CAPITOLUL XVI
Iar Muad'Dib stătu dinaintea lor și spuse: Noi credem că prizoniera e moartă, dar ea trăiește. Căci sămînța ei este sămința mea și glasul ei este glasul meu. Și ea vede dincolo de hotarele cele mai îndepărtate ale posibilului. Da, datorită mie, ea vede si în văile neștiutului". Fragment din Deșteptarea Arrakisului de prințesa Irulan.
Baronul Vladimir Harkonnen aștepta smerit în camera imperială de audiențe - selamlikul oval din campamentul Impăratului Padisah. Cînd intrase, examinase pe furiș încăperea cu pereți metalici si pe cei prezenți - noukerii, pajii, gărzile, sardaukarii din Corpul de Gardă, stînd în poziție de repaus, cu spatele la pereții a căror unică ornamentație o constituiau steagurile însîngerate și zdrențuite capturate în bătălii. Dinspre culoarul din dreapta se auziră voci: - Loc! Faceți loc Persoanei Regale! Impăratul Padișah Shaddam IV își făcu apariția la capătul culoarului, pășind în camera de audiențe urmat de suita sa. Se opri, apoi, și așteptă să i se aducă tronul, ignorîndu-1 pe Baron, aparent ignorîndu-i pe toți cei de față. Baronul, însă, constată că nu putea să ignore la rîndul său Persoana Regală si îl privi pe monarh printre gene, căutînd pe chipul său un semn, un indiciu care să-i dezvăluie motivul acestei audiențe. Impăratul stătea nemișcat, calm. Aștepta. Zvelt, elegant, îmbrăcat în uniforma cenușie a Sardaukarului, cu găitane de argint si aur. Chipul lui ascuțit și ochii glaciali îi aminteau Baronului de răposatul Duce Leto. Monarhul avea aceeași înfățișare de pasăre răpitoare. Dar părul Impăratului era roșu, nu negru, si în parte ascuns sub coiful de burseg - un coif de culoarea abanosului, cu coroana si stema de aur a Imperiului. Pajii aduseră tronul. Era un jilț masiv, tăiat dintr-un bloc de cuarț de Hagal - translucid, verde-albastru, vîrstat cu flăcări galbene. Il depuseră pe podium. Impăratul urcă, se așeză. O femeie bătrînă, înveșmîntată într-o aba neagră, cu fruntea și sprîncenele acoperite de glugă, se desprinse din suita imperială, urcă pe podium, se opri în spatele tronului, sprijinindu-și o mînă descărŹnată pe spătarul de cuarț. Chipul i se iți de sub glugă ca o caricatură de vrăjitoare - obrajii scofilciți, ochii înfundați în orbite, nasul lung si încovoiat, pielea zbîrcită si străbătută de vene proeminente. Privind-o, Baronul făcu un efort ca să-și reprime tremuratul. Prezența Cucernicei Maici Gaius Helen Mohiam, Dreptvorbitoarea Impăratului, revela importanța audienței. Baronul își luă ochii de la ea, încercă să dibuie vreun alt indiciu în alcătuirea suitei. Observă doi agenți ai Ghildei, unul înalt și gras, celălalt scund si gras, amîndoi cu ochi cenușii, blînzi. In mijlocul clicii de lachei o zări pe una din fiicele Impăratului, prințesa Irulan, despre care se spunea că fusese educată în spiritul celei mai absolute discipline Bene Gesserit, fiind hărăzită să devină Cucernică Maică. Era înaltă, blondă, cu trăsături frumos cizelate, cu ochi verzi care păreau că privesc prin și dincolo de privirea Baronului. - Dragul meu Baron... Impăratul catadicsise să-1 ia în seamă. Vocea era de bariton, cu inflexiuni perfect controlate. Reuși să-1 facă să simtă salutul ca pe o concediere. Baronul făcu o plecăciune adîncă, înainta, așa cum cerea protoŹcolul, se opri la zece pași de podium. - Am dat răspuns invitației Voastre, Maiestate. - Invitație! cîrîi babornița. - Cucernică Maică! o dojeni Impăratul. Zîmbi, observînd aerul descumpănit al Baronului, spuse: