CAPITOLUL I
POȘTA VIA BUFNIȚĂ
Harry Potter era un băiat neobișnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanțele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, își dorea din tot sufletul să-și facă temele pentru vacanță, însă era forțat să o facă pe ascuns, în puterea nopții. Și pe deaŹsupra, se mai întâmpla să fie și vrăjitor.
Era aproape miezul nopții, și stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână și cu o carte legată în piele (Scurtă istorie a magiei, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-și scrie eseul. Și găsi imediat: capitolul ArŹderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost - discuții.
Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paraŹgraf. Harry își ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte și citi:
Oamenilor non-magici (cunoscuți mai degrabă sub nuŹmele de Încuiați) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reușeau să prinŹdă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăjiŹtoarea executa o elementară Vrajă de Înghețare a Flăcării și apoi se prefăcea că țipă de durere, bucurându-se între timp de o senzație de furnicături și pișcături blânde. Într-adevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puțin de patruzeci și șapte de ori, sub diverse deghizări.
Harry își luă pana între dinți și căută sub pernă călimara și sulul de pergament. Încet și cu foarte mare grijă deschise călimara, își înmuie pana în cerneală și începu să scrie, înŹtrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă daŹcă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nișa de sub scări pentru tot restul verii.
Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanțele sale de vară. Unchiul Vernon, Mătușa Petunia și fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viață ale lui Harry. Erau Încuiați, și aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinții lui Harry, decedați de multă vreme, fuseseră ei înșiși vrăjitori și din acest motiv nu erau niciodată pomeniți în casa familiei Dursley. Ani de zile, Mătușa Petunia și Unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reușiseră și acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry și-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nișa de sub scări cărțile de vrăji, bagheta, ceaunul și mătuŹra, de îndată ce începea vacanța de vară, și să-i interzică să vorbească cu vecinii.
Despărțirea de cărțile de vrăji fusese o adevărată proŹblemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanță. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre Poțiunile de micșoŹrat, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l suŹfere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc și profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună. Așadar, Harry a profitat de ocazie în primele săpŹtămâni de vacanță. Când Unchiul Vernon, Mătușa Petunia și Dudley se duseseră în partea din față a grădinii pentru a admira noua mașină dată de la firma la care lucra Unchiul Vernon (în gura mare, desigur, ca să afle și restul cartieŹrului), Harry se furișase la parter, deschisese lacătul de la nișa de sub scări, înșfăcase niște cărți de vrăji și le ascunsese în camera sa. Atâta timp cât nu păta așternutul cu cerneală, familia Dursley nu avea de unde să afle că el studia magia în timpul nopții.
Harry era hotărât să nu se certe cu mătușa și unchiul lui, deși se purtau foarte urât cu el, numai din cauză că într-una dintre săptămânile de vacanță primise un telefon de la un prieten vrăjitor, de la Ron Weasley!
Ron Weasley, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Harry, colegi amândoi la Hogwarts, provenea dintr-o familie de vrăjitori cu tradiție. Asta însemna că știa o grămaŹdă de lucruri pe care Harry nu le știa. Cu toate acestea, Ron nu mai folosise telefonul până atunci. Din nefericire, fusese Unchiul Vernon cel care răspunsese la telefon.
Vernon Dursley la telefon!
Harry, care se întâmplă să fie și el în cameră în acel moŹment, îngheță când auzi vocea lui Ron în continuare:
ALO? ALO? MĂ AUZIȚI? VREAU SĂ... VORBESC... CU HARRY... POTTER!
Ron țipa atât de tare încât Unchiul Vernon sări în picioaŹre și ținu receptorul la jumătate de metru de ureche, privinŹdu-l cu o expresie amestecată, de mânie, indignare și îngriŹjorare.
CINE ESTE? răcni la rândul lui în receptor. CINE EȘTI?
RON... WEASLEY! îi răspunse Ron urlând, de parcă el și Unchiul Vernon vorbeau din capetele opuse ale unui teŹren de fotbal. SUNT UN... PRIETEN DE LA... ȘCOALĂ...
