eu, peste ceea ce-ți stă în putință? E curajoasă, frumoasă și... ah, extrem de perspicace, gîndi Jessica. Ar fi fost o vrednică Bene Gesserit. - Chani, spuse, poate n-o să-ți vină să crezi, dar nu știu exact de ce te-am chemat. A fost un instinct... o intuiție... M-am gîndit, pur și simplu: Cheam-o pe Chani". Si pentru prima dată, Chani citi pe chipul Jessicăi suferință. Mărturisirea durerii modificase instantaneu privirea introspectivă. - Am făcut tot ce-am putut, tot ce-am știut, reluă Jessica. Ți-ar fi greu să-ți închipui cît de mult depășește acest tot... ceea ce se presupune în mod obișnuit că înseamnă tot. Si totuși... n-am reușit. - Vechiul lui tovarăș, Halleck... n-ar putea fi el trădătorul? - Gurney?!Nu! Cele două cuvinte făceau cît o conversație și Chani percepu în ele ecoul căutărilor, al încercărilor... al amintirii unor vechi erori... Negația fusese categorică. Chani se ridică în picioare, își netezi mantia care purta încă urmele călătoriei si ale mersului prin deșert. - Du-mă la el, spuse. Jessica se sculă de pe pernă și trecu printre perdelele care acopereau peretele din stînga. Chani o urmă, pătrunse într-o cămăruță care servise odată drept magazie și ai cărei pereți de piatră erau acum mascați cu draperii grele. Paul era întins pe un pat de campanie, în fundul încăperii. Un licuriglob solitar, aflat deasupra capului său, îi lumina fața. Trupul îi era acoperit pînă la piept cu o mantie neagră. Brațele dezgolite erau imobile, întinse de-o parte si de alta a corpului. Părea gol pe sub mantie. Pielea lui avea un aspect neted și rigid, ca ceara. Zăcea neclintit. Chani își reprimă dorința de a se arunca asupra lui. Toate gîndurile i se îndreptară subit la fiul ei - la Leto. Și își aminti în clipa aceea că, odinioară, Jessica trecuse și ea printr-o încercare asemănătoare - în timp ce viața bărbatului iubit era amenințată, se văzuse silită să nu se gîndească decît la salvarea fiului... Se simți deodată puternic legată de femeia de lîngă ea. Intinse orbește mîna, apucă mîna Jessicăi și o strînse înfrigurată. Degetele celelalte îi răspunseră cu o încleștare violentă, aproape dureroasă. - Trăiește, rosti Jessica. Te asigur că trăiește. Dar firul vieții lui este atît de subțire încît abia poate fi observat. Unele căpetenii au si început să murmure, să spună că în mine nu mai vorbește Cucernica Maică, ci mama fiului mort... si că nu vreau să dau tribului apa sa. - De cind zace așa? întrebă Chani. Iși retrase mîna din mîna Jessicăi, înainta spre mijlocul încăperii. - De trei săptămîni. O săptămînă întreagă, prima săptămînă, am tot încercat să-1 readuc în simțiri. Apoi au urmat adunări, discuții... investigații. Pe urmă am trimis după tine. Fedaykinii îmi sînt devotați. Altminteri n-as fi putut să întîrzii... Iși umezi buzele cu limba, tăcu, privind-o pe Chani care se apropia de patul în care zăcea fiul ei. Chani se opri în dreptul lui Paul, îi contemplă chipul - tuleiele bărbii tinerești, linia arcuită a sprîncenelor, nasul subțire, pleoapele închise... Trăsăturile erau atît de calme... Dar imobile rigide. - Cum se hrănește? întrebă. - Trebuințele cărnii lui sînt atît de reduse încît n-a avut încă nevoie de hrană, răspunse Jessica. - Cîți știu ce s-a-ntîmplat? - Doar aghiotanții săi, cîțiva conducători, fedaykinii si, firește, cel care i-a administrat otrava. - Nu