Mai întîi, aș vrea să-mi spui unde ți-ai trimis favoritul - pe Thufir Hawat. Ochii Baronului săgetară în stînga și-n dreapta. Se blestemă încă o dată pentru imprudența de a fi venit fără garda sa personală. Știa că nu i-ar fi fost de cine știe ce folos în fața sardaukarilor, totuși... - Ei? făcu Impăratul. - E plecat de cinci zile, Maiestate. Baronul aruncă o privire piezișă către agenții Ghildei, înainte de a-1 privi din nou pe Impărat. Trebuia să debarce la o bază a traficanților și să încerce să se strecoare în tabăra fanaticului fremen, Muad'Dib. - De necrezut! exclamă Impăratul. Mîna ca o gheară a vrăjitoarei atinse umărul Impăratului. Bătrîna se aplecă, îi șopti ceva la ureche. Impăratul dădu din cap, spuse: - Cinci zile, zici, Baroane... Și cum de nu te îngrijorează absența lui? - Ba mă îngrijorează, Maiestate! Impăratul continuă să-1 privească. Mut, așteptînd. Cucernica Maică emise un rîs scurt, ca un cotcodăcit. - Vreau să spun, Maiestate, adăugă Baronul, că mă îngrijorează pentru că peste cîteva ore Hawat va fi mort. Si îi explică suveranului despre efectul otrăvii latente și despre necesitatea antidotului. - Isteață treabă, Baroane, comentă Impăratul. Dar unde-ți sînt nepoții Rabban si tînărul Feyd-Rautha? - Vine furtună, Maiestate. I-am trimis să inspecteze perimetrul trupelor noastre, ca nu cumva să ne pomenim cu fremenii atacîndu-ne la adăpostul nisipului. - Perimetru! făcu Impăratul. Scuipase cuvîntul ca si cînd i-ar fi strepezit gura. Furtuna n-o să se simtă prea tare aici, în bazin, iar nespălații de fremeni nu vor cuteza să atace, atît timp cît mă aflu aici cu cinci legiuni de sardaukari. - Desigur, Maiestate, se grăbi să aprobe Baronul, dar o eroare comisă din exces de prudență nu-i condamnabilă. - Ahhh! exclamă Impăratul. Nu-i condamnabilă. Atunci n-am voie să pomenesc nici despre timpul pe care m-a făcut să-1 pierd aiureala asta cu Arrakisul? Nici despre profiturile Companiei CHOAM care se scurg din gaura asta de șobolani? Nici despre atribuțiile de la curte si treburile de stat pe care am fost nevoit să le amîn - ba chiar să le anulez - din cauza afacerii ăsteia stupide? Baronul își lăsă capul în pămînt, înspăimîntat de mînia suveranului. Fragilitatea poziției sale pe această planetă, izolat, dependent doar de Convenție si de friabilul dictum familia al Caselor Mari, îl îngrozi deodată peste măsură. Nu cumva vrea să mă ucidă? se întrebă. Nu, nu poate s-o facă! Cel puțin, nu atît timp cît celelalte Case Mari așteaptă acolo sus, gata să profite de orice prilej ca să cîștige ceva din tulburările de pe Arrakis. - Ai luat ostatici? întrebă Impăratul. - N-avea nici un rost, Maiestate, răspunse. Smintiții de fremeni țin cîte-o ceremonie funebră pentru fiecare prizonier. Pentru ei, prinșii sînt ca si morți. - Așa va să zică! făcu Impăratul. Iar Baronul așteptă, privind agitat în stînga si-n dreapta pereții metalici ai selamlikului, gîndindu-se la monstruosul cort din evantmetal, care se ridica de jur-împrejur. Construcția aceasta era simbolul unei bogății atît de uriașe, încît pînă si pe Baron îl copleșea un sentiment de venerație. Și-a adus pajii, gîndi el, și toți servitorii, toți lingăii; și-a cărat după el femeile si însoțitoarele lor... coafeze, dame de companie... Totul, totul... Toată adunătura de paraziți de la Curte. I-a adus pe toți, buluc - să se gudure, să urzească tot soiul de mișelii. O ieșire la țară" cu Impăratul! I-a adus să-l admire cum o să pună capăt afacerii ăsteia