Ochii mici ai Unchiului Vernon se ațintiseră asupra lui Harry, care înlemnise locului.
AICI NU ESTE NICI UN HARRY POTTER! răcni el, ținând receptorul la depărtare de un braț, de parcă îi era teamă că s-ar putea să explodeze. NU ȘTIU DESPRE CE ȘCOALĂ VORBEȘTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! SĂ NU CUMVA SA TE APROPII DE FAMILIA MEA!
Și aruncă receptorul în furcă de parcă ar fi fost un șarpe veninos.
Cearta care urmase fusese cea mai groaznică de până atunci.
CUM ÎNDRĂZNEȘTI SĂ DAI NUMĂRUL ĂSTA UNOŹRA CA TINE? răcnise Unchiul Vernon, stropindu-l pe Harry cu salivă.
Era evident că Ron își dăduse seama că îi făcuse proŹbleme lui Harry, pentru că nu a mai revenit. Celălalt bun prieten al lui Harry, de la Hogwarts, Hermione Granger, nu dăduse nici ea nici un semn de viață. Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare păŹcat deoarece Hermione, cea mai isteață vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinți Încuiați, știa foarte bine să foloŹsească telefonul și ar fi avut bunul-simț să nu menționeze că era elevă la Hogwarts.
Așa că Harry nu primise nici o veste de la prietenii săi vrăjitori timp de cinci săptămâni și vara aceea începuse să pară aproape la fel de nefericită ca și cea de dinainte. Cu o singură mică îmbunătățire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permiseŹse să-și lase liberă bufnița, pe Hedwig, în timpul nopții. UnŹchiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.
Harry termină de scris despre Wendelin cea Ciudată și mai făcu o pauză, ciulind bine urechile. Liniștea din casa întunecată nu era întreruptă decât de sforăiturile îndepărŹtate ale imensului său văr, Dudley. Trebuie să fi fost foarte târziu. Pe Harry îl usturau ochii de oboseală. Decise să terŹmine lucrarea noaptea următoare...
Închise călimara, scoase de sub pat o față de pernă veche, în care puse lanterna, Scurtă istorie a magiei, pana și căliŹmara și cât scrisese din eseul pentru școală, după care se dădu jos din pat și ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său. Apoi se ridică, se întinŹse, și se uită la ceasul luminos de pe noptieră.
Era unu dimineața. Stomacul lui Harry tresăltă. De o oră întreagă, avea treisprezece ani și nici măcar nu-și dăduse seama!
Și ăsta era un alt lucru neobișnuit la Harry: cu cât de puțin entuziasm își aștepta zilele de naștere. Nu primise niciodată o felicitare de ziua lui. Familia Dursley îi ignorase complet ultimele două aniversări și prin urmare nu avea de ce să presupună că își vor aminti de aceasta...
Harry traversă camera întunecată, pe lângă uriașa colivie a lui Hedwig, pentru a deschide fereastra. Se aplecă peste pervaz și simți aerul plăcut și răcoros atingându-i fața, fierbinte după atâta stat sub pătură. Hedwig lipsise deja de două nopți. Harry nu era îngrijorat pentru ea - se mai înŹtâmplase să plece - însă spera să se întoarcă repede. Era singura ființă din casa aceea care se bucura la vederea lui.
Harry, deși destul de mic și slăbuț pentru vârsta lui, cresŹcuse câțiva centimetri de anul trecut. Părul său negru-cărŹbune, era însă neschimbat: ciufulit rebel, indiferent ce i-ar fi făcut. Din spatele ochelarilor, i se vedeau ochii de un verde strălucitor, iar pe frunte, ușor de observat cu toată claia de păr, avea o cicatrice subțire, de forma unui fulger.
Dintre toate lucrurile neobișnuite la Harry, această cicaŹtrice era cea mai extraordinară. Nu era, așa cum pretinsese familia Dursley timp de zece ani, o urmare a accidentului de mașină în care muriseră părinții lui Harry, pentru că Lily și James Potter nu muriseră într-un accident de mașină. FuseŹseră omorâți cu cruzime de cel mai temut vrăjitor al ÎntuneŹricului din ultima sută de ani, de Cap-de-Mort. Harry scăŹpase din același atac doar cu cicatricea de pe frunte, când blestemul Lordului Întunericului, în loc să-l omoare pe Harry, se întorsese asupra celui care îl proferase. Aproape mort, Cap-de-Mort dispăruse...