există nici un indiciu asupra identității sale? - Nici unul. Si nu fiindcă n-am căutat. - Fedaykinii ce spun? - Fedaykinii cred că Paul se află într-o transă sacră, adunîndu-si puterile sfinte pentru bătălia finală. M-am străduit să le întrețin această credință. Chani îngenunche lîngă pat, se aplecă deasupra lui Paul. Simți imediat o deosebire în aerul din imediata apropiere a feței... Dar nu era decît izul de mirodenie, omniprezentul iz de mirodenie care impregna traiul fremenilor. Si totuși... - Voi nu v-ați născut cu mirodenie în voi, așa cum ne-am născut noi, spuse ea. Nu s-ar putea ca trupul lui să se fi răzvrătit împotriva unei doze prea mari de mirodenie în mîncare? - Toate reacțiile alergice sînt negative, răspunse Jessica. Iși închise ochii ca să nu mai vadă scena, dar și pentru că o copleșise brusc oboseala. De cînd n-am mai dormiț? se întrebă. De mult timp, de prea mult timp... - Cînd preschimbi Apa Vieții, spuse Chani, te cufunzi în propriul tău trup, te servești de percepția ta interioară. Ți-ai folosit această percepție ca să-i analizezi sîngele? - E sînge fremen normal. Perfect adaptat hranei și condițiilor de viață de pe Arrakis. Chani se lăsă pe călcîie, silindu-si judecata să-i alunge teama, studiind concentrată chipul lui Paul. Era o tehnică pe care o învățase observîndu-le cu atenție pe Cucernicele Maici. Timpul putea fi aservit minții. Trebuia doar să-ți concentrezi întreaga atenție asupra unui singur gînd. - E vreun făuritor pe-aici? întrebă după cîteva clipe. - Sînt mai mulți, răspunse Jessica cu un aer obosit. In ultimul timp nu ne-au lipsit niciodată. Fiecare victorie trebuie binecuvîntată. Fiecare ceremonie dinaintea unui raid... - Dar Paul-Muad'Dib nu lua parte la ceremonii, o întrerupse Chani. Jessica dădu din cap, ca pentru sine. Iși aminti sentimentele ambivalente ale fiului ei cu privire la drogul din mirodenie si la percepția prestientă pe care o provoca. - De unde știi? întrebă. - Așa se spune. - Se spun prea multe, rosti posomorită Jessica. - Adu-mi puțină Apă de făuritor nepreschimbată! Jessica tresări la auzul tonului poruncitor, apoi observă concentrarea intensă a lui Chani si spuse: - Indată. Ieși să cheme un acvar. Chani continuă să-l privească cu ochi ficși pe Paul. Dacă a încercat să facă asta... gîndi. Și e în stare să fi încercat. Jessica reveni, îngenunchie lîngă ea, întinzîndu-i o cană plină. Mirosul înțepător al otrăvii se răspîndi în jurul lor. Chani își înmuie un deget în lichid, îl apropie de nasul lui Paul. Pielea de la rădăcina nasului fremăta vag. Incet, foarte încet, nările se dilatară. Jessica scăpă o exclamație înfundată. Chani atinse cu degetul umed buza de sus a lui Paul. Și el inspiră deodată. Adînc, întretăiat. - Ce faci? întrebă cu glas gîtuit Jessica. - Taci! Trebuie să preschimbi puțină apă sfințită. Iute! Fără să șovăie, Jessica își duse cana la gură, sorbi o cantitate mică. Paul își deschise brusc ochii. O privi țintă pe Chani. - Nu-i nevoie să transforme Apa, spuse el. Vocea îi era slabă, dar distinctă. Jessica, cu cele cîteva picături de lichid pe limbă, își simți organismul animîndu-se, convertizînd otrava aproape în mod automat. In ușoara elevație pe care o declanșa întotdeauna procesul, percepu fluxul vital al fiului ei - o radiație, pe care simțurile i-o înregistrară instantaneu. Și în