stupide", să compună catrene despre bătălie și imnuri de slavă pentru răniți. - Poate că n-ai căutat ostaticii potriviți, rosti Impăratul. Știe ceva! gîndi Baronul. Spaima i se fixă ca un bolovan în stomac, îngrețoșîndu-1 deodată la gîndul mîncării. Totuși, senzația dominantă era una de foame si se foi în suspensii gata-gata să poruncească să i se aștearnă masa. Dar aici nu avea cui să dea porunci. - N-ai idee cam cine-ar putea fi acest Muad'Dib? întrebă brusc Impăratul. - Un umma, fără doar și poate, răspunse baronul. Un fanatic, un aventurier religios. Intotdeauna apare cîte unul ca ăsta la periferia civilizației. Știe și Maiestatea Voastră. Impăratul îi aruncă o privire scurtă Dreptvorbitoarei, se întoarse încruntat către Baron. - Altceva nu mai știi despre el? - E un dement, zise Baronul. De altfel, toți fremenii sînt puțin demenți. - Demenți? - Adepții lui se năpustesc în luptă scandîndu-i numele. Femeile aruncă cu pruncii în noi și se înfig în cuțitele noastre ca să deschidă breșe bărbaților porniți la atac. Sînt lipsiți de... de... decență! - Nemaipomenit, murmură Impăratul și tonul său batjocoritor nu-i scăpă Baronului. Ia spune-mi, dragă Baroane, ai explorat regiunile polare de sud ale Arrakisului? Baronul se uită lung la Impărat, surprins de neașteptata schimbare a subiectului. - Dar... dar Maiestatea Voastră știe că zona sudică este nelocuibilă, că-i bîntuită de furtuni si de viermi. Nici măcar mirodenie nu există în emisfera sudică. - Echipajele navetelor de mirodenie nu ți-au raportat că au observat petice de verdeață în sud? - Asemenea rapoarte au existat dintotdeauna. Parte din ele au si fost investigate... mai demult. Au fost văzute, într-adevăr, cîteva planŹte. Dar s-au pierdut multe toptere. E o treabă extrem de costisitoare, Maiestate. Nici o ființă omenească nu poate supraviețui prea mult timp acolo. - Așa va să zică, spuse Impăratul. Pocni din degete și în stingă, în spatele tronului se deschise o ușă. In prag se iviră doi sardaukari, cu o fetiță de vreo patru ani între ei. Era înveșmîntată într-o aba neagră și gluga lăsată pe spate îi descoŹperea copcile descheiate la gît ale unui distrai. Avea fața rotundă, calmă, și ochii albaștri ai fremenilor. Nu părea deloc înspăimîntată și ceva, în privirea ei, îl făcu pe Baron să se simtă tulburat fără să știe de ce. Pînă si bătrîna Dreptvorbitoare Bene Gesserit făcu un pas înapoi, schițînd un gest vag de apărare cînd copilul trecu prin dreptul ei. Era evident că prezența fetiței o impresiona pe vrăjitoare. Impăratul dădu să spună ceva, dar copila i-o luă înainte - articulînd cuvintele cu glas subțire și ușor peltic, dar în același timp ciudat de legat. - Așadar, ăsta e. Inainta pînă la marginea podiumului, adăugă: - Nu-i cine știe ce de capul lui, nu-i așa? Un bătrîn obez și speriat, un bicisnic care nu-și poate căra osînza fără ajutorul suspensiilor. Cuvintele sunaseră atît de înfricoșător de straniu în gura unui copil încît, în pofida furiei care îl cuprinsese, Baronul nu fu în stare decît să se holbeze, încremenit, la fetiță. Nu cumva-i o pitică? se pomeni întrebîndu-se. - Dragă Baroane, i se adresă Impăratul, ți-o prezint pe sora lui Muad'Dib. - So... Baronul privi aiurit chipul suveranului. Nu înțeleg... - Ei, Baroane, mai greșesc și eu cîteodată din exces de prudență. Mi s-a raportat că în regiunile nelocuite - cum zici dumneata - din jurul polului sud, există semne vădită de activitate umană. - Dar e imposibil! protestă