Dune vol2

— CAPITOLUL XII —

Cînd legea și datoria sint totuna datorită religiei, nu poți fi niciodată pe deplin conștient, nu ajungi niciodată să te cunoști pe de-a-ntregul. IntotdeaŹuna ești ceva mai puțin decit un individ. Fragment din Muad'Dib: Cele nouăzeci și nouâ de minuni ale universului de prințesa Irulan.

Fabrica de mirodenie a traficanților, cu aerotransportorul ei si cu o escortă circulară de omnitoptere zgomotoase, se ivi din spatele dunelor ca un roi de insecte însoțindu-si regina. Exact pe direcția lor de zbor, se zărea unul din acele aflorismente joase care se înălțau din șesul desertului, asemeni unei imitații în miniatură a Scutului de Piatră. Platoul arid de la poalele stîncilor era neted si bătătorit, măturat de o furtună recentă. In domul de comandă al combinei Gurney Halleck se aplecă înainte, regla oleobiectivele binoclului si examina peisajul. Dincolo de stînci se vedea o pată întunecată care părea să fie urma unei erupții de mirodenie si Gurney semnală unuia dintre topterele însoțitoare să efectueze un zbor de recunoaștere. Ornitopterul își legănă aripile, confirmînd recepția semnalului. Se desprinse de roi, cobori vertiginos în direcția petei întunecate, o survola la altitudine joasă, balansîndu-si detectoarele. Aproape imediat după aceea, începu să zboare în cercuri strînse, cu aripile semirepliate, cu botul aplecat - manevra care indica fabricii prezența mirodeniei. Gurney vîrî binoclul în toc, convins că si ceilalți observaseră semnalul. Zona era convenabilă. Lanțul stîncos oferea oarecare adăpost și apărare. Știa că se aflau în inima deșertului și că primejdia unei ambuscade era puțin probabilă, totuși... Semnaliza unuia dintre echipaje să patruleze pe deasupra stîncilor și altor cîteva să se posteze în zbor staționar în jurul zonei, la mică altitudine, pentru a nu putea fi reperate de eventuale detectoare cu rază mare de acțiune ale Harkonnenilor. Se îndoia însă că patrulele Harkonnen s-ar fi încumetat să pătrundă atît de mult în sud. Teritoriul acesta aparținea încă fremenilor. Incepu să-și verifice armele, blestemînd soarta care făcea ca în ținuturile astea scuturile să fie inutilizabile. Tot ce putea constitui o sursă de atracție pentru viermi trebuia evitat cu orice preț. Iși frecă cicatricea de pe falcă, scrutînd terenul de dedesubt. Hotărî că era mai sigur să inspecteze stîncile cu o patrulă de cercetași. Tot recunoașterea în teren era mai edificatoare! Nici o precauție nu putea fi de prisos, cînd fremenii si Harkonnenii se căutau unii pe alții ca să se căsăpească. Iar în căzui de față, fremenii erau cei care-1 îngrijorau pe Gurney. N-aveau nimic împotriva traficului de mirodenie, indiferent de cantitate, dar deveneau adevărați diavoli de îndată ce pătrundeai în teritorii pe care ei le considerau interzise. Și, în ultima vreme, se făcuseră de-o viclenie diabolică. Pe Gurney îl irita iscusința de luptători a băștinașilor. Il irita și viclenia lor. Fremenii dădeau dovadă de un rafinament surprinzător. Și asta trebuia să o recunoască el - un om format la școala celor mai străluciți tacticieni din univers și călit în bătălii cărora le supraviețuiseră doar cei mai buni dintre cei buni. Examina din nou peisajul, întrebîndu-se de ce nu se simțea deloc în apele lui. Poate din cauza viermelui pe care-1 observaseră cercetasii... dar viermele fusese de partea cealaltă a lanțului... Un cap își făcu apariția în trapa domului, chiar lîngă el. Era comandantul combinei - un pirat chior și bărbos, cu ochii complet albaștri și dinții albi-lăptosi ai dietei de mirodenie. - Pare-se că-i un zăcămînt bogat, șefule. Il curățăm? - Aterizezi la poalele stîncilor, ordonă Gurney. Mă lași acolo, împreună cu oamenii mei, pe urmă te deplasezi pe senile pînă la zăcămînt. Intre timp, noi o s-aruncăm o privire printre bolovanii ăia. - 'Țeles. - In caz de pericol, adăugă Gurney, salvezi fabrica. Pe noi ne vor culege topterele. - 'Țeles, șefule. Omul salută și dispăru în trapă. Din nou, Gurney scrută orizontul. Trebuia să ia foarte serios în considerare posibilitatea prezenței fremenilor într-un teritoriu care le aparținea si pe care el îl violase. Iși dădu seama că era, într-adevăr, neliniștit. Il nelinișteau fremenii, din cauza durității și a imprevizibilității acțiunilor lor. Il nelinișteau multe lucruri în meseria aceasta, deși era o meserie bănoasă. Il neliniștea si faptul că nu putea să posteze cercetași la mare altitudine. Iar interdicția de a folosi radiocomunicațiile îi sporea sentimentul de neliniște. Aerotransportorul fabricii vira, începu să coboare. Plană ușor pînă deasupra plajei sterpe de la poalele stîncilor. Tălpile navei atinseră nisipul. Gurney deschise cupola domului, își desprinse centura de siguŹranță, în clipa în care combina se opri, era deja afară, închise cupola si coborî pe apărătorile șenilelor, sărind peste plasele de protecție, în nisip. Cei cinci oameni care formau garda sa