CAPITOLUL XXII
O, mări ale Caladanului, O, popor al Ducelui Leto... Citadelă căzută, în veci pierdută... Fragment din CInlecele Iui Muad'Dib de prințesa Irulan
Lui Paul i se parea că întregul său trecut, întreaga sa experiență dinaintea acestei nopți, deveniseră un vîrtej de nisip într-o clepsidră. Stătea cu bărbia sprijinită pe genunchi, alături de mama sa, într-un mic adăpost din pînză si plastic un distilcort pe care îl găsiseră, împreună cu vesmintele fremene pe care le purtau acum, în ranița din topter. In mintea lui Paul nu mai exista nici un dubiu asupra identității celui care dosise fremkitul si fixase itinerariul topterului la bordul căruia fuseseră transportați. Yueh. Medicul trădător îi expediase direct în brațele lui Duncan Idaho. Paul privi, dincolo de secțiunea transparentă a distilcortului, umŹbrele lungi ale stîncilor luminate de lună ce mărgineau ascunzișul ales de Idaho. Mă ascund ca un copil acum, cind sînt Duce, gîndi el. Gîndul îl irita, dar nu putea să nege înțelepciunea acestei măsuri de precauție. In noaptea aceea se petrecuse o schimbare ciudată în conștiința lui... înțelegea cu deosebită claritate tot ce se întîmpla în jurul său. Evenimentele... circumstanțele... Se simțea incapabil să pună stavilă afluenței de informații sau preciziei reci cu care fiecare informație se adăuga cunoașterii sale. Un întreg proces de calcul se desfășura frenetic în conștiința lui. Era putere de mentat, dar nu numai atît. Se gîndi la clipa de furie neputincioasă cînd topterul necunoscut țîșnise din noapte deasupra lor, venind ca un uliu gigantic, cu vîntul urlîndu-i în aripi. Atunci se petrecuse în mintea lui ciudata transforŹmare. Topterul aterizase în plină viteză, traversînd de-a curmezișul panta unei movile de nisip, alunecînd spre ei, umplînd aerul cu mirosul de pucioasă arsă produs de frecarea patinelor pe suprafața nisipului. Știa că mama sa se întorsese, asteptîndu-se să vadă mercenari Harkonnen si lasere ațintite asupra lor. Dar în ușa deschisă a navei îl zărise pe Duncan Idaho, care se aplecase în afară si le strigase: Iute! E semn de vierme la sud!" Paul însă știuse dintr-o singură privire azvîrlită peste umăr cine pilota aparatul. O însumare rapidă a amănuntelor caracteristice coborîrii și aterizării, amănunte atît de infime, încît nici măcar mama sa nu le detectase, îi dezvăluise cu certitudine identitatea persoanei care manevra comenzile navei. Jessica se mișcă în întuneric, spuse: Nu există decît o singură explicație. Harkonnenii o țineau ostaŹtică pe soția lui Yueh. Doctorul îi ura de moarte pe Harkonneni! Sînt absolut sigură. De altfel, mesajul pe care ni 1-a lăsat confirmă lucrul acesta. Dar pentru ce ne-a salvat de la măcel? Abia acum începe să înțeleagă, dar cu cită greutate, gîndi Paul. Și gîndul îl șoca. Pentru el, faptul fusese o simplă constatare marginală, atunci cînd citise biletul găsit împreună cu sigiliul ducal într-unul din buzunarele raniței. Nu-i nevoie să mă iertați," scrisese Yueh. Nu vreau iertarea voastră. Am si-asa destule pe conștiință. N-am făcut lucrul acesta din pizmă sau cu speranța că voi fi înțeles. Pentru mine este un tahaddi al-burhan. E încercarea mea hotărîtoare. Ca să vă conving de adevărul spuselor mele o să vă las sigiliul ducal. Cînd veți citi biletul, Ducele Leto va fi mort. Consolați-vă însă cu gîndul că nu va fi murit singur, că odată cu el va fi pierit și cel pe care îl urîm mai mult decît pe oricare altul." Biletul nu era adresat nimănui si nici nu era semnat, dar nu încăpea nici o îndoială că fusese lăsat de Yueh. Ii recunoscuseră scrisul. Amintindu-și de conținutul mesajului, Paul retrăi disperarea aceŹlei clipe un sentiment nemilos si straniu, situat parcă în afara noii sale agerimi mintale. Citise că tatăl său murise, știuse că faptul era adevărat, dar vestea nu reprezentase pentru el decît o informație suplimentară, care trebuia introdusă în minte si folosită. Mi-am iubit tatăl, gîndi Paul, știind că informația corespundea adevărului. Ar trebui să-l jelesc. Ar trebui să simt ceva. Dar nu simțea nimic. Nu putea decît să gindeasca: Acesta este un fapt important. Printre multe altele. Iar