Baronul. Viermii... Nisipul care se... - S-ar părea că cei ce trăiesc acolo știu să evite viermii, rosti Impăratul. Fetița se așeză lîngă tron, pe marginea podiumului. Incepu să-și legene picioarele, lovind cu călcîiele podiumul, cercetînd calmă si sigură chipurile oamenilor din fața ei. Baronul rămase cu ochii pironiți la picioarele fetiței, care se mișcau sub cutele robei negre, la sandalele care cînd se iveau, cînd dispăreau sub veșmînt. - Din nefericire, reluă Impăratul, n-am trimis decît cinci transportoare. Trupele de asalt s-au dovedit insuficiente pentru a captura destui prizonieri în vederea unui interogatoriu amănunțit. Abia am reușit să recuperăm un transportor și să luăm trei prizonieri. Inchipuie-ți, Baroane, că sardaukarii mei erau cît pe ce să fie nimiciți de o forță defensivă alcătuită în cea mai mare parte din femei, copii și bătrîni! Fetița asta comanda una din grupările de apărare. - Vedeți, Maiestate?! exclamă Baronul. Vedeți cum sînt! - M-am lăsat capturată de bunăvoie, interveni fetița. N-am vrut să dau ochii cu fratele meu si să-i spun că i-ați omorît fiul. - Doar cîțiva din oamenii noștri au reușit să scape cu fuga, continuă Impăratul. Să scape cu fuga! Ai auzit ce-am spus, Baroane? - Le-am fi venit de hac și lor, interveni iar fetița, dacă n-ar fi fost flăcările. - Sardaukarii mei și-au folosit reactoarele direcționale ale transŹportorului ca aruncătoare de flăcări, explică netulburat Impăratul. Un act disperat, dar care le-a salvat viața, îngăduindu-le să fugă cu trei prizonieri. Bagă de seamă, Baroane: Sardaukarul silit să se retragă în debandadă din fața unei sleahte de femei, copii și moșnegi! - Trebuie să atacăm cu toate forțele, scrîșni Baronul. Trebuie să nimicim și ultima rămășiță a... - Taci! tună Impăratul. Se aplecă înainte, aproape ridicîndu-se de pe tron. Nu cuteza să abuzezi mai mult ele inteligența mea! Ai înțepenit aici cu aerul ăsta idiot de inocență si... - Maiestate, interveni bătrîna Dreptvorbitoare. Impăratul îi făcu semn să tacă. - Imi spui că nu știi nimic despre ceea ce am descoperit, că nu cunoști calitățile de combatanți ale acestor oameni magnifici! Se ridică brusc de pe tron. Drept cine mă iei, Baroane? Baronul se trase doi pași înapoi, gîndind: Rabban! El mi-a făcut-o, Rabban mi-a ascuns... - Si falsa dispută cu Ducele Leto, rosti printre dinți Impăratul, așezîndu-se la loc. Ce frumos ai ticluit-o! - Maiestate, se apără Baronul. Ce vreți să... - Taci! Bătrîna Bene Gesserit își lăsă o mînă pe umărul Impăratului, se aplecă, începu să-i vorbească la ureche. Fetița din fața lor încetă brusc să-și mai legene picioarele; zise: - Mai sperie-1 puțin, Shaddam. N-ar trebui să-mi facă plăcere, dar nu-s în stare să mă abțin. - Liniște, fetițo, spuse Impăratul. Se aplecă, puse o mînă pe capul ei, se uită lung la baron. Să fie cu putință, Baroane? Să fii chiar atît de mărginit pe cît susține Dreptvorbitoarea mea? N-o recunoști pe copila asta, pe fiica aliatului dumitale, Ducele Leto? - Tatăl meu n-a fost niciodată aliatul lui, protestă fetița. Tatăl meu este mort si lighioana asta bătrîna de Harkonnen nu m-a văzut niciodată. Baronul înlemni, privi sideral, cu ochii holbați. Cînd își regăsi glasul, nu fu în stare decît să îngaime: - Cine? - Sînt Alia, fiica Ducelui Leto si a Doamnei Jessica, sora Ducelui Paul-Muad'Dib, rosti copila. Se împinse cu brațele, sări pe podeaua de metal a camerei. Fratele meu a jurat să-ți înfigă capul în vîrful prăjinii steagului său de război si