Dune vol2

— CAPITOLUL IX —

Există în fiece lucru un aspect care este o părtiŹcică din universul nostru. Simetrie, eleganță, gratie - însușiri pe care numai un artist adevărat știe să le redea. Le observăm în perindarea anotimpurilor, în alunecarea nisipului pe panta unei coline, în înfățișarea ramurilor unei tufe de creozot sau in forma frunzelor sale. In viețile noastre, în societaŹtea noastră, noi încercăm mereu să copiem aceste modele, căutăm ritmurile, unduirile, formele care ne sînt prielnice. Și totuși, nu-i greu de întrezărit pericolul care există în dobîndirea perfecțiunii toŹtale. Căci, fără îndoială, modelul desăvîrșit își are și el propria lui fixitate. La acest nivel al perfecțiuŹnii, totul duce la moarte. Fragment din Pildele lui Muad'Dib de prințesa Irulan.

Paul-Muad'Dib își amintea de o cină bogată în esență de mirodeŹnie. Se crampona de amintirea aceasta pentru că era un punct de ancorare din care putea să considere momentul de față ca pe un vis. Sînt teatrul unei mulțimi de procese, își spuse. Sînt prada unei viziuni imperfecte, prada conștiinței de rasă și a țelului ei cumplit. Totuși, nu putea să-și alunge teama că, într-un fel sau altul, se autodevansase si își pierduse poziția în timp, în așa fel încît - acum - trecutul, prezentul si viitorul se amestecau fără deosebire. Era un fel de oboseală vizuală, provocată, știa lucrul acesta, de necesitatea constantă de a menține viitorul preștient ca pe un gen de memorie aparținînd în mod intrinsec trecutului. Chani mi-a pregătit cina, gîndi el. Dar Chani se afla departe, în sud... în ținuturile reci, cu soarele fierbinte... la adăpost, într-unul din noile sietchuri fortificate, împreună cu fiul lor, Leto II. Sau asta abia urma să se întîmple? Nu, își răspunse tot el, pentru că Alia-cea-Stranie, sora lui, se afla si ea acolo, împreună cu mama sa și cu Chani. Făcuseră drumul de douăzeci de toboșari către sud, călătorind în palanchinul Cucernicei Maici, pe spinarea unui făuritor sălbatic. Ocoli gîndul la călăritul viermilor uriași, întrebîndu-se: Sau Alia nu s-a născut încă? Am participat la o razzia, își aminti. Am întreprins un raid ca să recuperăm apa morților noștri din Arrakeen. Iar eu am găsit rămășițele tatălui meu în rugul funerar. Și am depus racla cu craniul tatălui meu sub pietrele gorganului care străjuiește Pasul Harg. Sau asta avea să se întîmple? Rănile mele există, își spuse. Cicatricele există. Racla cu craniul tatălui meu există. In aceeași stare ca de vis, își aminti că Harah, soția lui Jamis, dăduse buzna la un moment dat în camera lui, spunîndu-i că în tunelul sietchului avusese loc o luptă. Asta se întîmplase în primul sietch, unde se aflaseră înainte ca femeile și copiii să fie trimiși în sud. Harah se oprise în mijlocul camerei, cu pletele ei ca niște aripi negre, strînse la spate într-un lănțișor plin de acverigi. Dăduse la o parte draperiile și îi spusese că Chani omorîse un om. Intîmplarea asta a avut loc, gîndi. A fost o întîmplare reală, nu o zămislire a timpului, sortită schimbării. Iși aminti cum alergase și o găsise pe Chani stînd dreaptă sub globurile galbene din tunel, invesmintată într-o robă albastră, cu gluga dată pe umeri, cu fața roșie ca după un efort. Tocmai își vîra în teacă cristaiul. In spatele ei, zărise un grup de oameni, dispărînd în goană cu un balot. Și Paul își aminti că-și spusese în gînd: Intotdeauna știi cind cară un cadavru. Chani se întorsese spre el si acverigile de la gîtul ei zornăiseră. Cînd se afla în sietch își purta mereu acverigile la vedere, agățate de-un șnur în jurul gîtului. - Chani, ce s-a întîmplat? o întrebase. - I-am făcut seama unuia care venise să te provoace la luptă, Usul, îi răspunse ea. - Tu l-ai ucis? - Da. Deși poate c-ar fi trebuit s-o las pe Harah. (Și Paul își aduse