Dar de atunci Harry se mai înfruntase cu el, la Hogwarts. Amintindu-și de ultima lor întâlnire, în timp ce stătea tot la fereastra întunecată, Harry fu nevoit să recunoască că era un mare norocos că reușise să împlinească treisprezece ani de viață.
Cercetă cerul în căutarea lui Hedwig, care probabil se întorcea zburând la el cu un șoarece mort în cioc, așteptânŹdu-se să fie lăudată. Privind în gol peste acoperișuri, trecură câteva secunde bune, până ca Harry să își dea seama ce vedea.
În dreptul lunii aurii, mărindu-se cu fiecare secundă care trecea, se profila silueta unei creaturi asimetrice, care se înŹdrepta către Harry. Rămase aproape nemișcat, privind-o cum se apropia din ce în ce mai mult. Pentru o fracțiune de secundă, ezită, cu mâna pe mânerul ferestrei, întrebându-se dacă să o închidă sau nu, dar atunci ciudata creatură plană deasupra felinarelor de pe Aleea Boschetelor, și Harry, dânŹdu-și seama ce era, se dădu la o parte dintr-o săritură.
Pe fereastră intrară trei bufnițe, două dintre ele susțiŹnând-o pe o cea de-a treia, care părea inconștientă. AteriŹzară cu o ușoară bufnitură pe patul lui Harry, iar bufnița din mijloc, care era mare și gri, căzu pe o parte și rămase nemișŹcată. De picioarele sale era legat un pachet mare.
Harry recunoscu de îndată bufnița aflată în stare de inconștiență. Era Errol și aparținea familiei Weasley. Harry se repezi imediat spre pat, desfăcu sforile de la picioarele lui Errol, luă pachetul și apoi îl duse pe Errol în colivia lui Hedwig. Errol deschise un ochi încețoșat, scoase un mic țipăt de mulțumire și începu să bea apă.
Harry se întoarse către celelalte două bufnițe. Una dintre ele, mare și albă ca zăpada, era Hedwig. Și ea aducea un paŹchet și părea extrem de mulțumită de ea însăși. Îl ciupi ușor pe Harry, cu multă afecțiune, în timp ce el îi îndepărtă povara, apoi traversă camera în zbor pentru a i se alătura lui Errol.
Harry nu recunoscu a treia bufniță, tânără și de culoare roșiatică, însă știa de la cine venea, pentru că în afară de un al treilea pachet, aducea și o scrisoare cu antetul HogŹwarts. Când Harry o eliberă și pe ea de greutate, bufnița își umflă penele cu importanță, își întinse aripile și zbură pe fereastră în noapte.
Harry se așeză pe pat, înșfăcă pachetul lui Errol, rupse hârtia maro și descoperi un cadou, împachetat în hârtie aurie, și prima sa felicitare aniversară. Cu degetele tremuŹrându-i ușor, deschise plicul. Din el căzură două coli de hârŹtie: o scrisoare și o tăietură dintr-un ziar.
Fragmentul decupat era evident că provenea din ziarul vrăjitorilor, Profetul zilei, deoarece toți oamenii din poza alb-negru se mișcau. Harry luă foaia, o netezi și citi:
ANGAJATUL MINISTERULUI MAGIEI PUNE MÂNA PE MARELE PREMIU!
Arthur Weasley, Șeful Oficiului de Folosire neregulaŹmentară a obiectelor făcute de Încuiați, din Ministerul MaŹgiei, a câștigat Marele Premiu anual oferit de Profetul zilei.
Încântat, domnul Weasley a declarat ziarului nostru, Vom cheltui galeonii primiți pe o vacanță de vară în Egipt, unde lucrează fiul nostru cel mai mare, Bill, angajat de BanŹca