clipa aceea, înțelese. - Ai băut apă sfințită! rosti ea înspăimîntată. - O picătură, răspunse Paul. Doar... o singură picătură. - Cum de-ai putut să fii atît de nesăbuit? izbucni ea. - E fiul tău, spuse Chani. Jessica o fulgeră cu privirea. Buzele lui Paul schițară un zîmbet. Un zîmbet cald, plin de înțelegere. - Ascultă ce spune iubita mea, zise el. Ascult-o, mamă. Ea știe. - Ceea ce pot face alții poate face și el, murmură Chani. - Cînd am luat picătura în gură, spuse Paul, cînd i-am simțit mirosul si gustul... cînd mi-am dat seama ce efect avea asupra mea, am știut că voi putea face ceea ce ai făcut tu, mamă. Starețele voastre Bene Gesserit vorbesc despre Kwisatz Haderach... Dar ele nici măcar n-ar putea bănui în cîte locuri am fost eu. N-au trecut decît cîteva minute si... Se întrerupse deodată, privind-o pe Chani cu un aer perplex. Chani? Ce cauți aici? Parcă trebuia să... Ce faci aici? Incercă să se ridice în coate. Chani îl împinse înapoi, cu blîndețe. - Usul, iubitul meu. Te rog. - Mă simt sleit, murmură el, Privi în jurul lui. De cînd sînt aici? - De trei săptămîni, răspunse Jessica. Ai zăcut într-o comă atît de profundă, încît s-ar fi zis că-ți pierduseși scînteia vieții. - Nu se poate... Abia acum o clipă am luat... - O clipă pentru tine, trei săptămîni de spaimă pentru mine, zise Jessica. - N-a fost decît o singură picătură, murmură el. Dar am transformat-o. Am preschimbat Apa Vieții. Și mai înainte ca Chani sau Jessica să-1 poată împiedica, își înmuie mina în cana pe care o lăsaseră lîngă el, pe podea, si-o duse la gură, sorbi lichidul rămas în căușul palmei. - Paul! țipă Jessica. El o prinse de mînă, îi adresă un rînjet ca de hîrcă. Apoi își proiectă întreaga conștiință spre ea. Raportul nu era la fel de blînd, de egal, de cuprinzător, pe cît fusese cu Alia și cu bătrîna Cucernică Maică, în Sietch Tabr... dar era un raport: o împărtășire a întregii ființe. Jessica se simți zdruncinată, apoi secătuită. Incercă să se ascundă în propria ei minte, căci o cuprinsese spaima de fiul ei. Paul rosti cu voce puternică: - Vorbeați de un loc în care nu puteți să pătrundeți. Locul în care nu poate privi nici o Cucernică Maică... Arată-mi locul acela! Jessica își scutură violent capul, căci gîndul era de ajuns ca să se îngrozească. - Arată-mi-1! porunci el. - Nu! Dar nu reuși să-i scape. Strivită de forța lui cumplită, își închise ochii și se concentra asupra ei înseși, coborî în direcția-cufundată-în-beznă. Conștiința lui Paul o învălui, pătrunse împreună cu ea în întuneric. Jessica întrezări vag locul, mai înainte ca mintea să i se opacizeze de groază. Fără să știe de ce, întreaga ei ființă se cutremură de ceea ce doar întrevăzuse - o genune în care urla vîntul si fulgerau scîntei, în care se dilatau si se contractau inele de lumină, în care șiruri de forme albe, tumefiate, pluteau deasupra si dedesubt si de jur împrejurul luminilor, purtate de beznă și de vîntul care venea de niciunde. Brusc, își deschise ochii, întîlni privirea fixă a fiului ei. Paul o ținea încă de mînă, dar înspăimîntătorul raport încetase. Incercă să-si potolească tremurul trupului. Paul își retrase mînă. Jessicăi i se păru că i se smulge o cîrjă. Se clătină, fu cît pe ce să cadă, dar Chani sări în picioare și o susținu. - Cucernică Maică! șopti ea. Ce ai? - Sînt obosită, îngăimă