aminte că fețele oamenilor care se adunaseră în jurul lor aprobaseră spusele lui Chani și că Harah izbucnise în rîs.) - Dar venise să mă provoace pe mine! - Tu însuți m-ai învățat tainele de luptă, Usul. - E-adevărat! Dar n-ar fi trebuit să... - M-am născut în deșert, Usul. Știu să folosesc cristaiul. El își înăbușise mînia, încercase să-i vorbească pe un ton rezonabil. - Poate că ai dreptate, Chani, dar... - Nu mai sînt un copil care vînează scorpionii din sietch la lumina lanternei, Usul. Nu mă mai joc. El o privise îndelung, uluit de strania ferocitate ce se ascundea în spatele atitudinii ei dezinvolte. - Nu era demn de tine, Usul, urmase Chani. N-am vrut ca un neisprăvit să-ți tulbure meditațiile. (Se apropiase de el, privindu-i cu coada ochiului, vorbind cu glas scăzut, ca să nu fie auzită de ceilalți:) Și-apoi, dragostea mea, cînd o să se afle că un rival ar putea da peste mine și să fie ucis în mod rușinos de femeia lui Muad'Dib, numărul rivalilor se va împuțina. Da, își spuse Paul, asta s-a intimplat cu siguranță. Era un episod din trecutul-real. Iar numărul celor care vroiau să pună la încercare noua lamă a lui Muad'Dib scăzuse, într-adevăr, simțitor. Undeva, în lumea care nu aparținea „visului", ceva se mișcă imperceptibil, se auzi țipătul unei păsări de noapte. Visez, se liniști Paul. Din cauza mirodeniei de la cină. Și totuși, resimțea încă o impresie de abandon. Se întrebă dacă nu cumva spiritul său ruh trecuse, cine știe cum, în lumea aceea căreia, așa cum credeau fremenii, îi aparținea cu adevărat: alam al-mithal, lumea similitudinilor, tărmiul metafizic unde toate îngrădirile fizice dispăreau. Si gîndul că o asemenea lume ar putea exista, într-adevăr, îl înfricoșa, căci dispariția tuturor îngrădirilor fizice însemna dispaŹriția tuturor punctelor de referință. In peisajul unui mit nu s-ar fi putut orienta și n-ar fi putut să spună: „Sînt, pentru că mă aflu aici". Mama sa îi spusese odată: „Oamenii, unii oameni, sînt divizați de felul în care te privesc". Probabil că sînt pe cale să mă trezesc din vis, își spuse. Căci si cuvintele acestea erau reale - fuseseră pronunțate de mama sa, doamna Jessica, actuala Cucernică Maică a fremenilor. Cuvintele ei se referiseră la realitate. Paul știa că Jessica se temea de legătura religioasă care se stabilise între el și fremeni. Mamei sale nu-i plăcea că si cei din sietchuri si cei din grabene îl numeau pe Muad'Dib, El. Din cauza asta cutreiera din trib în trib, punînd întrebări, trimițîndu-și pretutindeni iscoadele sayyadine, culegînd răspunsurile și urzind în taină. Intr-una din zile, îi citase o parabolă Bene Gesserit: - Cînd politica si religia călătoresc în același rădvan, drumeții cred că nimic nu le poate sta-n cale. Gonesc tot mai năvalnic - mai iute, mai iute, mai iute. Nu se mai gîndesc la obstacole și uită că cel ce dă năvală orbește nu vede prăpastia decît cînd e prea tîrziu. Paul își aminti că în ziua aceea se aflase în locuința mamei sale, în camera interioară căptușită cu draperii negre, împodobite cu simboluri mitologice fremene. Șezuse în încăperea aceea, ascultind-o pe Jessica, urmărind felul în care mama sa nu contenea nici o clipă să observe - chiar și atunci cînd își lăsa ochii în jos. Ii apăruseră riduri noi la colțurile gurii, dar părul îi rămăsese asemenea bronzului lustruit. Iar peste ochii ei, mari si verzi, începuse să se aștearnă deja bruma albastră a mirodeniei. - Fremenii au o religie simplă, practică, spusese el. - Cînd e vorba de religie, nimic nu-i simplu, îl prevenise ea. Iar Paul, care vedea viitorul posomorit ce continua să le întunece orizontul, fusese cuprins de mînie. Nu putuse să spună decît: - Religia înseamnă unirea forțelor noastre. E mistica noastră. - Cultivi în mod deliberat atmosfera aceasta, bravada asta, îl