cred c-o va face destul de curînd. - Taci din gură, fetițo, spuse Impăratul. Se lăsă pe spătarul tronului, cu bărbia în palmă, privindu-1 gînditor pe Baron. - Mie nu-mi poate porunci nici un Impărat, replică Alia. Se întoarse, își ridică ochii către bătrîna Cucernică Maică. Ea știe. Impăratul o sfredeli cu privirea pe Dreptvorbitoare. - Ce vrea să spună? - Copilul ăsta e o monstruozitate! cîrîi bătrîna. Maică-sa merită cea mai cumplită osîndă. Moartea! Moartea n-ar fi defel o pedeapsă pripită pentru copilul ăsta sau pentru cea care 1-a zămislit! Bătrîna își aținti un deget spre Alia. Ieși afară din mintea mea! - TP? făcu Impăratul. Se uită lung la Alia, șopti: Pe Maica cea Mare! - Nu poți să înțelegi, Maiestate, zise bătrîna. Nu-i telepatie. Ea există în mintea mea. Este asemenea tuturor celorlalte care m-au precedat si care mi-au lăsat memoriile lor. A apărut în mintea mea! Există în mine. - Care celelalte? întrebă Impăratul. Ce-nseamnă aiurelile astea? Bătrîna își îndreptă trupul, își coborî brațul. - Am spus deja prea multe. Fapt este că un copil care nu-i copil trebuie distrus. De multă vreme am fost avertizate și învățate să prevenim o asemenea naștere, dar una dintre noi a trădat! - Bați cîmpii, babo, zise Alia. Habar n-ai de nimic. Dai din gură ca o neghioabă. Alia își strînse pleoapele, inspiră adînc, își ținu răsuflarea. Bătrîna Cucernică Maică gemu și se clătină pe picioare. Alia își deschise ochii. - Așa s-a întîmplat, spuse ea. A fost un accident cosmic... în care ti-ai avut și tu rolul tău. Cucernica Maică își întinse ambele brațe cu palmele înainte, ca și cum ar fi vrut să respingă prezența copilei. - Ce se petrece aici? întrebă Impăratul. Fetițo, îți poți într-adevăr proiecta gîndurile în mintea altcuiva? - Nu, răspunse Alia. Nu pot gîndi ca tine, dacă nu sînt născută ca tine. - Omoar-o, bolborosi bătrîna, înclestîndu-si mîinile de spătarul tronului ca să-și mențină echilibrul. Omoar-o! Ochii ei cufundați în orbite o fulgerau pe Alia. - Liniște! porunci Impăratul. O privi fix pe Alia. Fetițo, poți să comunici cu fratele tău? - Fratele meu știe că mă aflu aici, răspunse Alia. - Ii poți cere să se predea în schimbul vieții tale? - Așa ceva n-am să fac niciodată. Baronul înainta cu pași mărunți, poticniți, pînă în dreptul Aliei. - Maiestate, se jelui el. N-am știut nimic despre... - Intrerupe-mă încă o dată, Baroane, mîrîi Impăratul, si îți promit că n-am să-ți mai dau prilejul s-o faci... Niciodată! Se întoarse din nou către Alia, scrutîndu-i chipul pe sub sprîncene. Refuzi, va să zică? Poți să citești în mintea mea ce voi face dacă nu mă asculți? - Ti-am mai spus o dată că nu pot citi gîndurile, răspunse Alia. Dar n-am nevoie să fiu telepată ca să-ți ghicesc intențiile. Impăratul se încruntă. - Fetițo, cauza voastră este pierdută. Mi-ar fi de ajuns să-mi regrupez forțele ca să reduc întreaga voastră planetă la... - Nu-i totul chiar așa simplu, îl întrerupse Alia. Se uită la cei doi ghildari. Intreabă-i pe ei. - Nu faci bine împotrivindu-mi-te, rosti Impăratul. N-ar trebui să mă refuzi. - Vine fratele meu, spuse deodată Alia. Pînă si un Impărat trebuie să tremure înaintea lui Muad'Dib. Fiindcă Muad'Dib are puterea dreptății si cerul îi surîde. Impăratul sări în picioare. - Destul! Am să mă ocup eu de fratele tău si de toată planeta asta! Am să nimicesc... Incăperea vui si se cutremură sub picioarele lui. In spatele tronului, la joncțiunea dintre nava imperială si imensul cort de metal, se