CAPITOLUL XIII
Prea des mînia îl face pe om să-și iasă din minți și să respingă ce-i șoptește eul interior. Fragment din Pildele lul Muad'Dib de prințesa Irulan.
Muițimea din peșteră degaja aceeași impresie de haită ațîțată pe care Jessica o remarcase în ziua cînd Paul îl omorîse pe Jamis. Zumzetul vocilor era încărcat de tensiunea nervoasă. Grupuri mici formau, ici-colo, cheaguri în tălăzuirea de mantii. Ieșind pe pragul din fața galeriei ce lega grota de camera lui Paul, Jessica ascunse sub robă cilindrul unui mesaj. In ciuda lungii călătorii pe care o făcuse din sud, se simțea odihnită - deși nu-i trecuse iritarea produsă de faptul că Paul persista în hotărîrea lui de a nu îngădui încă folosirea ornitopterelor capturate. - Deocamdată nu deținem supremația aeriană, îl explicase el. Și nu trebuie s-ajungem dependenți de importul de carburant de pe lumile exterioare. Vom păstra aeronavele si carburantul pentru ziua ofensivei finale. Paul se afla la capătul pragului, înconjurat de un grup de bărbați tineri. In lumina palidă a licurigloburilor, scena părea ireală. Era ca un tablou... căruia i se adăugau însă dimensiuni complementare: murmur de voci, mirosuri stătute, tîrșîit de pași. Jessica își observă fiul, întrebîndu-se pentru ce nu-i dezvăluise încă surpriza. Unde, era Gurney Halleck? Gîndul la Gurney o tulbură iarăși, amintindu-i de zilele unui trecut mai tihnit - un trecut în care cunoscuse frumusețea și dragostea, alături de tatăl lui Paul. Stilgar aștepta în mijlocul unui alt grup, la celălalt capăt al pragului. Stătea tăcut, într-o atitudine plină de demnitate. Nu se poate să-l pierdem pe omul acesta, gîndi Jessica. Planul lui Paul trebuie să reușească. Orice alt deznodămint ar fi o tragedie ireparabilă. Străbătu pragul, trecu pe lingă Stilgar fără să se uite la el, coborî în mijlocul mulțimii. Oamenii se dădură la o parte, lăsîndu-i cale liberă către Paul. In spatele ei, vocile amuțiră. Cunoștea această tăcere - întrebările mute, smerenia în prezența Cucernicei Maici. La apropierea ei, tinerii din jurul lui Paul se retraseră cîțiva pași și, pentru o clipă, Jessica se simți înfricoșată de respectul acesta nou pe care îl arătau față de el. Toți cei ce se află mai prejos de tine iți invidiază poziția", spunea o axiomă Bene Gesserit. Dar nu vedea nici urmă de pizmă pe fețele tinerilor acestora. Respectul le era impus de efervescența religioasă a rolului de conducător al lui Paul. Și Jessica își aminti o altă maximă Bene Gesserit: "Profeții sfîrșesc aproape întotdeauna de moarte violentă". Paul se uită la ea. - E timpul, spuse Jessica și-i înmînă cilindrul mesajului. Unul dintre însoțitorii lui Paul, mai îndrăzneț decît ceilalți aruncă o privire în direcția lui Stilgar, întrebă: - Nu-1 provoci, Muad'Dib? E vremea s-o faci. Oamenii or să te creadă laș dacă... - Cine-ndrăznește să spună că-s laș? întrebă Paul. Mîna i se mișcă fulgerător către minerul cristaiului. O tăcere încordată se lăsă în grupul din jurul lui, apoi în întreaga grotă. - Avem de rezolvat o problemă, spuse Paul, în timp ce îndrăznețul dinainte bătea în retragere. Se răsuci, își croi drum printre oameni, sări sprinten pe buza pragului și se întoarse către mulțime. - Rezolv-o! strigă cineva. Se iscară murmure, șușoteli. Paul așteptă să se facă liniște. Cînd zumzetul si agitația se potoliră își înălță capul, vorbi cu voce răsunătoare: - V-ați săturat de așteptat. Din nou, stătu și așteptă să înceteze strigătele de aprobare. S-au săturat, într-adevâr, își spuse. Strînse cu putere cilindrul metalic, gindindu-se la conținutul mesajului dinăuntru. Mama sa i-1 arătase, cu puțin timp înainte - un mesaj capturat de la un curier Harkonnen. Mesajul era cît se poate de clar: Rabban fusese abandonat, lăsat să se descurce cu resursele de care dispunea pe Arrakis. N-avea să mai primească nici ajutor, nici întăriri. Paul își ridică din nou glasul: - Părerea voastră e că a sosit momentul să-1 provoc pe Stilgar