atacase ea. Nu încetezi nici o clipă să îndoctrinezi populația. - Așa m-ai învățat tu, ripostase el. Dar în ziua aceea Jessica nu avusese pentru el decît reproșuri si argumente. Fusese ziua ceremoniei de circumcizie a micului Leto. Paul înțelesese o parte din motivele nemulțumirii mamei sale. Jessica nu acceptase niciodată legătura sa - „mariajul de tinerețe" - cu Chani. Dar Chani născuse un fiu Atreides, iar Jessica nu fusese capabilă să-1 respingă si pe copil, ca pe mamă. La un moment dat, Jessica tresărise sub privirea lui fixă, spusese: - Crezi că sînt o mamă denaturată. - Nu-i adevărat. - Am observat cum te uiți la mine cînd sînt împreună cu sora ta. Nu înțelegi ce-i cu sora ta. - Știu de ce-i Alia altfel, spusese el. Era embrion, era încă în tine atunci cînd ai transformat Apa Vieții. Alia... - Nu știi nimic! Iar Paul, incapabil deodată să-i explice ce știa din viziunea timpului, nu putuse decît să repete: - Nu cred că ești o mamă denaturată. Ea îi observase întristarea, se aplecase spre el. - As vrea să-ți spun ceva, fiule. - Da? - O iubesc pe Chani a ta. O accept. Discuția era reală, avusese loc. Nu era defel una din viziunile imperfecte, afectate de schimbările provocate de zvîrcolirile timpului în propria sa zămislire. Certitudinea îi conferi o priză nouă asupra lumii reale. Fragmente de realitate solidă începură să se închege, prin starea de vis, în percepția sa. Brusc, știu că se afla într-un hiereg - o tabără în desert. Chani întinsese distilcortul pe suprafața moale a unei porțiuni acoperite cu nisip-făină. Asta însemna că Chani se afla pe aproape... Chani, sihaya lui, Chani cea dulce ca primăvara deșertului, Chani care abia venise de pe plantațiile de palmieri din sudul îndepărtat. Si, în clipa aceea, își aminti balada pe care Chani i-o cîntase la ora culcării. „O, sufletul meu, In noaptea asta uită Paradisul Și-ți jur pe Shai-hulud Că vei ajunge-acolo Supus dragostei mele." Apoi îi cîntase cîntecul de drumeție pe care îl murmură îndrăgostiții cînd străbat întinsul nisipurilor - cîntecul al cărui ritm era ca tresărirea dunelor sub pași: „Spune-mi ceva despre privirea ta Și-o să-ți vorbesc despre inima ta. Spune-mi ceva despre tălpile tale Și-o să-ți vorbesc despre mîinile tale. Spune-mi ceva despre odihna ta Și-o să-ți vorbesc despre veghea ta. Spune-mi ceva despre dorințele tale Și-o să-ți vorbesc despre împlinirile tale." Intr-un alt cort, cineva începuse să mîngîie strunele unui baliset. Și-atunci își amintise de Gurney Halleck si tresărise. Căci îl văzuse pe Gurney. Ii zărise, vreme de-o clipă, chipul, în mijlocul unei cete de traficanți. Gurney însă nu-l observase. Și nici nu trebuia să-1 observe, nu trebuia să știe de el, pentru ca nu cumva, din nechibzuință, să dea de știre Harkonnenilor că fiul Ducelui pe care îl asasinaseră era în viață. Dar stilul cîntărețului din noapte, felul în care atingea coardele balisetului, îi dezvăluiseră repede adevărata identitate. Paul știuse că era Chatt Săritorul, căpitanul fedaykinilor - conducătorul detașaŹmentelor morții care alcătuiau garda lui Muad'Dib. Ne aflăm în deșert, își aminti. Ne aflăm în Ergul Mare, departe de zona în care mișună patrulele Harkonnen. Mă aflu aici ca să străbat nisipurile, ca să ademenesc un făuritor și să-l încalec după priceperea mea... ca să dovedesc astfel că sînt un adevărat fremen. Apoi simți apăsarea pistolului maula înfipt în cingătoare, simți teaca cristaiului. Si simți liniștea din jur. Era liniștea aceea aparte, dinaintea zorilor, cînd păsările de noapte s-au retras, iar vietățile diurne n-au început încă să dea glas neliniștii provocate de ivirea dușmanului lor, soarele. - Trebuie să străbați nisipurile la lumina zilei, ca Shai-hulud să te vadă și să știe că nu te temi, spusese Stilgar. Iată de ce o să-ntoarcem timpul