prăvăli o cascadă de nisip. Furnicături mărunte pe piele și o ușoară creștere a presiunii din interiorul camerei le semnală celor prezenți că în preajmă fusese activat brusc un scut defensiv de mari dimensiuni. - Ce ți-am spus? Vine fratele meu. Impăratul rămase nemișcat în fața tronului, cu mîna dreaptă apăsată pe urechea dreaptă, ascultînd raportul pe care i-1 debita năvalnic minusculul servoreceptor implantat în lobul urechii. Baronul se retrase doi pași în spatele Aliei. Sardaukarii ocupară poziții în dreptul ușilor. - Ne vom întoarce în spațiu și ne vom regrupa forțele, zise brusc Impăratul. Baroane, scuzele mele. Demenții ăștia atacă într-adevăr la adăpostul furtunii. Ei bine, o să le-arăt ce-nseamnă mînia unui Impărat. Iși întinse degetul către Alia. Dați-o pradă furtunii! Alia se dădu înapoi, prefăcîndu-se înspăimîntată. - Furtuna să-și ia singură ce poate! țipă ea. Se poticni în mîinile întinse ale Baronului. - Mă ocup eu de ea, Maiestate! strigă Baronul. S-o azvîrl afară acum sau... aaaaaaah! O aruncă pe copilă în lături, își apucă mîna stingă cu mîna dreaptă. - Imi pare rău, bunicule, spuse Alia. Ai făcut cunoștință cu gom jabbarul Atreizilor. Se ridică în picioare, aruncă acul otrăvit. Baronul căzu pe spate. Cu ochii ieșiți din orbite, privi îngrozit incizia roșie din palma mîinii, horcai: - M-ai... m-ai... Trupul i se rostogoli într-o parte, pe suspensii - o masă fleșcăită de carne, atîrnînd moale la cîțiva centimetri de podea. O clipă, capul i se bălăngăni cu gura deschisă. - Oamenii ăstia-s nebuni de-a binelea! exclamă Impăratul. Repede! Toată lumea în navă. O să curățăm noi planeta de... Ceva scapără în stînga sa. Un fulger globular ricoșa din peretele învecinat, dispăru cu un pocnet în podeaua metalică. Miros pătrunzător de izolație arsă umplu selamlikul. - Scutul! strigă unul din ofițerii sardaukari. Scutul exterior a fost distrus! Au... Un trosnet metalic îi acoperi restul frazei. In spatele Impăratului, peretele camerei se cutremură si se clătină violent. - Au spart botul navei! urlă cineva. Un nor gros de praf invada încăperea. Alia sări într-o parte, se repezi către ușa exterioară. Impăratul se răsuci brusc pe călcîie, le arătă însoțitorilor săi ușa secretă care se deschisese brusc în peretele din spatele tronului. Gesticula scurt cu mîna către un ofițer sardaukar. Omul se apropie cu un salt, prin perdeaua de praf. - Vom rezista pe poziție! ordonă Impăratul. O nouă explozie zgudui campamentul. Ușa dublă de la capătul camerei se deschise brutal, lăsînd cale liberă unei pale violente de vînt încărcat cu nisip. Izbucniră țipete, urlete. Timp de-o secundă, pe fundalul mai luminos, cei dinăuntru zăriră o mogîldeață învesmîntată în robă neagră - Alia, țîsnind din culoar în căutarea unui cuțit pentru a-i omori, așa cum cerea tradiția de luptă a fremenilor, pe Harkonnenii și pe sardaukarii răniți. Prin ceața galbenă a nisipului, sardaukarii din Garda Imperială se năpustiră către spărtură, cu armele pregătite, formînd un semicerc ca să acopere retragerea Impăratului. - Salvați-vă, Sire! urlă un ofițer. Baricadați-vă în navă! Dar Impăratul se oprise în mijlocul podiumului, nemișcat, cu mîna întinsă spre ușa principală. O porțiune de vreo patruzeci de metri din peretele campamentului fusese smulsă de explozie si ușa selamlikului se deschidea direct către nisipul învîrtejit de furtună, din exterior. Un nor greu de praf atîrna la mică înălțime, deasupra unui sol fără contururi si fără culori