la duel și să preiau conducerea! Mai înainte ca mulțimea să poată răspunde, adăugă: Chiar așa de prost îl credeți pe Lisan al-Gaib? O liniște stupefiată puse stăpînire pe cei prezenți. Imbracă haina religioasă, gîndi Jessica. Bine face! - Așa-i datina, strigă brusc cineva. Paul răspunse cu voce glacială, atent la curenții afectivi ai mulțimii: - Datinile se schimbă. Un glas agresiv se ridică dintr-un colț al peșterii: - Noi hotărîm ce trebuie să se schimbe! Din mulțime se auziră strigăte răzlețe de aprobare. - Cum vreți, spuse Paul. Și Jessica percepu intonațiile subtile ale Glasului, armonicile pe care ea îl învățase să le folosească. - Voi veți hotărî, urmă el. Dar mai întîi trebuie să ascultați ce-am să vă spun. Stilgar înainta de-a lungul pragului. Chipul îi era impasibil. - Așa e și datina, rosti el. Orice fremen are dreptul să vorbească si să-si spună părerea în Sfat. Paul-Muad'Dib este fremen. - Binele tribului! Acesta-i lucrul cel mai de preț, nu? întrebă Paul. Stilgar răspunse cu aceeași voce egală, demnă: - Așa ni-s călăuziți pașii de cînd ne nastem. - Foarte bine, zise Paul. Atunci răspundeți-mi: Cine conduce ceata aceasta a tribului vostru? Și cine conduce toate triburile și toate cetele, prin mijlocirea instructorilor care au învățat de la noi tainele de luptă? Paul așteptă, plimbîndu-și privirea peste capetele oamenilor. Neprimind nici un răspuns, urmă: - Stilgar conduce? El însuși recunoaște că nu. Sau conduc eu? Pînă și Stilgar execută adesea ordinele mele, iar bătrînii cei mai înțelepți între înțelepți, mă ascultă și-mi acordă cinstirea cuvenită în Sfat. Fremenii se agitară, dar continuară să tacă. Paul își întinse brațul spre silueta învesmîntată în roba neagră de cult a Jessicăi, întrebă: - Conduce cumva mama mea? Știți cu toții că Stilgar și celelalte căpetenii îi cer sfatul cînd vor să ia o hotărîre importantă. Dar străbate Cucernica Maică întinderile nisipurilor sau conduce vreo razzia împotriva Harkonnenilor? Paul observă expresiile descumpănite ale oamenilor din primele rînduri. In fundul grotei însă, se auziră iarăși murmure mînioase. A adoptat o tactică periculoasa, gîndi Jessica. Apoi își aduse aminte de mesajul din cilindru și de implicațiile lui. Brusc, înțelese intenția lui Paul: ataca frontal cele mai profunde incertitudini ale fremenilor. Dacă reușea să le risipească, totul avea să urmeze de la sine. - Nimeni nu vrea să recunoască un conducător, fără provocare și fără duel, nu? întrebă Paul. - Așa-i datina! strigă cineva. - Care e scopul nostru? întrebă Paul. Să-1 răsturnăm pe Rabban, bestia Harkonnen, și să facem din lumea noastră un loc în care să putem trăi fericiți împreună cu familiile noastre, fără să mai ducem vreodată lipsă de apă. Este sau nu este acesta scopul nostru? - Un scop aspru are nevoie de mijloace aspre! îi răspunse o voce. - Cine-și azvirle cuțitul înainte de luptă? urmă netulburat Paul. Fără laudă și fără nici o intenție de provocare, vă spun că nimeni din grota asta, inclusiv Stilgar, nu mă poate învinge într-un duel. Stilgar însuși a recunoscut lucrul ăsta. L-a recunoscut pentru că știe că e adevărat, după cum și voi știți. Din nou, răzbătură murmure de mînie. - Mulți dintre voi s-au bătut cu mine in camerele de exercițiu, reluă Paul. Știți că nu-ncerc să mă umflu în pene. Spun ce spun pentru că-i un adevăr cunoscut tuturor și-ar fi stupid din partea mea să nu-1 recunosc. Am învățat să lupt astfel cu mult înaintea voastră, iar dascălii mei au fost oameni mai duri decît cei mai duri războinici pe care i-ați cunoscut voi. Cum altfel credeți c-ar fi fost cu putință să-1 înving pe Jamis, la o vîrstă cînd băieții voștri nu se luptă decît în joacă? Iși folosește bine Glasul, gîndi Jessica. Dar Glasul nu-i de ajuns cu oameni ca aceștia. Sînt aproape imuni la controlul vocal. Trebuie să recurgă la logică. - Și-acum să ajungem la asta, spuse Paul. Deschise cilindrul, scoase banda făcută sul. E vorba de un mesaj