si-n noaptea asta vom dormi. Incet, Paul se ridică in capul oaselor. Abia simțea pe trup atingerea distraiului descheiat. Era întuneric. Se mișcase aproape imperceptiŹbil, dar Chani îl auzise. Umbră în umbră, îi spuse: - Incă nu s-a crăpat de ziuă, dragostea mea. - Sihaya, rosti el si în voce îi răzbătu o undă de veselie. - Mă numești primăvara desertului, dar astăzi sînt aici ca să te hărțuiesc. Astăzi sînt Sayyadina însărcinată să vegheze la respectarea ritualului. Paul începu să-și încheie distraiul. - Mi-ai pomenit odată un citat din Kitab al-Ibar, zise el. Mi-ai spus: „Femeia e cîmpul tău; cultivă-ți cîmpul". - Sînt mama primului tău născut, răspunse ea. O observă în întunericul cortului, umbră cenușie imitîndu-i mișcările, potrivindu-si distraiul pentru desert. - Ar trebui să folosești pînă-n ultima clipă răgazul de odihnă, spuse ea. Paul auzi dragostea care vorbea prin glasul ei și o dojeni cu blîndețe: - Sayyadina Străjuitoare, n-ai voie să-i dai povețe unui candidat. Ea se ghemui lîngă el, își apăsă palma pe obrazul lui. - Astăzi sînt și strajă, și femeie, șopti. - Mai bine lăsai treaba asta în seama altcuiva, zise el. - Așteptarea ar fi si mai chinuitoare. Prefer să mă știu lingă tine. El îi sărută palma, apoi își potrivi obrăzarul distraiului, se întoarse si desprinse izolația cortului. Aerul care năvăli înăuntru avea răcoarea vag umedă care era sursa răzlețelor picături de rouă precipitate la răsăritul soarelui. Odată cu el pătrunse în cort miros de premirodenie - mirosul masei pe care o descoperiseră la nord-est și care le dăduse certitudinea că prin apropiere avea să-și facă apariția un făuritor. Paul se strecură prin sfincterul cortului, ieși pe nisip, se ridică în picioare si se întinse, alungîndu-si somnul din mușchi. O firavă luminescență verde-sidefie mărginea orizontul estic. Celelalte corturi erau mici dune false, în penumbră. Sesiză mișcare într-o parte, în stingă. Străjile... Il văzuseră. Oamenii cunoșteau pericolul pe care avea să-1 înfrunte în ziua aceea. Il înfrunta fiecare fremen. Nu-1 stingheriră în aceste ultime momente de singurătate, lăsîndu-1 să se pregătească. Trebuie s-o fac astăzi, își spuse Paul. Se gîndi la forțele pe care le opusese pogromului - la părinții care își trimiteau fiii la el, ca să-i instruiască și să-i învețe „tainele" de luptă, la bătrînii care acum îi dădeau ascultare în sfat și-i urmau planurile, la oamenii care se întorceau la el aducîndu-i cel mai înait elogiu pe care-1 putea rosti un fremen: „Planul tău a reușit, Muad'Dib". Și totuși... cel mai obișnuit, cel mai neînsemnat războinic fremen era capabil de un lucru pe care el nu-1 făcuse niciodată. Iar Paul știa că autoritatea lui de conducător avea de suferit din cauza omnipreŹzentei recunoașteri a acestei deosebiri între el si ceilalți. Nu călărise făuritorul. Participase, firește, împreună cu alții, la exerciții si raiduri, dar nu călărise niciodată singur. Și pînă ce nu avea să facă lucrul acesta, lumea sa avea să rămînă îngrădită de priceperea altora. Un fremen adevărat nu-și putea îngădui asta. Pînă ce nu avea să facă lucrul acesta, nu putea spera să vadă întinsele ținuturi sudice, zona situată la peste douăzeci de toboșari dincolo de erg, decît... dacă s-ar fi instalat într-un palanchin, călătorind ca o Cucernică Maică... sau ca un bolnav. Iși aminti de lupta pe care o dusese toată noaptea cu propria lui percepție interioară și făcu o paralelă stranie: strunind făuritorul, își consolida autoritatea; strunindu-și ochiul interior, dobîndea mai mult control asupra lui însuși. Dar dincolo de amîndouă aceste aspecte, se întindea - continua să se întindă - tărîmul cufundat în ceață, Marea Frămîntare unde întreg universul părea tulbure. Nepotrivirile dintre diferitele percepții ale universului nu-i