personală ieșiră si ei prin trapa frontală. Ceilalți desprindeau joncțiunile transportorului. După cîteva clipe, aripa decola, se înălță cu repeziciune și se înscrise în cercul de parcare, deasupra lor. Uriașa fabrică se puse imediat în mișcare, în direcția petei întunecate a zăcămîntului de melanj. Un topter ateriza delicat în apropiere, bătînd încet din aripi. Apoi încă unul, și încă unul. După ce oamenii lui Gurney debarcară, aparatele își luară zborul și începură să planeze în cercuri largi, la altitudine mică. Gurney își potrivi umerii în distrai, își încorda mușchii si-i destinse. Iși trase la o parte obrăzarul, renunțînd la o parte din umezeală în favoarea unei cerințe mai importante - puterea glasului său, în cazul în care avea să fie nevoie să dea comenzi. Incepu să suie printre stînci, iscodind terenul - pietriș si nisip granulos sub tălpi, miros de mirodenie în aer. Bun loc pentru o bază de rejugiu, gîndi. Poate că n-ar strica să-ngropăm ceva provizii, pe-aici, pe undeva. Se uită peste umăr si-și văzu oamenii desfășurîndu-se lateral, în timp ce-1 urmau. Băieți de nădejde; chiar și cei noi, pe care n-avusese timp să-i pună la încercare. Băieți dezghețați. N-avea nevoie să le spună la orice pas ce-au de făcut. Și nici unul nu-și activase scutul. Nu, în detașamentul lui nu existau lași. Nimeni nu avea chef să atragă un vierme si să pericliteze astfel prețioasa recoltă de mirodenie. Din locul în care se afla, se vedea bine zăcămîntul, la vreo jumătate de kilometru mai jos, în nisip. Șenila nu mai avea de parcurs decît cîțiva metri. Gurney își ridică ochii spre toptere,observîndu-le altitudinea - erau destul se jos. Dădu mulțumit din cap, se întoarse ca să-și reia urcușul. In aceeași clipă, stîncile de deasupra erupseră. Douăsprezece dîre muginde de foc țîsniră spre cer, către toptere și transportor. Dinspre șenilă răsună un trosnet metalic, iar stîncile din jurul lui Gurney se umplură cu luptători cu glugi mari pe cap. Gurney avu timp să gîndească: Pe coarnele Maicii Mari! Rachete! Indrăznesc să folosească rachete! Apoi se pomeni față în față cu o siluetă înveșmîntată în mantie cu glugă. Omul aștepta ghemuit, cu cristaiul pregătit să lovească. Pe creasta stîncilor, în stingă și-n dreapta, răsăriră alte două siluete drapate. Gurney nu-i vedea luptătorului care-i aținea calea decît ochii mijiți, fixîndu-1 prin fișia îngustă dintre glugă și voalul unui burnuz de culoarea nisipului, dar după felul în câre-1 pîndea își dădu seama că avea înainte un războinic cu experiență. Iar ochii săi erau ochii albastru-în-albastru, ai unui fremen din inima deșertului. Fără să-și desprindă privirea de la arma adversarului, Gurney își apropie mîna de propriul său cuțit. Dacă fremenii îndrăzneau să folosească rachete, însemna că dispuneau și de alte arme de foc. Trebuia să procedeze cu mai mare precauție. Auzul îi spunea că cel puțin o parte din escorta aeriană fusese scoasă din luptă. In plus, auzea limpede icnetele și zgomotele încăierării din spatele său. Văzu ochii fremenului urmărindu-i mișcarea mîinii, apoi ridicîndu-se brusc, fixîndu-1 scînteietori. - Lasă-ți cuțitul în teacă, Gurney Halleck, i se adresă omul. Gurney șovăi. Deși sunase înfundat, din spatele filtrului bucal, glasul i se păruse cunoscut. - De unde știi cum mă cheamă? întrebă. - Cu mine n-ai nevoie de cuțit, Gurney, zise omul, ignorînd întrebarea. Iși îndreptă trupul, vîrî cristaiul în teaca de sub mantie. Spune-le oamenilor tăi să nu se mai opună zadarnic, adăugă. Apoi își dădu gluga pe spate, își ridică obrăzarul. Gurney încremeni. Pentru o secundă crezu că avea în față stafia Ducelui Leto Atreides. Cu greu se dezmetici. - Paul! șopti. Apoi mai tare: Paul, tu ești? - Nu-ți crezi ochilor? - Mi-au spus c-ai murit, scrîșni Gurney. Făcu o jumătate de pas înainte. - Ordonă-le oamenilor tăi să se potolească, spuse Paul și arătă cu mîna la vale. Gurney făcu un efort, își smulse ochii de la chipul lui Paul, se întoarse. Nu văzu decît cîteva noduri de încleștare. Glugile oamenilor deșertului păreau să mișune peste tot. Șenila zăcea mută în nisip și pe acoperișul ei zări mai mulți fremeni. In văzduh, nu mai era nici o aeronavă. - Incetați lupta! strigă. Trase aer în piept, își făcu mîinile pîlnie la gură. Sînt Gurney Halleck! Incetați lupta! - Incet, șovăitori, combatanții se separară. Ochi întrebători se întoarseră către el. - Oamenii aceștia ni-s prieteni! strigă Gumey. - Grozavi prieteni! ripostă o voce. Au măcelărit juma' dintr-ai noștri! - E o greșeală, spuse Gurney. N-o agravați. Se întoarse spre Paul, întîlni privirea ochilor albaștri de fremen. Pe buzele lui Paul flutura un zînibet. Expresia feței sale însă avea o asprime care îi amintea lui Gurney de chipul Bătrînului Duce, bunicul lui Paul. Apoi Gurney observă și alte amănunte... Trăsăturile ca de cremene uscată, aspectul tăbăcit al pielii, căutătura dură si calculată a ochilor, care păreau să