mintea sa nu înceta nici o clipă să însumeze noi impresii, să extrapoleze, să calculeze. Iși aminti ce-i spusese Halleck; ''dispoziția e pentru călărit sau pentru făcut dragoste. Nu pentru luptă!" Poate că asa e, gîndi Paul. O să-mi jelesc tatăl mai tirziu... cind voi avea timp. Dar nu simțea prevestirea nici unui răgaz în precizia rece a ființei sale. Dimpotrivă, avea impresia ca noua sa perceptie nu era decit un inceput si ca se va dezvolta impetuos. Sentimentul de tel cumplit pe care il resimtise pentru prima oara dupa incercarea la care il supusese Cucernica Maica Gaius Helen Mohiam il coplesi iarasi. Mina dreapta - mina care-si amintea supliciul - era strabatuta de furnicaturi, palpita. Nu cumva asta e ceea ce ele numesc Kwisatz Haderach ? se întrebă. La un moment dat am crezut că-i vorba de o nouă greșeală a lui Hawat, spuse Jessica. M-am gîndit că poate Yueh nu era doctor Suk. Era tot ceea ce credeam noi că este... si mai mult decît atît, zise Paul. Și gîndi: De ce judecă atît de încet? Adăugă cu glas tare: Dacă Idaho nu izbutește să ajungă la Kynes, vom... Idaho nu-i singura noastră speranță, îl întrerupse ea. Nici n-am vrut să spun asta. Jessica auzi tonul autoritar, oțelul din voce si se uită lung la fiul ei, încercînd să străpungă obscuritatea cenușie a distilcortului. Silueta lui Paul se contura în negru pe fondul stîncilor argintate de lună din spatele porțiunii transparente a adăpostului. Nu se poate să nu fi scăpat și alți oameni de-ai tatălui tău, spuse ea. Trebuie să-i regăsim, să aflăm... Ne vom bizui doar pe noi înșine. Ceea ce ne interesează în primul rînd este armamentul atomic al familiei noastre. Trebuie să-l recuperăm pînă nu-1 găsesc Harkonnenii. Nu văd ce șanse ar avea să-l găsească acolo unde a fost ascuns. E un risc pe care nu-1 putem accepta. Iar ea gîndi: Șantaj prin amenințarea distrugerii planetei și a miroŹdeniei cu armamentul atomic al familiei! Asta urmărește. Dar, în cazul acesta, unica salvare ar fi refugiul in anonimatul surghiunului. Cuvintele mamei sale stîrniseră un nou val de gînduri în mintea lui Paul: preocuparea seniorului, a Ducelui, pentru soarta oamenilor pe care-i pierduse în noaptea aceea. Oamenii reprezintă adevărata forță a unei Case Mari, gîndi el. Și își aminti vorbele lui Hawat: Despărțirea de oameni e tristă. Un loc nu-i decît un loc." Ii ajută sardaukarii, rosti Jessica. Trebuie să așteptăm pînă se retrag sardaukarii. Ne cred încolțiți între desert și sardaukari, spuse Paul. Vor să nu mai rămînă picior de Atreides. Vor exterminarea totală. Nu te bizui pe faptul că vor scăpa oameni de-ai noștri. Dar nici ei n-o să riște la infinit ca rolul Impăratului în afacerea asta să iasă la iveală... ---Crezi? Nu se poate să nu scape cîțiva de-ai noștri. ---Crezi? Jessica își întoarse capul, înfricoșată de duritatea sumbră din glasul fiului ei, de precizia cu care Paul calculase șansele. Brusc, își dădu seama că mintea lui o luase înaintea minții ei, că într-o serie de privințe Paul înțelegea în clipa de față mai mult decît înțelegea ea. Era manifestarea unei inteligențe la a cărei formare si educare participase chiar ea, dar acum inteligența aceasta o înspăimînta. Instinctiv, gîndurile i se întoarseră rugătoare, căutînd refugiul pierdut al Ducelui ei și lacrimile îi arseră ochii. Așa a fost să fie, Leto, gîndi. Soroc de dragoste și soroc de durere." Iși lipi palma de pîntece, conștientă deodată de embrionul dinăuntru. Am fiica Atreides pe care trebuia s-o aduc pe lume. Dar Cucernica Maică s-a înșelat: o fiică nu l-arfi salvat pe Leto. Copilul ăsta nu-i decit o viață năzuind un viitor in prezența morții. Am conceput din instinct, nu din supunere. Mai încearcă puțin radioreceptorul, spuse Paul. Mintea lucrează mai departe, oricit am încerca s-o ținem în loc, gîndi ea. Se aplecă spre micul aparat pe care li-1 lăsase Idaho, apăsă pe comutator. O lumină verde învălui scala receptorului. Din difuzor se auziră țiuituri slabe. Jessica reduse volumul, începu să sondeze benzile de frecvență, în cort răsună deodată o voce vorbind în grai de luptă Atreides: ... înapoi pentru regruparea pe creastă. Fedor raportează