dăŹdeau pace - precizia se împletea cu imprecizia. Vedea totul in situ. Si totuși, atunci cînd apărea, cînd își exercita asupra sa constrîngerile realității, prezentul își avea propria lui viață și propriile nepotriviri subtile. Țelul cumplit dăinuia. Conștiința de rasă la fel. Și pretutinŹdeni, dominînd totul, plutea amenințător jihadul - sîngeros, feroce. Chani se opri lîngă el. Iși cuprinse trupul cu brațele, privindu-1 pe Paul cu coada ochiului, pe sub sprîncene, așa cum făcea întotdeauna cînd încerca să afle ce se petrece în sufletul lui. - Mai povesteste-mi despre apele lumii tale de baștină, Usul, spuse deodată. Paul își dădea seama că vroia să-i distragă atenția, să-i alunge din minte încordarea dinaintea încercării în care-1 pîndea primejdia morții. Cerul se mai luminase. Observă că mai mulți fedaykini înceŹpuseră deja să-si strîngă corturile. - Mai bine povesteste-mi tu, despre sietch si despre fiul nostru, zise el. Tot o mai tiranizează pe mama, micuțul nostru Leto? - Ba chiar si pe Alia, răspunse ea. Și crește văztnd cu ochii. Va fi un bărbat înalt. - Cum sînt ținuturile din sud? - Ai să le vezi singur, dacă vei reuși să călărești făuritorul. - Aș vrea să le văd mai întîi prin ochii tăi. - Sînt ținuturi pustii. Paul se întoarse spre ea, împunse cu vîrful degetului năframa nezhoni care-i acoperea fruntea pe sub gluga distraiului, o întrebă: - De ce nu vrei să-mi vorbești despre sietch? - Dar ți-am vorbit. Fără bărbați, sietchul e pustiu. Toată lumea lucrează. Ne petrecem mai tot timpul în ateliere, în olarii... Facem arme, înfigem jaloane ca să aflăm cum va fi vremea, adunăm mirodeŹnie pentru mite. Plantăm dunele ca să le înălțăm și să le ancorăm. Țesem pinzeturi si carpete, avem grijă de baterii, de rezervoare... îi învățăm si-i instruim pe copii, pentru ca tribul să rămînă puternic. - Deci... nu există nici o plăcere în sietch? întrebă el. - Ba da. Copiii. Copiii sînt bucuria noastră. Apoi... ritualurile. Respectăm toate ritualurile. Avem si hrană suficientă... Din cînd în cînd, una din noi poate veni în nord ca să-și întîlnească bărbatul... Viața trebuie să meargă înainte. - Dar sora mea, Alia... a fost în sfirșit acceptată de ceilalți? Chani își înălță capul, îl privi lung în lumina posomorită a zorilor. - O să discutăm despre asta altădată, iubitule. - Să discutăm acum. - Acum trebuie să-ți păstrezi forțele pentru încercare, rosti ea. Paul înțelese că atinsese o coardă sensibilă. Glasul lui Chani fusese temător, voalat. - Necunoscutul ridică întotdeauna probleme îngrijorătoare, murmură el. Brusc, Chani dădu din cap, spuse: - Există încă... lipsă de înțelegere, din cauza stranietații Aliei. Pe femei le înspăimîntă faptul că un copil abia trecut de vîrsta prunciei vorbește... lucruri pe care nu le poate decît un adult. Nimeni nu înțelege... schimbarea care s-a petrecut în pîntecele mamei si din cauza căreia Alia e... altfel. - Necazuri? întrebă Paul. Iși aminti viziunile, gîndi: Am văzut necazuri în legătură cu Alia. Chani își îndreptă privirea către orizont, către lumina care vestea ivirea apropiată a soarelui. - Un grup de femei a făcut apel la Cucernica Maică, spuse. I-au cerut să exorcizeze demonul care sălășluiește în fiica ei. I-au citat din scriptură: „Să nu îngăduiți vrăjitoare în mijlocul nostru". - Și ce răspuns le-a dat mama? - Le-a recitat legea și le-a spus să se rușineze. A spus așa: „Dacă Alia provoacă necazuri, vina este a autorității care n-a știut să le prevadă si să le prevină". Apoi a încercat să le explice efectul pe care 1-a avut transformarea asupra Aliei, care se afla în pîntecele ei. Dar femeile erau mînioase pentru că se simțeau umilite. Au plecat bombănind între ele. Vor fi necazuri din cauza Aliei, gîndi Paul. O adiere cristalină de nisip îi atinse porțiunile expuse ale