cîntărească tot ce vedeau - particularități pe care nu le remarcase la nici un alt Atreides. - Mi-au spus c-ai murit, repetă Gurney. - Și pare-se că cea mai bună măsură de precauție a fost să las să se creadă că-i adevărat, replică Paul. Iar Gurney înțelese că aceasta era singura scuză pe care avea să o audă pentru faptul că fusese abandonat să se descurce singur, lăsat să creadă că tînărul său Duce... prietenul său... murise. Se întrebă dacă în bărbatul dinaintea lui mai rămăsese ceva din adolescentul pe care îl cunoscuse și pe care îl învățase meșteșugul bărbătesc al armelor. Paul făcu un pas către Gurney, simți că încep să-1 usture ochii. - Gurney... Se pomeniră deodată îmbrățișați, frămîntînd fiecare spatele celuilalt, încercînd parcă materialitatea cărnii, soliditatea ei. - Puștiule! Măi pustiule! bolborosi Halleck. - Gurney! Gurney, bătrîne! îl îngînă Paul. Intr-un tîrziu se despărțiră, se priviră lung. Gurney inspiră adînc. - Va să zică ție-ii datorează fremenii tacticile din ultima vreme, rosti el. Ar fi trebuit să-mi dau seama. De multe ori mi s-a părut că-și plănuiau loviturile așa cum le-aș fi plănuit și eu. Măcar de-aș fi bănuit... Iși clătină capul. Măcar de mi-ai fi dat de știre, băiete. Nimic nu mi-ar fi putut sta în cale. Aș fi venit într-un suflet si... Ceva, în ochii lui Paul, îi puse stavilă vorbei... Căutătura aspră, calculată. Oftă: - Da... firește... Și mulți s-ar fi-ntrebat încotro a pornit val-vîrtej Gurney Halleck, iar unii nu s-ar fi mulțumit numai cu întrebarea. S-ar fi apucat să vîneze răspunsul. Paul încuviință cu o mișcare a capului. Ii privi pe fremenii care așteptau în jurul lor, observă expresia de interes si curiozitate de pe chipurile fedaykinilor. Iși luă ochii de la membrii detașamentelor morții, se uită iarăși la Gurney. Brusc, faptul că-1 regăsise pe fostul său maestru de lupte îi trezi un sentiment de înflăcărare. Se gîndi că era un semn bun, un semn că apucase pe făgașul unui viitor luminos. Cu Gumey alături... Privi către baza stîncilor, dincolo de siluetele fedaykinilor, examinînd figurile traficanților din ceata lui Halleck. - De partea cui sînt oamenii tăi, Gurney? întrebă. - Sint traficanți, răspunse Gurney. Sînt de partea cîștigului. - Aventura noastră nu promite cine știe ce cîștiguri, rosti Paul. Observase mișcarea abia schițată de degetul mic al mîinii lui Gurney - unul din semnalele vechiului lor cod. Nu toți traficanții erau demni de încredere. Iși duse mîna la buze, ca să-i arate lui Gurney că recepționase mesajul, își ridică ochii spre oamenii de pe stîncile de deasupra. Unul din ei era Stilgar. Și amintirea problemei lui Stilgar, pe care n-o rezolvase, veni să-i umbrească o parte din bucurie. - Stilgar, spuse, el este Gurniey Halleck cel despre care ți-am vorbit de multe oh. A fost maestrul armurier al tatălui meu și unul dintre profesorii mei de scrimă... Un prieten vechi. Demn de toată încrederea. - Ințeleg, zise Stilgar. Ești Ducele lui. Paul se uită lung la chipul întunecat al fremenului, întrebîndu-se ce motive îl îndemnaseră să spună ceea ce spusese. Ducele lui. Glasul lui Stilgar avusese o intonație ciudată, subtilă... ca și cum ar fi vrut să exprime cu totul altceva. Constatarea îl contrarie, căci Stilgar era un conducător fremen, un om obișnuit să rostească numai ceea ce gîndește. Ducele meu! își spuse Gurney. Se uită la Paul. Da, de vreme ce Leto nu mai e, lui îi revine titlul. Și războiul fremenilor de pe Arrakis începu deodată să-si schimbe aspectul pe care îl avusese pînă atunci în mintea lui Gurney. Ducele meu! Ceva... ceva care murise în el, părea să se trezească la viață. Ca prin vis, îl auzi pe Paul ordonînd traficanților să-și predea armele pînă ce aveau să fie interogați. Se dezmetici abia cînd îi ajunseră la urechi protestele unora dintre oamenii săi. Iși scutură capul, se răsuci pe călcîie. - Ce-i cu voi?! răcni. Sînteți surzi? Ducele de drept al Arrakisului v-a dat un ordin. Executarea! Bombănind, traficanții se supuseră. Paul se apropie de Gurney, îi spuse cu voce joasă: - Nu m-aș fi așteptat să cazi tocmai tu într-o capcană ca asta, Gurney. - Așa-mi trebuie, replică Gurney. Și-aș fi-n stare să pun pariu si că pata aia de mirodenie e doar un piculeț mai groasă decît un grăunte de nisip - o momeală ca să ne-ademenească în cursă. - Ai cîștiga pariul, admise Paul. Urmări cîteva clipe acțiunea de dezarmare a traficanților, apoi întrebă: Ti-a mai rămas vreun om de-al tatălui meu? - Nici unul. Ne-am împuținat rău de tot. Mai sînt cîțiva printre negustorii liberi. Ceilalți au dat tot ce-au avut ca să părăsească planeta. - Tu însă ai rămas. - Am rămas. - Pentru Rabban. - Credeam că nu-mi mai rămăsese decît răzbunarea. De pe creasta falezei răsună un țipăt scurt, straniu. Gurney își ridică ochii, văzu un fremen care agita o năframă. - Se-apropie un făuritor, spuse Paul. Urmat de Gurney, se cațără pe un vîrf de stîncă, privi spre sud-vest. La