capturat de la un curier Harkonnen. Autenticitatea lui este incontestabilă. Mesajul îi e adresat lui Rabban și menționează că cererea sa de noi trupe este respinsă, că recolta de mirodenie e cu mult inferioară cotei normale, că trebuie să smulgă Arrakisului mai multă mirodenie cu oamenii de care dispune. Stilgar urcă lîngă Paul. - Cîți dintre voi înțeleg ce-nseamnă asta? întrebă Paul. Stilgar a înțeles imediat. - L-au abandonat pe Rabban! strigă cineva. Paul vîrî mesajul și cilindrul în cingătoare, își desfăcu de la gît șnurul împletit din fire de shiga, scoase inelul care fusese agățat de el și îl ridică, arătîndu-1 mulțimii. - Inelul cu sigiliul ducal al tatălui meu, rosti el. Am jurat să nu-1 port în deget decît în ziua în care-mi voi putea conduce ostile pe întregul Arrakis, revendicînd fieful care-mi aparține de drept. Iși trase inelul pe deget, își încleșta pumnul. Caverna se cufundă într-o tăcere de moarte, - Cine-i Domn pe Arrakis? tună Paul. Iși ridică pumnul. Eu! Eu domnesc asupra fiecărui centimetru pătrat de pe suprafața Arrakisului! Arrakisul e fieful Ducelui Atreides, cu voia sau fără voia Impăratului! I1-a dat tatălui meu, iar eu îl moștenesc de la tatăl meu! Paul se ridică pe vîrfuri, se lăsă pe călcîie. Scrută chipurile fremenilor, sondîndu-le starea de spirit. Incă puțin, gîndi. - Mulți oameni de-aici vor dobîndi posturi importante pe Arrakis, în ziua în care-mi voi reclama drepturile imperiale ce mi se cuvin. Stilgar e unul din ei. N-o s-o fac ca să-1 cumpăr! N-o s-o fac nici în semn de recunoștință, deși sînt și eu unul dintre cei mulți care îi datorează viața. Nu! O s-o fac pentru că Stilgar e înțelept și puternic. Pentru că știe să-și conducă oamenii după propria lui judecată, nu numai după litera legii. Credeți că-s prost? Credeți c-o să-mi retez brațul drept și-o să-1 las într-o baltă de sînge pe pardoseala peșterii ăsteia, numai ca să vă ofer vouă un spectacol de circ? Iși plimbă privirea de cremene peste fețele ridicate spre el. - Care din voi îndrăznește să spună că nu sînt conducătorul de drept al Arrakisului? Cine vrea să dovedesc lucrul ăsta lăsînd fără căpetenie fiecare trib fremen de pe cuprinsul ergului? Alături, Stilgar îi aruncă o privire scurtă, întrebătoare. - Cum aș putea să slăbesc puterea noastră tocmai cînd avem mai mult ca oricînd nevoie de ea? strigă Paul. Sînt conducătorul vostru și vă spun că-i timpul să-ncetăm a-i mai ucide pe cei mai buni dintre noi si să-ncepem a-i ucide pe adevărații noștri dușmani -Harkonnenii! Cu o mișcare fulgerătoare, Stilgar își scoase cristaiul și-1 aținti către capetele oamenilor din grotă. - Trăiască Ducele Paul-Muad'Dib! strigă cu voce puternică. Un tunet asurzitor zgudui peștera, răsfrîngîndu-se în zeci de ecouri a zeci de voci care scandau: - Ya hya chouhada! Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Ya hya chouhada! Trăiască luptătorii lui Muad'Dib!" traduse în gînd Jessica. Oftă mulțumită. Evenimentele se desfășuraseră conform scenariului pe care îl pusese la punct împreună cu Paul și cu Stilgar. Incetul cu încetul, vacarmul se potoli. Cînd se făcu din nou liniște, Paul se întoarse spre Stilgar, spuse: - Ingenunchează, Stilgar. Stilgar îngenunchie la marginea pragului. - Dă-mi cristaiul, îi spuse Paul. Stilgar îi întinse arma. Asta nu făcea parte din plan, gîndi Jessica. - Repetă după mine, Stilgar, zise Paul și rosti cuvintele învestiturii așa cum le auzise de-atîtea ori, pronunțate de tatăl său: Eu, Stilgar, primesc cuțitul acesta din mîinile Ducelui meu. - Eu, Stilgar, primesc cuțitul acesta din mîinile Ducelui meu, spuse Stilgar și luă cuțitul cu lamă lăptoasă pe care Paul i-1 oferea cu ambele mîini. - Unde îmi va porunci Ducele meu, acolo va poposi lama acestui cuțit, rosti Paul. Stilgar repetă formula cu voce egală, solemnă. Amintindu-și modelul ceremoniei, Jessica își reținu lacrimile, își scutură capul. Știu de ce face lucrul acesta, gîndi ea. N-ar trebui să mă las pradă