feței, aducînd miros de premirodenie. - El-sayal, murmură el. Ploaia de nisip, aducătoare a dimineții. Privi desertul scăldat în lumina cenușie a zorilor - pustiul... nisipul care era formă absorbită în ea însăși. Un fulger de secetă licări către sud - sarcina statică prevestind o furtună, într-un tîrziu, răzbătu si ecoul prelung al tunetului. - Vocea care preamărește pămîntul, rosti Chani. Oamenii ieșiseră acum cu toții din corturi. Străjile coborîseră si ele de pe culmile dunelor. Trebăluiau cu mișcări lente, egale. Mișcările unei rutine străvechi, acțiuni care n-aveau nevoie de ordine speciale. „Să dai cît mai puține ordine cu putință", îi spusese lui Paul tatăl său... odată... demult... „Dacă ai apucat să dai ordine cu privire la un lucru, va trebui să continui să dai ordine cu privire la acel lucru, mereu și mereu". Fremenii cunoșteau regula aceasta, în mod instinctiv. Acvarul cetei intona imnul de dimineață, adăugîndu-i apoi chemaŹrea ritualului de inițiere pentru călăreții nisipurilor. - Lumea este un stîrv, psalmodie cu glas tînguitor omul, în liniștea dunelor. Cine poate s-alunge îngerul Morții? Implinească-se voia lui Shai-hulud. Paul ascultă, recunoscînd cuvintele cu care începea cîntecul de moarte al fedaykinilor săi, cuvintele pe care le intonau detașamentele morții înainte de a se arunca în luptă. Oare se va înălța și aici un gorgan de piatră care să însemne locul în preajma căruia s-a mai dus un suflet? se întrebă el. Oare fremenii care vor trece pe-aici, în viitor, vor poposi ca să mai adauge o piatră și să-si amintească de Muad'Dib, care a murit in locurile acestea? Știa că moartea era una din alternativele acestei zile... Un fapt printre liniile posibile ale viitorului, care iradiau din această poziție în spațiu-timp. Il copleși din nou imperfecțiunea viziunii. Cu cît se opunea mai mult țelului său cumplit, luptînd împotriva dezlănțuirii jihadului, cu atît mai sălbatic se tălăzuia viziunea preștientă. Intregul său viitor părea un fluviu curgînd vijelios spre un abis - un nex de violență, dincolo de care totul era ceață si nori. - Vine Stilgar, îl vesti Chani. Trebuie să te las acum, iubitul meu. Trebuie să-mi fac datoria de Sayyadina si să urmăresc respectarea ritualului, pentru ca adevărul să poată fi relatat fără greș în cronici. Iși ridică ochii spre el și pentru moment păru să-și piardă calmul, dar se reculese, adăugă: După ce vei fi trecut cu bine încercarea, o să-ți pregătesc cu mîinile mele o masă bună. Se întoarse, trecu în spatele lui. Stilgar se apropia pășind calm pe stratul de nisip-făină, stîrnind nori mici de praf. Privirea de cremene a ochilor săi, cufundați în orbitele întunecate, era ațintită asupra lui Paul. Marginea bărbii negre i se ivea deasupra măștii distraiului, linia dreaptă a obrajilor era ca piatra cioplită de vîntul deșertului. Intr-una din mîini ducea steagul lui Paul - flamura verde si neagră, cu un acvatub legat de vîrful prăjinii, flamura care ajunsese deja legendară. Nu fără un dram de mîndrie, Paul gîndi: Nu pot să fac nici cel mai banal lucru fără să creez o nouă legendă. Vor lua aminte cum m-am despărțit de Chani, cum il voi saluta pe Stilgar... vor observa fiecare mișcare pe care o voi face astăzi. Dacă mor, va fi o legendă. Dacă trăiesc, va fi o legendă. Dar nu trebuie să mor. Dacă mor, nu va rămîne decît legenda și nimic nu va mai putea să împiedice jihadul. Stilgar înfipse steagul în nisip, lîngă Paul. Apoi rămase nemișcat, cu brațele atîrnîndu-i de-o parte și de alta a trupului. Ochii albastru-în-albastru continuară să-1 privească pe Paul cu aceeași fixitate. Și Paul se gîndi că si peste ochii lui începuse să se aștearnă vălul albastru al mirodeniei. - Ne-au interzis jihadul, rosti solemn Stilgar cuvintele rituale. Și, așa cum îl învățase Chani, Paul