jumătatea distanței dintre stînci si orizont, văzu taluzul ridicat de un vierme - o urmă lungă de praf străbătea dunele de-a curmezișul, înaintînd în linie dreaptă spre locul în care se aflau. - Măricel, murmură. Cu un scrîșnet metalic, combina se răsuci pe șenile, ca o insectă gigantică, porni huruind înspre stînci. - Păcat că n-am putut să cruțăm aripa, spuse Paul. Gurney îi aruncă o privire piezișă, apoi se uită la sfărîmăturile fumegînde de pe suprafața deșertului - tot ce mai rămăsese din transportorul și ornitopterele doborîte de rachetele fremenilor. Simți un junghi dureros la gîndul oamenilor care pieriseră acolo - oamenii săi - și spuse: - Tatăl tău ar fi regretat mai degrabă faptul de-a nu fi putut cruța oamenii. Paul îl străfulgera cu privirea, apoi își plecă ochii. Brusc, zise: - Au fost prietenii tăi, Gurney. Dar pentru noi erau invadatori - străini care n-au voie să vadă anumite lucruri. Incearcă să înțelegi si tu. - Cred că înțeleg destul de bine, spuse Gurney. Și-abia aștept să văd ce n-ar fi trebuit să văd. Paul se uită la el, recunoscu vechiul rînjet de lup - rînjetul care-i încrețea cicatricea de viță neagră. Gurney privi spre desert, își clătină încet capul. Peste tot, fremenii își vedeau liniștiți de treburi. Nici unul dintre ei nu părea îngrijorat de apropierea viermelui. Dinspre dunele din spatele falsului zăcămînt de condiment răsunară deodată bubuituri înfundate - bătăi cavernoase de tobă, a căror vibrație părea să se transmită prin sol. Gurney văzu mai mulți fremeni răspîndindu-se pe suprafața nisipului, în calea viermelui. Creatura își făcu apariția ca un pește uriaș al nisipurilor, brăzdînd suprafața, unduindu-si inelele. Și de sus, de pe stîncă ce domina deșertul, Gurney asistă înmărmurit la capturarea si strunirea unui făuritor - saltul cutezător al primului cîrligar, întoarcerea viermelui, agilitatea cu care mai mulți oameni se cățărară iute pe spinarea solzoasă și curbă a vietății. - Iată unul din lucrurile pe care nu trebuia să le vezi, spuse Paul. - Am auzit și eu povești, zvonuri, murmură Gurney. Dar dacă n-as fi văzut totul cu ochii mei, n-aș fi crezut niciodată. Clătină din cap. Folosiți monstrul ăsta, spaima Arrakisului... Il folosiți ca animal de încălecat. - Iți amintești că tatăl meu vorbea de puterea desertului, zise Paul. Iat-o! Suprafața planetei ne aparține. Pe noi nu ne poate opri nici o furtună, nici o creatură, nici o amenințare. Noi, gîndi Gurney. Adică fremenii. Se consideră semenul lor. Și, din nou, Gurney privi albastrul întunecat al ochilor lui Paul. Știa că și ochii lui erau mascați de un văl vag albăstrui... dar traficanții puteau să-și procure și alimente de pe lumile celelalte, iar nuanța ochilor lor constituia baza unui subtil sistem de castă. Celor a căror înfățișare devenea prea asemănătoare cu cea a băștinașilor li se spunea „condimentați". Erau priviți cu neîncredere. . - Cu cîtva timp în urmă, reluă Paul, n-am fi călărit ziua făuritorul, la latitudinea asta. Dar lui Rabban i-au rămas prea puține toptere si nu-si poate permite să urmărească orice urmă de pe-ntinsul nisipurilor. Ii aruncă o privire scurtă lui Gurney. Apariția topterelor voastre a fost o surpriză pentru noi. Pentru noi... pentru noi... Gurney își scutură capul, încercînd să-și alunge gîndurile. - Dar, cu siguranță, mai puțin șocantă decît surpriza pe care ne-a produs-o nouă apariția voastră, spuse. - Ce-ai auzit prin albii si doline despre situația lui Rabban? - Se zice c-ar fi fortificat satele din grabene și că nu le mai puteți face nici un rău. Oamenii Bestiei pretind că pot rămîne baricadați oricît în interiorul fortificațiilor, lăsîndu-vă să vă istoviți forțele în atacuri inutile. - Cu alte cuvinte, sînt imobilizați. - In vreme ce voi vă puteți deplasa cum vreți. - Tactica asta am învățat-o de la tine. Au pierdut inițiativa. Asta înseamnă c-au pierdut războiul. Gurney arboră un zîmbet cu subînțeles. - L-am determinat pe inamic să facă exact ce vroiam, spuse Paul. Se uită la Gurney, întrebă: Ei, Gurney, te înrolezi în oastea mea, pentru sfirsitul campaniei? - Să mă-nrolez? Gurney îl privi lung. Eu nu te-am părăsit niciodată, Domnia-Ta. Am fost însă abandonat... lăsat să cred că ai murit, lăsat la voia întîmplării. Ce puteam face? M-am descurcat si eu cum m-a tăiat capul, așteptînd clipa în care să pot căpăta în schimbul vieții mele prețul meritat - moartea lui Rabban. Paul tăcu stînjenit. De jos, urcă pieptiș spre ei o femeie. In despărțitura dintre gluga distraiului si obrăzar, ochii ei îl fixau cînd pe Paul, cînd pe omul de lîngă el. Femeia ajunse în dreptul lor, se opri lingă Paul. Gurney remarcă atitudinea ei posesivă, felul în care se postase alături de Paul. - Chani, zise Paul, el este Gurney Halleck, prietenul despre care m-ai auzit vorbind. Ea se uită la Gurney, apoi la Paul. - Am auzit. - Unde s-au dus oamenii cu făuritorul? - L-au îndepărtat puțin ca s-avem timp să salvăm