emoției. - Dedic această lamă cauzei Ducelui meu și morții dușmanilor săi, atît timp cît în venele noastre va curge sînge, spuse Paul. Stilgar repetă după el. - Sărută lama, îi ceru Paul. Stilgar făcu întocmai, apoi, așa cum cerea datina fremenă, sărută mîna dreaptă a lui Paul. In sfîrșit, la semnul acestuia, vîrî cristalul în teacă, se ridică in picioare. Un murmur ca un suspin adînc străbătu mulțimea și Jessica auzi șoaptele: Se împlinește profeția... O Bene Gesserit va arăta calea și o Cucernică Maică o va vedea..." Apoi alte voci, mai departe: Ne călăuzește prin fiul ei!" - Stilgar rămîne conducătorul tribului, rosti Paul. Să înțelegeți cum trebuie lucrul acesta. El poruncește cu glasul meu. Ce vă va spune el, să fie ca și cînd v-aș fi vorbit eu. Ințeleaptă decizie, gîndi Jessica. Căpetenia tribului nu trebuie să-și piardă autoritatea in fața celor care ii datorează supunere. Paul își coborî glasul, spuse: - Stilgar, vom convova Sfatul Conducătorilor. Trimite imediat curieri și mesaje prin cielago. După ce rezolvi treaba asta, vino la mine împreună cu Chatt, Korba, Otheym și alți doi locotenenți pe care ai să ți-i alegi singur. Trebuie să punem la punct un plan de bătaie ca să putem prezenta Sfatului o victorie. Paul îi făcu semn mamei sale să-1 urmeze, coborî pragul și porni prin mijlocul mulțimii către galeria centrală și camerele de locuit care fuseseră amenajate acolo. In timp ce traversau peștera, zeci de mîini se întinseră să-1 atingă, mai multe voci strigară: - Cuțitul meu va poposi unde va porunci Stilgar, Paul- Muad'Dib! - Condu-ne cît mai degrabă la luptă, Paul-Muad'Dib! - Să udăm lumea noastră cu sîngele Harkonnenilor! Jessica simțea setea de luptă a oamenilor. Erau mai mult decît pregătiți. Pornim cu ei de pe culmi, gîndi. De cum ajunseră într-una din camerele interioare, Paul îi făcu semn să ia loc, spuse: - Așteaptă aici. Apoi dispăru în spatele draperiilor care mascau un pasaj lateral. Camera rămase cufundată în liniște. O liniște desăvîrsită. Nici măcar zumzetul șoptit al pompelor eoliene care ventilau aerul din sietch nu răzbătea pînă aici. S-a dus după Gurney, își spuse Jessica. Și se miră ea însăși de ciudatul amestec de emoții care o încercau. Gurney si muzica sa îi evocau zilele fericite de pe Caladan, viața pașnică dinaintea mutării pe Arrakis. Și totuși, lumea Caladanului aparținea parcă memoriei unei alte persoane. Dar... în cei aproape trei ani care trecuseră, devenise parcă într-adevăr altă persoană. Iar gîndul revederii lui Gurney o silea să reevalueze schimbările petrecute. In dreapta ei, pe o mescioară, văzu serviciul de cafea al lui Paul - ibricul și ceștile din aliaj de argint și jasmin, pe care le moștenise de la Jamis. Le privi îndelung, gîndindu-se la nenumăratele mîini care atinseseră metalul strălucitor. De o lună, Chani era cea care-i servea lui Paul cafea din serviciul acesta. Ce altceva, în afară de cafea, i-ar mai putea oferi unui Duce această femeie a deșertului? se întrebă. Putere nu-i poate da. Nici o familie. Paul nu are decit o singură șansă reală: să se alieze cu o Casă Mare puternică, eventual chiar cu familia imperială. La urma urmei, Prințesele încă nu-s măritate și toate au urmat scoli Bene Gesserit. Pentru o clipă, se imagină departe de asprimea Arrakisului, ducînd un alt trai... Se gîndi la puterea si siguranța de care ar fi putut avea parte mama unui prinț-consort. Apoi își plimbă privirea peste draperiile groase care acopereau pereții de piatră ai grotei, își aminti cum călătorise pînă în locul acesta - gonind în mijlocul unei caravane de viermi, pe ale căror spinări se înălțau palanchinuri și platforme încărcate pînă la refuz cu cele necesare campaniei pe care o pregăteau freinenii. Cit timp va trăi Chani, Paul nu-și va vedea datoria gîndi ea. I-a dăruit un fiu. E de-ajuns. I se făcu dintr-o dată dor de nepotul ei, de copilul care semăna atît de mult cu bunicul său... cu Ducele Leto. Iși lipi palmele