răspunse: - Cine poate să-i interzică unui fremen dreptul de a merge sau de a călări încotro îi e voia? - Sînt un naib, zise Stilgar. Nimeni nu mă va captura viu niciodată. Sînt un picior al Trepiedului Morții care-i va nimici pe vrăjmașii noștri. Tăcură amîndoi. Paul îi privi pe ceilalți fremeni, răzlețiți în spatele lui Stilgar, încremeniți, murmurîndu-și în gînd rugăciunea. Si se gîndi că fremenii erau un popor care trăia pentru a ucide, un popor al cărui trai de zi cu zi nu cunoscuse decît mînia si durerea, un popor care nu se gîndise niciodată că ar mai putea exista și altceva - poate doar cu excepția visului pe care li-l inoculase Liet-Kynes, înainte de a-si da sufletul. - Unde e Domnul ce ne-a călăuzit în desert? întrebă Stilgar. - De-a pururi cu noi, psalmodiară fremenii. Stilgar își îndreptă umerii, veni lîngă Paul și vorbi cu voce joasă: - Nu uita ce ți-am spus. Să acționezi simplu și direct - fără improvizații fanteziste. Noi călărim făuritorul de la doisprezece ani; tu depășești cu peste șase ani vîrsta asta și nu te-ai născut pentru viața pe care o ducem noi. Nu-i nevoie să impresionezi pe nimeni cu vreo dovadă de curaj. Știm că ești curajos. Tot ce ai de făcut este să chemi făuritorul și să-1 încaleci. - O să țin minte, spuse Paul. - Așa să faci. Să nu-mi dai de rușine învățăturile. Stilgar scoase din interiorul mantiei o tijă din plastic, lungă de aproape un metru. Unul dintre capetele tijei era ascuțit. La celălalt capăt era montată o clapetă cu arc. - Ți-am pregătit chiar eu toboșarul. E un toboșar bun. Ia-l. Paul apucă toboșarul, simți în palmă suprafața netedă și caldă a plasticului. - Cîrligele sînt la Shishakli, urmă Stilgar. O să ți le dea înainte de-a te cățăra pe duna de colo. Arătă cu mîna spre dreapta. Să chemi un făuritor mare, Usul. Să ne arăți calea. Paul remarcă tonul vocii lui Stilgar... solemnitatea rituală, dar si îngrijorarea firească a prietenului. In clipa aceea, soarele se ivi deasupra orizontului. Cerul căpătă brusc nuanța de un albastru-cenusiu, cu tentă argintie, care anunța o zi deosebit de fierbinte și de uscată, chiar si pentru Arrakis. - E vremea zilei arzătoare, spuse Stilgar și de data aceasta glasul lui avu doar solemnitatea ritualului. Du-te, Usul, și călărește făuritoŹrul. Du-te, să străbați nisipurile ca un conducător de oameni. Paul își salută steagul, a cărui flamură verde și neagră atîrna inertă în aerul nemișcat, din care vîntul dimineții pierise, Apoi se întoarse și porni către duna pe care i-o indicase Stilgar - o culme de culoare brună, cu creasta în formă de „S". Restul cetei se puse la rîndul ei în mișcare, în direcție opusă, escaladînd versantul dunei la poalele căreia se aflase tabăra de noapte. O siluetă solitară, înfășurată în mantie, aștepta la baza dunei: Shishakli, comandant de grupă la fedaykini. Doar ochii i se zăreau între marginea glugii și obrăzar - ochii cu pleoape grele, coborîte. Cînd Paul ajunse în dreptul lui, Shishakli îi întinse două tije subțiri ca niște bice. Tijele erau lungi de vreun metru si jumătate și aveau cîrlige scînteietoare din plastoțel la capătul flexibil. Capătul opus era mai gros și cu suprafața rugoasă, ca să permită o priză sigură. Paul le luă pe amîndouă în mîna stingă, așa cum cerea ritualul. - Sînt propriile mele cîrlige, spuse Shishakli cu glas răgușit. N-au dat greș niciodată. Paul dădu din cap, păstră o clipă de tăcere, apoi trecu mai departe si începu să suie panta dunei. Cînd ajunse pe creastă, privi înapoi spre cealaltă dună, văzu ceata ghemuindu-se pe vine ca un roi de insecte, într-o singură fluturare de mantii. Era singur acum, avînd în față doar orizontul si întinderea plată și nemișcată a nisipurilor. Stilgar alesese bine duna. Era mai înaltă decît celelalte din jur și oferea astfel un bun punct de