combina. - Ei, atunci... Paul se opri, adulmecă aerul. - Se stîrnește vîntul, spuse Chani. Din vîrful falezei, o voce strigă cu putere: - Hei! Vînt din sud! Gurney observă agitația care-i cuprinse deodată pe fremeni - pașii iuți, gesturile grăbite. Pe cît de imperturbabili rămăseseră la apropierea viermelui, pe atît se temeau acum să nu-i surprindă vîntul. Șenila traversă repede platoul neted de la poalele falezei si în fața ei, ca prin farmec, stîncile se traseră la o parte. Combina dispăru în tunel si intrarea secretă se închise la loc, atît de iscusit încît ochii lui Gurney nu putură distinge locul de îmbucare a stîncilor. - Aveți multe ascunzători de-astea? întrebă el. - Destule, răspunse Paul. Se întoarse spre Chani. Caută-1 pe Korba. Spune-i că Gurney mi-a atras atenția că nu toți traficanții sînt oameni de încredere. Ea îl privi iute pe Gurney, apoi dădu din cap către Paul și începu să coboare, sărind din piatră în piatră cu agilitatea unei gazele. - Femeia ta, zise Gurney. - Mama primului meu copil, spuse Paul. Atreizii au un nou Leto. Gurney făcu ochii mari, dar nu spuse nimic. Cîteva clipe, Paul urmări atent activitatea din jur. Spre sud, cerul luase o nuanță roșcată. Rafale scurte și violente de vînt, încărcate de praf, le biciuiră obrazul. - Incheie-ți distraiul, spuse Paul, potrivindu-si obrăzarul si gluga. Gurney îi dădu ascultare. Cu vocea voalată de filtru, Paul îl întrebă: - Ce-i cu oamenii în care n-ai încredere, Gurney? - Sînt cîțiva care ni s-au adăugat de curînd. Străini... Gurney șovăi, surprins el însuși de cuvîntul pe care-1 rostise atît de ușor: Străini... - Ce-i cu ei? îl zori Paul. - Nu-s ca ceilalți vînători de cîstiguri cu care-am avut de-a face pînă acum. Sînt mai duri, mai agresivi. - Spioni de-ai Harkonnenilor? întrebă Paul. - Nu cred că-s Harkonneni, Domnia-Ta. Bănuiala mea e că sînt în slujba Imperiului. Au un iz de Salusa Secundus. Paul îl fulgeră cu privirea. - Sardaukari? Gurney ridică din umeri. - Poate. In orice caz, știu să se-ascundă. Paul dădu din cap. Gurney nu întîrziase să redevină vechiul soldat Atreides... dar în atitudinea lui apăruseră rețineri inexistente pe vremuri... schimbări. Și pe el îl transformase Arrakisul. Din vale, începură să urce spre ei doi fremeni cu capetele acoperite de slugi. Unul dintre ei purta pe umăr un pachet voluminos. - Oamenii mei unde-s acum? întrebă Gurney. - Jos, la loc sigur, răspunse Paul. Sub noi e o peșteră - Peștera Păsărilor. Vom hotărî ce facem cu ei, după ce va trece furtuna. De sus se auzi o chemare: - Muad'Dib! Paul își întoarse capul, răspunse cu un gest scurt uneia dintre santinelele de pe creastă, care le făcea semn să coboare la peșteră. Gurney îl privi lung, cu chipul schimbat. - Tu ești Muad'Dib? întrebă el. Tu ești Himera Nisipurilor? - E numele meu fremen, răspunse Paul. Gurney își feri privirea, simțind deodată apăsarea unui presentiment. Jumătate din oamenii săi zăceau morți printre dune. Jumătate erau prizonieri. Nu-i păsa de cei noi, de suspecți, dar printre ceilalți se aflau oameni de treabă, prieteni, tovarăși față de care se simțea răspunzător. „Vom hotărî ce facem cu ei după ce va trece furtuna". Așa spusese Paul... Așa spusese Muad'Dib. Și Gurney își amintea ce auzise povestindu-se despre Muad'Dib, despre Lisan al-Gaib: că-și făcuse funduri de tobă din pielea unui ofițer Harkonnen, că era însoțit peste tot de detașamentele morții - fedaykinii - care se aruncau în luptă cu cîntecul morții pe buze. El. Cei doi fremeni escaladară cu agilitate ultimul prag de piatră, se opriră în fața lui Paul. - Am pus totul la adăpost, Muad'Dib, spuse unul din ei. - Bine. Gurney remarcă tonul ciudat din vocea fremenului - jumătate ordin, jumătate invitație, îl recunoscu. Era cel cu care vorbise Paul mai înainte, Stilgar - alt personaj notoriu al noilor legende puse pe seama fremenilor. Paul se uită la pachetul de pe umărul celuilalt, întrebă: - Korba, ce-ai acolo? Stilgar se grăbi să răspundă: - Un baliset cu inițialele prietenului tău. L-am găsit în șenilă. Te-am auzit deseori lăudînd talentul de muzicant al lui Gurney Halleck. Gurney îl privi cu atenție pe fremen, examinîndu-i barba neagră ce răsărea peste marginea obrăzarului, privirea de șoim, nasul cizelat. - Ai un tovarăș care știe să gîndească, Domnia-Ta, spuse. Apoi către fremen: Iți mulțumesc, Stilgar. Stilgar îi făcu semn însoțitorului său să-i dea lui Gurney pachetul, răspunse: - Mulțumeste-i Domniei-Sale, Ducelui tău. Datorită lui te afli în mijlocul nostru. Gurney luă instrumentul cu o mișcare înceată. Duritatea pe care o remarcase în cuvintele lui Stilgar îl intriga. Fremenul afișa un aer provocator și Gurney se întrebă dacă nu cumva omul era gelos: apăruse din senin un oarecare Gurney Halleck care îl cunoscuse pe Paul înainte de Arrakis si care se bucura de-o camaraderie inaccesibilă pentru Stilgar. - Aș vrea să fiți prieteni, spuse brusc Paul. - Numele lui