de obraji, începu respirația rituală menită să calmeze emoțiile si să limpezească gmdurile. Apoi se aplecă înainte, îndoindu-și corpul din mijloc și execută cu evlavie exercițiul de pregătire a trupului pentru imperativele minții. Iși dăduse imediat seama că hotărirea lui Paul de a-si stabili postul de comandă în Peștera Păsărilor fusese o alegere ideală. Locul era cum nu se poate mai potrivit, iar la nord se afla Pasul Vînturilor, cu satul său fortificat, situat într-o dolină înconjurată de stînci. Era un sat important. Un sat de meșteșugari și tehnicieni, centrul de care depindea un întreg sector defensiv al Harkonnenilor. Din spatele draperiilor se auzi o tuse ușoară. Jessica își îndreptă bustul, trase adînc aer în piept, expiră încet. - Intră, spuse apoi. Draperiile se separară și Gurney Halleck pătrunse, cu un salt, în încăpere. Jessica îi zări doar o singură clipă fața pe care era întipărit un rînjeț straniu. In clipa următoare, Gurney trecu în spatele ei si, vîrîndu-i un braț vînjos sub bărbie, o ridică în picioare cu o smucitură brutală. - Gurney, zăpăcitule, ce te-a apucat? exclamă ea. Apoi simți între coaste vîrful unui cuțit și un fior de gheață, ieșind parcă din vîrful acela, îi străbătu trupul. Ințelese imediat că Gurney vrea s-o omoare. Pentru ce? Nu putu să-și imagineze nici un motiv. Știa că Gurney nu era capabil de trădare. Dar nici nu se îndoia vreo clipă de intenția lui. Gîndurile i se învolburară. Omul acesta nu putea fi învins cu una cu două. Omul acesta era un ucigaș care știa să evite Glasul, care știa să pareze orice figură de luptă, care cunoștea toate vicleșugurile legate de moarte și violență. Era un instrument la a cărui perfecționare contribuise chiar ea, cu sfaturi și sugestii subtile. - Credeai c-ai scăpat, vrăjitoareo? mîrîi Gurney. Jessica nu apucă să se gîndească la implicațiile întrebării și să încerce să-i găsească răspuns. Draperiile se dădură în lături și Paul intră în cameră. - Iată-l dar, ma... Tăcu brusc, simțind încordarea din încăpere. - Rămîi unde ești, Domnia-Ta, spuse Gurney. - Ce... Paul își scutură capul, încercînd să înțeleagă. Jessica dădu să vorbească, simți brațul lui Gurney apăsîndu-i cu putere grumazul. - Ai să vorbești cînd o să-ți dau eu voie, vrăjitoareo, zise Gurney. Și n-ai să spui decît ceea ce vreau s-audă si fiul tău. Acum, fii atentă! Să nu-ncerci vreuna din loviturile tale istețe, pentru că la cel mai mic semn de așa ceva îți înfig cuțitul ăsta în inimă din simplu reflex. Să vorbești cu voce egală. Să nu cumva să-ți încordezi sau să-ți miști anumiți mușchi - știi tu care. Și să ai grijă... să ai mare grijă ce faci, dacă vrei să mai ai parte de cîteva secunde de viață. Pentru că te asigur că numai de ele te vei mai putea bucura. Paul făcu un pas înainte. - Gurney, bătrîne, ce te-a... - Stai pe loc! șuieră Gurney. Incă un pas și-ai s-o vezi moartă! Mîna lui Paul alunecă spre minerul cristaiului. Vorbi cu glas măsurat, înfricoșător: - Te sfătuiesc să te explici, Gurney. - Am făcut legămînt s-o ucid pe cea care ți-a trădat tatăl, spuse Gurney. Crezi că 1-as putea uita vreodată pe omul care m-a salvat din lagărele de sclavi ale Harkonnenilor, pe omul care mi-a redat libertatea, viața, onoarea... pe omul care mi-a acordat prietenia lui? Prietenia lui! Lucrul pe care 1-am prețuit mai presus de orice! Cea care 1-a aruncat în ghearele morții pe omul acela se află acum în fața cuțitului meu. Nimeni n-o să mă împiedice s-o... - Greșești amarnic, Gurney, zise Paul. Iar Jessica gîndi: Va să zică asta era! Ce ironie! - Greșesc? făcu Gurney. Așa crezi? Atunci să-ți spună chiar ea. Dar nu înainte de-a o avertiza că numai să mă-ncredințez că acuzația asta-i întemeiată am mituit, am spionat și-am înșelat zeci de oameni. Și nu-nainte de-a o-nștiința că o parte a istoriei am aflat-o chiar de la căpitanul gărzii lui Harkonnen, după ce-1 îndopasem cu semuta. Jessica simți brațul lui Gurney slăbindu-și o idee strînsoarea, dar