observație. Se aplecă, înfipse toboșarul în versantul expus vîntului, unde nisipul bine tasat avea să asigure bătăii o intensitate maximă. Apoi ezită, rememorîndu-și lecțiile, recapitulînd mental imperativele de viață și de moarte pe care trebuia să le înfrunte. In clipa în care va trage declanșatorul, toboșarul își va începe chemările. Undeva, în adîncul nisipurilor, un vierme uriaș - un făuritor - va auzi bătaia și va veni către el. Paul știa ce avea de făcut în clipa în care se va ivi făuritorul. Folosindu-se de tijele flexibile, cu cîrlige la capăt, va putea să se cațere și să călărească pe spinarea înaltă și încovoiată a creaturii. Pentru că atît timp cît marginea frontală a unui segment de inel din trupul viermelui va fi menținută întredeschisă cu ajutorul cîrligelor, lăsînd nisipului abraziv acces liber către țesuturile sensibile din interior, creatura nu se va retrage în adîncuri. Dimpotrivă, își va înălța și-si va răsuci trupul gigantic, ca să-și țină segmentul deschis cît mai departe cu putință de suprafața deșertului. Sînt un călăreț al nisipurilor, își spuse Paul. Se uită la cîrligele din mîna stîngă, amintindu-și că era suficient să le mute lateral, de-a lungul imensului inel al făuritorului, pentru a sili vietatea să se răsucească și să vireze în direcția în care vroia el. Văzuse cum se făcea lucrul acesta. Fusese învățat să se țină pe spinarea unui vierme, în cursul scurtelor trasee de exercițiu. Dar se puteau parcurge distanțe uriașe. Viermele captiv putea fi călărit pînă ce rămînea imobil, sleit de puteri, pe suprafața desertului. Atunci trebuia chemat un alt făuritor. Paul știa că în clipa în care va fi trecut cu bine încercarea aceasta, avea să fie demn pentru călătoria de douăzeci de toboșari-pînă în ținuturile din sud. Avea să obțină dreptul de a se odihni si de a-și reface forțele în sudul îndepărtat, unde se aflau noile plantații de palmieri, noile sietchuri în care fuseseră adăpostite de furia pogroŹmului familiile fremenilor. Iși înălță capul și privi către sud, amintindu-și că făuritorul sălbatic pe care avea să-1 cheme din mijlocul ergului era un factor necunoscut, la fel ca și el, care-1 chema la încercarea aceasta. - Să calculezi totul cu grijă cînd se va apropia făuritorul, îi explicase Stilgar. Va trebui să stai destul de aproape ca să-i poți sări în spate cînd trece, dar destul de departe ca să nu te îhghită. Brusc, Paul trase declanșatorul toboșarului. Mecanismul clapetei prinse să se rotească și bătăile chemării făcură să răsune nisipul: turn... turn... turn... Iși îndreptă spatele, scrută zarea, gîndindu-se la sfatul lui Stilgar: - Fii atent la semnele care-i vestesc apropierea. Nu uita: făuritorul vine rareori nevăzut la chemarea unui toboșar. Ciulește-ți urechile. Adesea poți să-1 auzi înainte de a-1 zări. Apoi își aduse aminte de povețele pe care i le murmurase Chani, în timpul nopții, într-un moment în care o copleșise teama pentru el: - Cînd o să aștepți în calea făuritorului, să încremenești ca o stană de piatră. Să te faci una cu nisipul și să gîndesti ca nisipul. Să te pitești sub mantie și să te preschimbi într-o fărîmă de dună. Calm, Paul cercetă orizontul... ascultînd... pîndind ivirea semnelor pe care le învățase. Il auzi dinspre sud-est... un șuierat îndepărtat, ca o șoaptă a nisipurilor. Apoi îi zări urma, departe, conturîndu-se în lumina difuză a dimineții. Și își dădu seama că nu mai văzuse niciodată un făuritor atît de mare si nici nu auzise vreodată că ar exista asemenea giganți. Părea să aibă peste trei kilometri lungime, iar valul de nisip pe care-1 înălța capul lui era ca un munte, străbătînd dunele. Așa ceva n-am văzut nici în viziuni, nici în realitate, gîndi. Se ghemui repede în calea monstrului, așteptând încordat, absorbit cu totul de imperativele clipei.