Stilgar, fremenul, e vestit, zise Gurney. Un omorîtor de Harkonneni nu mi-ar putea fi decît prieten. - Vrei să dai mîna cu prietenul meu, Gurney Halleck, Stilgar? întrebă Paul. Incet, Stilgar își întinse mîna, strînse palma bătătorită de minerul săbiei. - Puțini sini cei care n-au auzit numele lui Gurney Halleck, rosti el si își retrase mîna. Apoi se întoarse către Paul: Ne prinde furtuna afară. - Să mergem. Stilgar o luă înainte, îi călăuzi printre stînci. Coborîră pe o potecă îngustă și întortocheată, traversînd o crevasă cufundată în umbră si ajunseră la gura joasă a unei grote. De cum pătrunseră înăuntru, cîțiva oameni, se grăbiră să astupe intrarea cu o prelată de izolare. Lumina licurigloburilor dezvălui o peșteră spațioasă, cu tavanul boltit și cu un prag înalt, într-o parte. La capătul pragului se deschidea o galerie. Paul, urmat de Gurney, sări pe prag, îl parcurse repede, intră în galerie. Ceilalți se îndreptară către un alt pasaj, din peretele opus intrării în peșteră. Paul trecu printr-o anticameră, se opri într-o încăpere ai cărei pereți erau acoperiți cu draperii de culoarea vinului negru. - Aici vom avea liniște cîtva timp, spuse. Ceilalți o să-mi respecte... Din grota principală răsună brusc un gong de alarmă. Apoi se auziră strigăte, zăngănit de arme. Paul se răsuci pe căicîie, traversă în goană anticamera și galeria, ieși pe pragul din peșteră. Gurney se opri în spatele lui, cu sabia în mînă. La picioarele lor, solul grotei era o viermuiala de siluete încleștate în luptă. O clipă, Paul rămase nemișcat, evaluînd situația, separînd mantiile și bourkaurile fremene de celelalte veșminte. Simțurile pe care mama sa i le antrenase ani de-a rîndul ca să perceapă cele mai infime indicii îi dezvăluiră un amănunt semnificativ: fremenii se băteau cu oameni îmbrăcați în mantii de traficanți, dar care, atunci cînd erau încolțiți, li se opuneau grupîndu-se în triunghi - cîte trei inși, spate în spate. Această grupare de luptă corp la corp era marca specifică a Sardaukarului Imperial. Un fedaykin îl zări pe Paul și ecoul strigătului său de luptă se repercuta sub tavanul grotei: - Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib! Paul fu observat si de alți ochi. Un cuțit negru șuieră prin aer. Paul se feri, auzi cuțitul izbindu-se de stîncă, în spatele lui. Aruncă o privire si-1 văzu pe Gurney ridicînd arma de jos. Dincolo de prag, nodurile triunghiulare băteau în retragere. Gurney vîrî pumnalul sub ochii lui Paul, îi arătă cu degetul spirala galbenă și leul de aur al stemei imperiale, încrustate cu filigran în miner, măciulia plurifațetată a armei. Sardaukari. Nu mai încăpea nici o îndoială. Paul înainta pînă la marginea pragului. Jos, doar trei sardaukari mai opuneau rezistență. Pe pardoseală zăceau, de-a valma, trupuri însîngerate de sardaukari si fremeni. - Incetați lupta! strigă Paul. Ducele Paul Atreides vă ordonă să încetați lupta! Adversarii se priviră nedumeriți, șovăiră. - Voi, sardaukari! le strigă Paul celor trei. Din a cui poruncă amenințați viața unui Duce domnitor? Si văzînd că oamenii săi se pregătesc din nou să atace, tună: Incetați lupta, am spus! Unul dintre sardaukari își îndreptă trupul, își înălță capul. - Cine zice că sîntem sardaukari? întrebă. Paul luă pumnalul din mîna lui Gurney, îl ținu cu minerul la vedere. - Cuțitul acesta. - Atunci cine zice că ești Duce domnitor? ripostă omul. Paul îi arătă pe fedaykini. - Ei. Și propriul vostru Impărat, care a dat Casei Atreides Arrakisul. Eu sînt Casa Atreides. Sardaukarul tăcu descumpănit. Paul îl privi cu atenție. Era înalt, cu fața plată, cu o cicatrice albă de-a curmezișul obrazului stîng. Atitudinea sa trăda un amestec de furie si îndoială, peste care însă continua să precumpănească orgoliul - orgoliul acela fără de care un sardaukar ar fi părut despuiat, dar care i-ar fi putut ține loc de vesmînt chiar de-ar fi fost gol pușcă. Paul se întoarse către locotenentul său fedaykin. - Korba, cum de-au avut arme? - Si-au păstrat pumnale în buzunarele secrete din interiorul distraielor, răspunse fremenul. Privirea lui Paul trecu în revistă morții si răniții de pe pardoseala grotei, revenind la chipul locotenentului. Cuvintele erau inutile. Omul își plecă ochii. - Unde e Chani? întrebă Paul si așteptă răspunsul cu răsuflarea tăiată. - A rămas Stilgar cu ea, răspunse Korba și arătă cu capul către cealaltă galerie. Apoi privi la rîndul său morții și răniții din jur. Mă consider unicul răspunzător pentru greșeala asta, Muad'Dib, spuse. - Cîți sardaukari erau, Gurney? întrebă Paul. - Zece. Paul sări sprinten de pe pragul de piatră, traversă grota, se opri la doi pași de sardaukarul care vorbise. Fedaykinii se încordară. Nu le plăcea felul în care se expunea primejdiei. Juraseră să-i apere viața cu prețul propriei lor vieți, pentru că fremenii aveau nevoie de înțelepciunea lui Muad'Dib. Fără să se întoarcă, Paul se adresă locotenentului său: - Ce