înainte de-a apuca să rostească vreo vorbă, Paul spuse: - Yueh a fost trădătorul. Ți-o spun o dată pentru totdeauna, Gurney. Am toate dovezile. Dovezi incontestabile. Yueh a trădat. Nu mă interesează cu ce ți-ai alimentat bănuiala - pentru că de altceva nu poate fi vorba - dar dacă-i faci vreun rău mamei mele... Iși trase cristaiul din teacă, îl ținu la vedere si încheie: - ...te omor. - Yueh era medic condiționat, ripostă Gurney. Era garantat spre a sluji Case Regale. Yueh n-ar fi putut să trădeze. - Cunosc o cale prin care condiționarea poate fi anihilată, zise Paul. - Dovada, scrîșni Gurney. - Dovada nu-i aici, spuse Paul. E în Sietch Tabr, departe în sud, dar dacă... - Vrei să-mi întinzi o cursă, mîrîi Gurney și brațul său strînse mai tare gîtul Jessicăi. - Nu-ți întind nici o cursă, Gurney, spuse Paul si tristețea cumplită din glasul său sfisie inima Jessicăi. - Am văzut cu ochii mei mesajul găsit asupra unui agent Harkonnen, zise Gurney. Am citit negru pe alb că... - Și eu 1-am văzut, îl întrerupse Paul. Mi 1-a arătat tatăl meu în noaptea în care mi-a explicat că nu putea fi decît o stratagemă a Harkonnenilor, ca să-1 determine s-o suspecteze pe femeia iubită. - Așa! exclamă Gurney. Si n-ai... - Taci, spuse Paul cu glas surd si egal, dar mai poruncitor decît orice glas pe care-1 auzise vreodată Jessica. Stăpînește Controlul Mare! gîndi ea. Brațul pe care Gurney i-1 petrecuse în jurul gîtului începuse să tremure. Vîrful cuțitului său se mișca nesigur. - Spui c-ai auzit și-ai văzut! rosti Paul. Atunci să-ți spun eu ce n-ai auzit si ce n-ai văzut. N-ai auzit-o pe mama plîngîndu-si bărbatul în puterea nopții. Nu i-ai văzut fulgerele din ochi, atunci cînd vorbește de moartea tuturor Harkonnenilor. Asculta, așadar, gîndi Jessica. Lacrimile îi împăienjeniră vederea. - Și nu ți-ai amintit lecțiile învățate în lagărele de sclavi ale Harkonnenilor, urmă Paul. Zici că prețuiai mai presus de orice prietenia tatălui meu?! Atunci cum de n-ai fost în stare să faci deosebire între Harkonnen si Atreides? Cum de n-ai adulmecat o capcană Harkonnen după duhoarea pe care-o împrăstia-n jur? Cum de n-ai învățat că loialitatea Atreizilor se cumpără cu dragoste, în timp ce moneda Harkonnenilor e ura? Cum de n-ai putut să pricepi adevărata natură a acelei trădări? Gurney bolborosi: - DarYueh... - Dovada pe care-o avem este mesajul pe care ni 1-a lăsat chiar Yueh și în care își mărturisește fapta, spuse Paul. Iți jur lucrul ăsta în numele dragostei pe care ți-o port -dragoste pe care n-am s-o reneg nici după ce-o să te las mort pe podeaua camerei ăsteia. Ascultînd cuvintele fiului ei, Jessica se miră de clarviziunea judecăților lui, de profunzimea inteligenței lui. - Tatăl meu avea un adevărat instinct pentru prieteni, zise Paul. Iși dăruia dragostea cu zgîrcenie, dar nu dădea greș niciodată. Avea însă o slăbiciune. Nu-nțelegea mecanismul urii. Credea că dacă cineva îi urăște pe Harkonneni n-ar putea să-1 trădeze. Ii aruncă mamei sale o privire scurtă. Ea știe toate astea. I-am transmis mesajul tatălui meu - faptul că nu s-a îndoit de dragostea ei nici o clipă. Jessica simți că-și pierde controlul, își mușcă buza. Observase atitudinea formală, rigiditatea fiului ei și înțelesese cît îl costau pe Paul aceste cuvinte. O copleși o dorință năvalnică de a se repezi la el, de a-i apăsa capul la pieptul ei... așa cum nu făcuse niciodată. Dar brațul care îi strîngea gîtul nu mai tremura. Si vîrful cuțitului de sub omoplații ei era din nou imobil și decis. - Unul dintre cele mai cumplite momente din viața unui copil, spuse Paul, este acela în care descoperă că tatăl și mama sa sînt ființe umane împărtășind o dragoste din care el nu poate gusta cu adevărat. Este o deziluzie, dar în același timp o revelație a faptului că lumea există acolo și aici, si că în lumea aceasta sîntem singuri. E un moment al adevărului. Și nu poți să eviți acest adevăr. L-am auzit pe tatăl meu cum vorbea despre