Jessica. Sînt... obosită. - Aici, o călăuzi Chani. Stai jos. O ajută să se așeze pe una din pernele de lîngă perete. Brațele tinere și puternice i se părură Jessicăi o binecuvîntare. Se agăță de ele. - A văzut, într-adevăr, Apa Vieții? întrebă Chani, desprinzîndu-se din încleștarea Jessicăi. - A văzut-o, șopti Jessica. Mintea i se zbuciuma si i se învîrtejea încă în urma contactului. Era ca și cum ar fi pășit pe pămînt stabil, după săptămîni petrecute pe o mare bîntuită de hulă. O simți pe Bătrîna Cucernică Maică din străfundurile ființei ei... Le simți pe toate celelalte... Treze, agitate: Ce-a fost asta? Ce s-a intimplat? Ce era locul acela?" Dar mai puternic decît orice, dominant, un singur gînd: fiul ei era Kwisatz Haderach. Fiul ei era cel care putea fi în mai multe locuri deodată. Era realitatea născută din visul Bene Gesserit. Dar realitatea aceasta era departe de a-i aduce pacea. - Ce s-a întîmplat? întrebă Chani. Jessica își scutură capul. Paul spuse cu glas măsurat: - Există în fiecare din noi o forță ancestrală care ia si o forță ancestrală care dă. Unui bărbat nu-i este prea greu să vadă în el însuși locul în care sălășluiește forța ce ia, dar îi este aproape cu neputință să contemple forța ce dă, fără a se transforma în altceva decît bărbat. In cazul femeii, situația este exact invers. Jessica își ridică privirea, văzu că Chani îl asculta pe Paul fără să-si ia ochii de la ea. - Ințelegi, mamă? întrebă Paul. Ea nu putu decît să-si miște încet capul. - Lucrurile acestea din noi sînt atît de vechi, urmă Paul, încît au rădăcini în fiecare celulă din trupul nostru. Ele sînt cele care ne formează. Poți să-ți spui în sinea ta: Da, înțeleg cum vine asta". Dar cînd privești în tine și ești confruntat cu forța brută a propriei tale vieți... abia atunci vezi pericolul. Atunci înțelegi că te-ar putea copleși. Pentru Cel-care-dă, primejdia cea mai mare este forța ce ia. Pentru Cel-care-ia, primejdia este forța ce dă. Poți fi strivit la fel de ușor si dacă dai si dacă iei. - Dar tu, fiul meu, întrebă Jessica, ești dintre cei care dau sau dintre cei care iau? - Eu sînt un pivot, răspunse el. Nu pot să dau fără să iau și nu pot să iau fără... Tăcu brusc, își aținti privirea spre peretele din dreapta. Chani simți o adiere în obrazul stîng, se întoarse, văzu draperiile căzînd la locul lor. - Era Otheym, spuse Paul. A auzit. Și lui Chani i se păru că recepționează o părticică din prestiința care sălăsluia în Paul. Știu ceva-ce-avea-să-se-întîmple", ca și cînd s-ar fi întîmplat deja. Otheym avea să vorbească despre ceea ce văzuse și auzise. Alții aveau să răspîndească vestea menită să se întindă ca un incendiu. Paul-Muad'Dib nu este ca ceilalți oameni, ca ceilalți bărbați. Așa avea să se spună. Paul-Muad'Dib e bărbat, dar poate vedea Apa Vieții întocmai ca o Cucernică Maică. Nu mai încape nici o îndoială. Este într-adevăr Lisan al-Gaib. - Ai văzut viitorul, Paul, spuse Jessiea. Nu vrei să ne spui si nouă ce-ai văzut? - N-am văzut viitorul, răspunse el. Am văzut Prezentul. Se ridică anevoie în capul oaselor, refuzînd cu un gest scurt ajutorul lui Chani, spuse: De jur împrejurul Arrakisului, spațiul geme de navele Ghildei. Jessica percepu în glasul lui certitudinea, se cutremură. - A venit însuși Impăratul Padișah, urmă Paul. Iși ridică ochii spre tavanul de piatră al camerei. Insoțit