pierderi avem? - Patru răniți și doi morți, Muad'Dib. Paul percepu mișcare în spatele sardaukarilor. Chani si Stilgar apăruseră în pragul celeilalte galerii. Se uită din nou la sardaukarul din fața lui, la albul ochilor săi de străin. - Tu! Care ți-e numele? îl întrebă. Omul își încorda umerii, pupilele îi fulgerară în stingă si-n dreapta. - Nu te sfătuiesc, îl avertiză Paul. Sînt convins că ți s-a ordonat să-1 cauți si să-1 lichidezi pe Muad'Dib. Sînt sigur că tu le-ai propus celorlalți să căutați mirodenie în largul deșertului. In spate, Gurney emise o exclamație înăbușită si pe buzele lui Paul trecu un zîmbet de-o clipă. Fața sardaukarului se întunecă. Dar ceea ce văd ochii tăi acum este mai mult decît individul numit Muad'Dib, reluă Paul. Ați pierdut șapte oameni. Noi am pierdut doi. Trei la unu este un scor destul de îngrijorător pentru Sardaukar, nu crezi? Omul se înălță pe vîrfuri, se retrase o jumătate de pas cînd îi văzu pe fedaykini făcînd cerc în spatele lui Paul. - Te-am întrebat care ți-e numele, spuse Paul si adăugă cu inflexiunile Glasului: Spune-mi numele tău! - Căpitan Aramsham, sardaukar imperial! latră mașinal omul și rămase cu gura căscată. Se uită aiurit la Paul. Aerul disprețuitor cu care privise pînă atunci ceea ce considera a fi doar un bîrlog de barbari, dispăru ca prin farmec. - Ei bine, căpitane Aramsham, zise Paul, Harkonnenii ar da oricît pentru informația pe care o deții în clipa de față. Iar Impăratul... oare ce-ar da Impăratul ca să afle că, în ciuda trădării sale, un Atreides mai este încă în viață? Din nou, căpitanul privi pieziș către cei doi oameni care îi mai rămăseseră. Lui Paul i se păru că-i vede învălmășeala din minte. Sardaukarii nu cunoșteau predarea, dar cineva trebuia să-1 avertizeze pe Impărat despre amenințarea neștiută pînă atunci. Folosindu-si din nou Glasul, Paul spuse: - Supune-te, căpitane! Sardaukarul din stînga căpitanului sări fără veste spre Paul. Dar pieptul său primi în plin lovitura fulgerătoare a pumnalului minuit de propriul său comandant. Omul se prăbuși moale, cu cuțitul în piept. Căpitanul se întoarse către celălalt sardaukar, îl privi fix. - Eu hotărăsc ce e mai bine în folosul Maiestății Sale, spuse. Ai înțeles? Umerii soldatului se încovoiară. - Aruncă-ți arma, ordonă căpitanul. Căpitanul se întoarse spre Paul. - Mi-am ucis un prieten ca să-ți salvez viața, spuse el. Să nu uităm nici unul dintre noi lucrul ăsta. - Sînteți prizonierii mei, replică Paul. V-ați predat la ordinul meu. Veți muri, veți trăi... asta nu mai contează. Făcu semn gărzii să-i ia pe cei doi sardaukari, îl chemă cu un gest pe locotenentul care percheziționase prizonierii. Fedaykinul se apropie, murmură: - Muad'Dib, am greșit si... - Eu am gresit Korba. Ar fi trebuit să-ți atrag atenția cum să cauți. Data viitoare cînd o să percheziționezi sardaukari ai să-ți amintești. Si-ai să-ți mai amintești si altele: că la piciorul fiecăruia din ei există una sau chiar două unghii false care, împreună cu alte lucruri bine tăinuite în trupul lor, pot fi un excelent emițător radio; că au mai mulți dinți falși; că își ascund în scalp fire de shiga mai subțiri ca un fir de păr, dar suficient de tari ca să stranguleze și să reteze grumazul unui om. Cînd o să percheziționezi sardaukari, Korba, să le examinezi corpul centimetru cu centimetru, să le sondezi pielea și țesuturile cu ochiul liber si cu aparate radioscopice, să le razi fiecare firicel de păr pe care îl vezi pe epiderma lor. Iar după ce ai făcut toate astea, fii sigur că ești încă departe de-a fi descoperit totul. Iși întoarse ochii spre Gurney, care se apropiase și-1 asculta. - In cazul ăsta, spuse Korba, mai bine-i omorîm. Paul își scutură capul, fără să-și ia ochii de la Gurney. - Nu. Vreau să-i fac scăpați. Gurney îl privi uimit, șopti: - Sire... - Da? - Omul ăsta are dreptate. Omoară-i imediat! Distruge orice dovadă a existenței lor. Ai aruncat rușinea asupra Sardaukarului Imperial! Dacă prinde de veste Impăratul, n-o să se lase pînă nu te-o vedea murind în chinuri înaintea lui. - Mă îndoiesc că o va putea face vreodată, replică Paul. Vorbise rar, glacial. Se întîmplase ceva cu el - în timpul înfrunŹtării cu ofițerul sardaukar. Acumulase în minte o sumă de hotărîri. - Gurney, spuse, sînt mulți ghildari în anturajul lui Rabban? Gurney tresări, își îngustă ochii. - Intrebarea asta n-are nici... - Sînt sau nu sînt? - Arrakisul e plin de agenții Ghildei. Umblă să cumpere mirodenie de parc-ar fi cel mai prețios lucru din univers. Altminteri cum îți închipui că ne-am fi aventurat pînă-n... - Este cel mai prețios lucru din univers, îl întrerupse Paul. Pentru ei. Aruncă o privire spre Stilgar și Chani care se apropiau, adăugă: Iar noi deținem controlul mirodeniei, Gurney. - Nu voi, ci Harkonnenii! protestă Gurney. - Dețin controlul unui lucru numai acei ce-1 pot distruge, rosti Paul. Făcu an gest scurt, cerîndu-i lui Gurney să se abțină