mama. Nu ea 1-a trădat, Gurney. Jessica își regăsi vocea, zise: - Gurney, dă-mi drumul. Vorbise pe un ton normal, fără nici o inflexiune menită să exploateze slăbiciunile agresorului... dar brațul lui Gurney se retrase. Jessica se apropie de Paul, se opri înaintea lui, fără să schițeze nici un gest de atingere. - Paul, rosti ea, există si alte momente de revelație cumplită în universul acesta. Adineaori am înțeles ce-am făcut. Am înțeles că te-am folosit, și te-am transformat, și te-am manevrat ca să te fac să urmezi calea aleasă de mine... calea pe care trebuia s-o aleg - dacă asta poate să fie o scuză - pentru că așa îmi dicta propria mea educație. Inghiți cu greu nodul care i se pusese în gît, își înălță capul, privi în ochii fiului ei. Paul... Vreau să te rog să faci ceva pentru mine: alege calea fericirii. Femeia asta a ta... această femeie a deșertului... însoară-te cu ea, dacă dorești lucrul ăsta. Treci peste oricine, peste orice, dacă vrei să faci asta. Alege-ți tu calea pe care o vrei. Eu... Tăcu brusc, auzind bolboroselile din spatele ei. Gurney! Observă privirea lui Paul, se întoarse. Gurney nu se mișcase din loc, dar își vîrîse cuțitul în teacă, își desfăcuse mantia la piept, dezvelind luciul cenușiu al unui distrai ieftin, din cele pe care sietchurile le vindeau traficanților. - Omoară-mă, îți spun! bîigui cu glas înfundat Gurney. Scoate-ți cuțitul și lovește-mă, ca să sfirsim odată! Mi-am spurcat numele. L-am trădat pe Ducele meu! Pe cel mai bun... - Calmează-te! spuse Paul. Gurney îl privi cu ochi ficși. - Incheie-ți mantia si nu te mai da în spectacol. Te-ai prostit destul pentru astăzi. - Ucide-mă, cînd îți spun! răcni ca turbat Gurney. - Incetează! In cîte privințe mă crezi idiot? Trebuie să repet circul ăsta, cu fiecare om de care am nevoie? Gurney se uită la Jessica, vorbi cu glas oropsit, rugător - un glas care suna straniu în gura lui: - Atunci, te rog pe Domnia-Ta, Doamnă... ucide-mă. Jessica se apropie de el, îl prinse cu amîndouă mîinile de umeri. - Gurney, de ce insiști să crezi că Atreizii trebuie să-i ucidă pe cei ce li-s dragi? Incet, îi desprinse din degete marginile desfăcute ale veșmîntului, îi acoperi pieptul, încheie copcile mantiei. Gurney bolborosi năuc: - Dar... eu... - Credeai că o faci pentru odihna sufletului lui Leto, spuse ea, si te stimez pentru asta. - Doamnă! izbucni Gurney. Iși înfipse bărbia în piept, își strînse pleoapele ca să pună stavilă lacrimilor. - Să considerăm toată povestea asta ca pe o neînțelegere între prieteni vechi, zise Jessica si Paul percepu inflexiunile alintătoare din vocea ei. Ce-a fost a trecut. Să fim bucuroși că o asemenea neînțelegere nu se va mai ivi niciodată între noi. Gurney își deschise ochii umezi, strălucitori, se uită la ea. - Gurney Halleck pe care 1-am cunoscut eu, urmă Jessica, minuia cu aceeași măiestrie si spada, si balisetul. Dar eu îl admiram mai mult pe omul balisetului. Oare-si mai amintește acel Gurney Halleck cu cîtă plăcere îi ascultam, uneori ore-n șir, cîntecele? Mai ai balisetul, Gurney? - Am unul nou, răspunse Gurney. Un instrument cu susur dulce, de pe Chusuk. Nu-i semnat, dar sună ca un Varota autentic. Bănuiesc că-i făcut de unul din discipolii lui Varota, care.... Se întrerupse deodată, privi aiurit. Ce tot îndrug, Doamnă? M-au apucat gîngurelile, cînd... - Nu-s gîngureli, Gurney, interveni Paul. Se apropie de el și de mama sa, adăugă: Nu-s gîngureli, ci bucurii împărtășite prietenilor. Ți-as fi recunoscător dac-ai vrea să-i cînți mamei ceva. Planurile de luptă mai pot s-astepte puțin. Oricum, tot nu vom întreprinde nimic pînă mîine. - Atunci să... să-mi aduc balisetul, spuse Gurney. L-am lăsat în galerie. Trecu iute pe lîngă ei si dispăru în spatele draperiilor. Paul își lăsă o mînă pe brațul mamei sale, îl simți tremurînd. - S-a terminat, mamă, îi spuse. Jessica nu se mișcă, îi aruncă o privire piezișă. - S-a terminat? - Firește. Gurney n-o să... - Gurney? A... da. Jessica