de Dreptvorbitoarea sa favorită si de cinci legiuni de sardaukari. A venit și bătrînul Baron Vladimir Harkonnen. împreună cu Thufir Hawat si șapte nave înțesate cu toți mercenarii pe care a putut să-i adune. Trupele de intervenție ale tuturor Caselor Mari sînt alături de ei. Stau cu toții deasupra noastră... Așteaptă. Chani dădu încet din cap, incapabilă să-și ia ochii de la Paul. Expresia lui stranie, tonul monoton al vocii sale, privirea pe care o îndreptase spre ea și care părea că trece prin ea... o fascinau. Continuă să-1 privească încremenită, copleșită de venerație. Jessica își înghiți nodul din gît, întrebă: - Ce anume așteaptă? Paul se uită la ea. - Ca Ghilda să le îngăduie să debarce. Ghilda ar abandona pe Arrakis orice forță care ar ateriza fără autorizația ei. - Ghilda ne apără? întrebă Jessica. - Să ne apere? Ghilda însăși a provocat totul, răspîndind zvonuri despre ceea ce facem aici și reducînd prețurile transporturilor de trupe pînă la nivelul la care chiar si Casele cele mai sărace așteaptă acum alături de ceilalți să ne atace și să ne prade. Jessica îl privi stuăpefiată. Nu percepuse în glasul său nici neliniște, nici resemnare. Dar nu se îndoia de adevărul spuselor lui - vorbise cu aceeași intensitate ca în noaptea cînd îi dezvăluise acea cărare a viitorului care îi călăuzise în mijlocul fremenilor. Paul inspiră adînc, spuse: - Mamă, va trebui să transformi o cantitate mai mare de Apă. Avem nevoie de catalizator. Chani, o patrulă de cercetare să pornească imediat... în căutarea unei mase de premirodenie. Știți ce s-ar întîmpla dacă am inunda cu Apa Vieții o masă de premirodenie? O clipă, Jessica îi cîntări vorbele. Apoi înțelese. - Paul! șopti cu glas gîtuit. - Apa Morții, rosti el. S-ar declanșa o reacție în lanț. Arătă cu degetul pardoseala încăperii. Moartea s-ar răspîndi fulgerător printre făuritorii cei mici, suprimînd un vector al ciclului biologic din care fac parte mirodenia și făuritorii. Arrakisul s-ar preface într-un desert adevărat - fără mirodenie și fără făuritori. Chani își duse mîinile la gură, năucită de blasfemia pe care o rostise Paul. - Cel ce poate distruge un lucru controlează cu adevărat acel lucru, spuse Paul. Noi putem distruge mirodenia. - Ce-i mai reține pe ghildari? șopti Jessica. - Mă caută pe mine, răspunse Paul. Vă dați seama? Cei mai destoinici navigatori ai Ghildei, oamenii care pot sonda timpul, ca să afle ruta cea mai sigură pentru cele mai iuți transspațiale, mă caută... mă caută cu toții... si nu-s în stare să mă găsească. Cum tremură! Și-au dat seama că le-am aflat taina! Iși ridică brațul, își ținu palma în dreptul ochilor. Fără mirodenie sînt orbi! Chani își regăsi calmul. - Spuneai că vezi prezentul! Paul se întinse din nou, iscodind imensul prezent ale cărui limite se prelungeau în viitor si în trecut, luptîndu-se să-și mențină percepția, simțind că efectul drogului începe să se destrame. - Du-te și fă ce ți-am spus, murmură. Viitorul devine la fel fel de cețos pentru mine ca și pentru Ghildă. Hotarele viziunii se îngustează. Totul se concentrează în locul acesta, în locul în care se află mirodenia... în locul în care n-au îndrăznit să intervină pînă acum... pentru că intervenind în locul acesta ar fi riscat să piardă ce le era mai scump. Dar acum sînt disperați... Toate cărările se pierd în beznă.