de la alte comentarii. Stilgar și Chani ajunseseră în dreptul lor. Paul ridică mîna stingă, în care ținea pumnalul sardaukar, i-1 întinse lui Stilgar. - Trăiești pentru binele tribului, spuse. Ai putea să-mi verși sîngele vieții cu cuțitul ăsta? - Pentru binele tribului, murmură Stilgar. - Atunci folosește cuțitul. - Mă provoci la duel? - Dacă te-aș provoca eu, spuse Paul, aș sta în fața ta fără nici o armă și te-aș lăsa să mă dobori. Stilgar începu să respire sacadat. - Usul! exclamă Chani. Se uită iute la Gurney, apoi la Paul. In vreme ce Stilgar stătea încă în cumpănă, Paul zise: - Ești Stilgar, luptătorul. Cînd sardaukarii au ieșit la atac în grota asta, nu te aflai printre cei care i-au înfruntat. Primul tău gînd a fost s-o aperi pe Chani. - Este nepoata mea. Dacă m-as fi-ndoit vreo clipă că fedaykinii tăi nu le-ar putea veni de hac neisprăviților ălora, aș... - Pentru ce te-ai gîndit în primul rînd la Chani? îl întrerupse Paul. - Nu m-arn gîndit la ea! - Nu? făcu Paul. - M-am gîndit la tine, recunoscu Stilgar. - Și crezi c-ai putea să-ți ridici mîna împotriva mea? Stilgar începu să tremure. - Așa e datina, spuse cu voce surdă. - Datina cere să-i ucizi pe străinii care se rătăcesc în deșert si să le iei apa ca pe-un dar de la Shai-hulud, zise Paul. Dar într-o noapte, tu ai lăsat în viață asemenea străini - pe mama mea si pe mine. Stilgar nu răspunse. Continua să tremure, privind în ochii lui Paul. - Datinile se schimbă, Stil. Chiar tu ai început să le schimbi. Stilgar își coborî ochii asupra stemei aurite de pe pumnalul pe care îl ținea în mînă. - Cînd voi fi Duce la Arrakeen, cu Chani alături de mine, crezi că voi mai avea timp să mă ocup personal de fiecare amănunt legat de conducerea sietchului Tabr? întrebă Paul. Tu ai avut timp vreodată pentru problemele intime ale fiecărei familii din sietch? Stilgar rămase cu ochii la cuțit. - Crezi că vreau să-mi retez mîna dreaptă? întrebă Paul. Incet, Stilgar își ridică privirea spre el. - Răspunde-mi! zise Paul. Crezi că vreau să mă lipsesc sau să lipsesc tribul de înțelepciunea si puterea ta? Stilgar răspunse cu voce joasă: - Pe-acel tînăr din tribul meu, al cărui nume îl cunosc... pe-acel tînăr as putea să-1 ucid într-un duel, dacă așa ar fi voia lui Shai-hulud. Dar de Lisan al-Gaib n-aș cuteza să mă ating. Știai asta, cînd mi-ai dat cuțitul. - Știam. Stilgar își descleștă degetele. Pumnalul căzu zăngănind pe pardoseala de piatră. - Datinile se schimbă, murmură Stilgar. - Chani, zise Paul. Te întorci la mama mea. Să-i spui că vreau să vină aici, că am nevoie urgentă de sfatul ei în... - Dar ai hotărît să mergem cu toții către sud! protestă ea. - M-am înșelat, spuse el. Nu acolo sînt Harkonnenii. Nu acolo-i războiul. Chani respiră adînc, acceptă resemnată, așa cum orice femeie a desertului era obișnuită să accepte obligațiile unei vieți care se împletea cu moartea. - Vreau să-ți încredințez un mesaj destinat numai urechilor mamei mele, reluă Paul. Să-i spui că Stilgar mă recunoaște Duce al Arrakisului, dar că trebuie găsită o cale pentru a-i convinge pe cei tineri să accepte lucrul ăsta fără duel. Chani se uită la Stilgar. - Așa să faci, rosti cu voce scăzută Stilgar. Știm amîndoi că mă poate învinge... dar eu nu-mi pot ridica mîna asupra lui... pentru binele tribului. - O să mă întorc împreună cu mania ta, îi spuse Chani lui Paul. - Nu, zise Paul. Să vină numai ea singură. Instinctul lui Stiigar nu s-a înșelat adineaori. Sînt mai puternic cînd tu ești în siguranță. Vei rămîne în sietch. Chani vru să protesteze, se abținu. - Sihaya, adăugă Paul în șoaptă. Apoi se întoarse spre dreapta, întîlni privirea arzătoare a lui Gurney. Din momentul în care Paul pomenise de mama sa, pentru Gurney restul conversației rămăsese undeva în ceață. Bolborosi: - Doamna Jessica... - Idaho ne-a salvat pe amîndoi în noaptea invaziei, spuse Paul cu gîndul încă la Chani. - Dar cu Duncan ce s-a-ntîmplat, Domnia-Ta? întrebă Gurney. - A murit... ca s-avem noi timp să fugim. Vrăjitoarea trăiește! gîndi Gurney. Cea pe care-am jurat să mă răzbun trăiește! Și-i clar că Ducelui Paul nici nu-i trece prin minte ce fel de creatură l-a adus pe lume. Habar n-are că vipera aia l-a vindut Harkonnenilor pe taică-său! Paul traversă repede grota, sări pe pragul de piatră. Privi înapoi, observă că morții si răniții fuseseră ridicați. Se gîndi posomorit că episodul acesta avea să adauge un nou capitol legendei lui Muad'Dib. Nici măcar nu mi-am scos cristalul din teacă... Se va spune însă că astăzi am omorit cu mîna mea douăzeci de sardaukari. Gurney îl urmă pe Stiigar. Pășea fără să simtă solul sub tălpi, fără să vadă nimic în lumina galbenă a licurigloburilor, copleșit de mînie și ură, gîndind: Vrăjitoarea trăiește, in timp ce oasele celor pe care i-a vindut zac în morminte paraginite si neștiute. Trebuie să fac in așa fel incit Paul să afle adevărul despre ea, înainte de-a apuca s-o string de gît.