își lăsă privirea în jos. Perdelele foșniră și Gurney reintră cu balisetul în mînă. Incepu să-1 acordeze, evitîndu-le privirile. Draperiile și carpetele din odaie absorbeau sunetele, dînd instrumentului o sonoritate caldă si intimă. Paul își conduse mama către o pernă, o ajută să se așeze. Il frapa subit aspectul îmbătrinit al chipului ei - cutele incipiente ale uscăciuŹnii desertului, ridurile de la colțurile ochilor voalați de albastru. E obosită, gîndi el. Trebuie să găsim o cale ca să-i mai reducem din sarcini. Gurney luă un acord. Paul îi aruncă o privire rapidă, spuse: - Eu... am de rezolvat niște treburi. Să mă aștepți aici. Gurney dădu din cap. Părea absent, cu mintea aiurea... ca si cînd în clipa aceea s-ar fi aflat departe, sub cerul liber al Caladanului, cu ochii ațintiți la ghemotoace albe de nori prevestitori de ploaie. Paul făcu un efort, se întoarse spre draperii, ieși în galerie. Il auzi pe Gurney începînd o melodie si se opri un moment să asculte cîntecul care ajungea la el în surdină. Vii si livezi, Hurii cu sînii rotunzi, Si-o cupă plină în mînă... De ce să mă gindesc la războaie Și munți prefăcuți în țarină? De ce am lacrimi în ochi? Atîtea paradisuri așteaptă, Și-atîta belșug e în ele, Doar să-ntind mîna... De ce să mă gindesc la atacuri Și la otrăvuri în vin? De ce-mi simt povara de ani? Ale dragostei brațe mă-mbie Spre nespuse-ncîntări Și extazuri de Eden... De ce-mi amintesc de vechile răni, De trecute păcate... De ce-mi dă tîrcoale spaima în somn?" Din față, de după colțul galeriei, apăru cu un aer grăbit un curier fedaykin. Avea gluga mantiei dată pe spate și colierul distraiului desfăcut, semn că venise chiar atunci din deșert. Paul îl opri cu un gest al mîinii, lăsă să cadă draperiile exterioare, apoi se îndreptă către el. Omul făcu o plecăciune, cu mîinile împreunate la piept, ca si cînd ar fi salutat o Cucernică Maică sau o Sayyadina. - Muad'Dib, rosti el, conducătorii au început să sosească la Sfat. - Deja? - Sînt cei pe care i-a chemat Stilgar mai înainte, cînd a crezut că... Dădu din umeri. - Ințeleg, spuse Paul. Aruncă o privire înapoi, către locul din care răzbăteau, abia auzite, acordurile balisetului si vechiul cîntec preferat al mamei sale. Vreme de-o clipă, se gîndi la combinația aceea stranie de melodie veselă si cuvinte triste, apoi spuse: - Trebuie să vină Stilgar cu alți cîțiva oameni. Indrumă-i la mama mea. - O să-i aștept aici, Muad'Dib, răspunse curierul. - Da... da, bine. Il lăsă pe fedaykin, porni cu pași iuți către adîncurile cavernei, către locul care exista în fiecare asemenea adăpost - grota de lîngă bazinul de colectare a apei. In grota aceea se afla micul shai-hulud, creatura atrofiată prin oprirea silită a creșterii, vietatea care nu măsura mai mult de nouă metri și care era ținută captivă de un șanț circular plin cu apă. Apa era otravă pentru făuritor, de îndată ce acesta depășea stadiul vectorului biologic pe care îl constituia micul făuritor. Iar înecarea făuritorului era secretul cel mai bine păzit al fremenilor, deoarece din această uniune lua naștere Apa Vieții, otrava pe care nu putea s-o transforme decît o Cucernică Maică. Paul luase hotărîrea în momentul eliberării de tensiunea pericolului care o amenințase pe mama sa. Nici una din cărămizile întrezărite ale viitorului nu îi dezvăluise acest moment de pericol asociat cu persoana lui Gurney Halleck. Viitorul - norul întunecat al viitorului - în care întregul univers se prăvălea către un nex clocotitor, îl împresura ca o lume fantomatică. Trebuie să-l văd, gîndi el. Incetul cu încetul, organismul său dobîndise o oarecare imunitate față de mirodenie si din cauza aceasta viziunile lui prestiente deveniseră din ce în ce mai rare... din ce în ce mai șterse. Soluția i se părea evidentă. O să înec făuritorul. Si vom vedea dacă sint într-adevăr Kwisatz Haderach - dacă pot supraviețui acestei încercări căreia îi supraviețuiesc Cucernicele Maici.