distincte. Masa de praf era brăzdată de limbile de foc ale descărcărilor statice, peste care se suprapuneau fulgerele izolate ale scuturilor defensive scurtcircuitate de sarcina furtunii. Suprafața vizibilă a bazinului viermuia de siluete încleștate în luptă - sardaukari și făpturi agile, învîrtindu-se ca niște sfirleze, înfășurate în mantii, făpturi care păreau că descind direct din inima furtunii. Toate acestea însă nu erau decît decorul punctului central spre care arăta mîna întinsă a Impăratului. Căci prin volbura prafului înainta o masă ordonată de forme scînteietoare - arcade gigantice, înălțîndu-se deasupra nisipului, roți colosale, cu spițe ca de cristal: gurile uriașe, căscate, ale viermilor de nisip. Formau un zid monolitic, pe creasta căruia veneau la atac ostile fremenilor. Veneau asemenea cozii unei comete, într-un șuier năpraznic, într-o fluturare furioasă de mantii, croindu-și făgaș prin furnicarul turbat al luptătorilor din cîmpie. Veneau drept către campamentul Impăratului. Iar sardaukarii Gărzii Imperiale rămăseseră încremeniți, pentru prima oară în cursul întregii lor existențe, cu ochii holbați la tabloul pe care mințile lor nu îndrăzneau să-1 recunoască. Dar ființele care săreau de pe spinările viermilor erau oameni si lamele care scînteiau în lumina galbenă erau arme împotriva cărora sardaukarii învățaseră să se bată. Soldații-fanatici se aruncară în luptă. Și, în timp ce în cîmpia Arrakeenului se dezlănțuia măcelul, unul dintre sardaukarii gărzii personale a Impăratului îl împinse pe suveran în navă, zăvori și ecrană ușa pe dinafară, pregătindu-se să moară în fața ușii aceleia odată cu scutul ei defensiv. In liniștea cumplită din interiorul navei, Impăratul își plimbă ochii peste figurile stupefiate si îngrozite ale supușilor săi. O zări pe fiica sa cea mai mare, ai cărei obraji erau îmbujorați de efort. O zări pe bătrîna Dreptvorbitoare, asemenea unei umbre negre, cu gluga acoperindu-i jumătate din față. Descoperi, în cele din urmă, și chipurile celor pe care-i căuta - cei doi ghildari. Uniformele lor sobre, de culoare cenușie, păreau anume asortate la calmul pe care îl afișau amîndoi, în ciuda tensiunii din încăpere. Cel mai înalt dintre ei își ținea o mînă peste ochiul stîng. In timp ce Impăratul se uita la el, cineva îl lovi din greșeală, mîna i se mișcă, ii descoperi ochiul. Ghildarul își pierduse una din lentilele de contact si ochiul său complet albastru - un albastru întunecat, ca albastrul nopții - părea o orbită goală. Cel scund își făcu loc, se apropie de Impărat, spuse: - Nu putem ști care va fi rezultatul. Iar tovarășul său mai înalt, care-și acoperise din nou ochiul cu mîna, adăugă cu răceală: - Dar nici acest Muad'Dib nu poate ști. Cuvintele avură darul să-1 smulgă pe Impărat din starea de buimăceală. Iși înfrînă cu un efort vizibil remarca zeflemitoare care-i stătea pe limbă. Căci nu era nevoie de concentrarea mintală a unui navigator al Ghildei, ca să prevezi viitorul apropiat al evenimentelor din cîmpie. Se întrebă dacă nu cumva ghildarii ajunseseră atît de dependenți de facultățile lor, încît nu mai erau capabili să-și folosească ochii și rațiunea. - Cucernică Maică, spuse, trebuie să ne facem un plan. Bătrîna Dreptvorbitoare își ridică puțin gluga care-i acoperea fruntea, se uită țintă în ochii suveranului. Se înțeleseseră amîndoi: trădarea. - Cheamă-1 pe Contele Fenring, rosti Cucernica Maică. Impăratul Padișah dădu din cap, făcu semn unuia dintre aghiotanți.