că în Carthag nu mai exista supravietuitori si ca Banca Ghildei a fost sparta. Carthag! gîndi Jessica. Un cuib de Harkonneni. Sînt sardaukari, continuă vocea. Poartă uniforme Atreides. Băgați de seamă la... Un tunet si difuzorul amuți, ---Incearcă pe celelalte benzi, spuse Paul. Iți dai seama ce-nseamnă asta? întrebă ea. Mă așteptam. Vor ca Ghilda să creadă că noi le-am atacat banca. Ostilitatea Ghildei ne-ar face prizonierii Arrakisului. Incearcă celelalte benzi. Jessica îi cîntări vorbele: ''Mă așteptam." Ce se întîmplase cu el? Incet, se aplecă din nou deasupra aparatului. Nu mai prinseră dccît cîteva voci izolate comunicînd în grai de luptă Atreides. Toate emiteŹau chemările unor încleștări violente: ...ne retragem...", ...încercați să vă regrupați la...", ... îngropați într-o grotă pe...". In schimb, nu încăpea nici o îndoială cu privire la jovialitatea triumfătoare din păsăreasca Harkonnenilor care se revărsa de pe alte benzi. Comenzi aspre, rapoarte de lupta. Nu durau suficient timp pentru ca Jessica să le poată înregistra si descifra codul, dar tonul nu lăsa dubii. Harkonnenii învinseseră. Paul trase ranița lîngă el, auzi clipocitul apei în cele două litrugene dinăuntru. Trase adînc aer în piept, își ridică ochii către crestele stîncoase care se profilau pe fundalul înstelat al cerului. Pipăi cu mîna stingă izolația-sfmcter de la intrarea cortului. In curînd se ivesc zorii, spuse el. Incă o zi îl mai putem aștepta pe Idaho, dar nu încă o noapte. In desert trebuie să umbli noaptea si să te odihnești ziua, la umbră. Cunoștințe mai vechi reînviară si în memoria Jessicăi: Fără distrai, un om aflat in deșert, la umbră, are nevoie de cinci litri de apa pe zi pentru a-si păstra greutatea corporală. Simți pe suprafața pielii atingeŹrea moale si lunecoasă a distraiului. Se gîndi cît de mult depindeau viețile lor de costumul acesta. Dacă plecăm de aici, Idaho nu ne va mai găsi niciodată, spuse ea. Există mijloace prin care se pot smulge mărturisiri de la oricine, replică Paul. Dacă Idaho nu se întoarce pînă în zori, va,trebui să presupunem că a căzut în mîiniie Harkonnenilor. Cît timp crezi c-ar putea rezista? Intrebarea n-avea nevoie de răspuns și Jessica tăcu. Paul desfăcu izolația raniței, scoase micromanualul prevăzut cu grilă de iluminat si lupă. Dintre pagini țîșniră spre el litere verzi și portocalii: litrugene, distilcort, recaptoare, nisipompă, binoclu repkit, pistol marcolor, dolinhartă, filt-cepuri, paracompas, cirlige de strunit, toboșari, fremkit, stîlp de foc..." Lucruri necesare pentru a putea supraviețui în desert. Toate. După cîteva clipe, lăsă manualul de-o parte. Unde crezi că ne-am putea duce? întrebă Jessica. Tata vorbea de puterea deșertului, spuse Paul. Fără ea, HarkonŹnenii nu pot să stăpînească planeta. N-au stăpînit-o niciodată, si nici n-o vor stăpîni. Nici cu zece mii de legiuni de sardaukari. Paul, doar nu-ți închipui că... Avem dovada. Chiar aici, în cortul ăsta... Cortul însuși, ranița asta cu tot ce se găsește în ea, distraiele... Știm că Ghilda se îneăpățînează să pretindă un preț inaccesibil pentru plasarea de sateliți meteorologici. Știm că... Ce vrei să spui cu sateliții meteorologici? întrebă ea. Doar nu... Tăcu brusc. Paul constată că strania hiperagerime a minții sale urmărește automat reacțiile mamei sale, descifrîndu-le, calculînd pe baza amănuntelor înregistrate. Abia acum înțelegi, spuse el. Da. Sateliții supraveghează solul. Undeva, în inima desertului, există lucruri ce nu trebuie observate. ---Vrei să spui că Ghilda e cea care stăpînește planeta? Ce greu, ce încet gîndea! Nu! izbucni el. Fremenii! Fremenii plătesc tribut Ghildei ca să-și poată păstra izolarea. Plătesc cu moneda cea mai accesibilă celui care dispune de puterea desertului: mirodenia. Iar ăsta-i mai mult decît un răspuns estimativ; e rezultatul unui calcul direct. Si te asigur că este exact. Paul, încă nu ești mentat. Nu poți fi sigur că ai... Nici nu voi fi vreodată mentat. Sînt altceva... Un monstru. Paul! Cum poți să spui asemenea... Dă-mi pace! rosti el. Se întoarse cu spatele, privi noaptea de afară. De ce nu pot sâ-l jelesc? se întrebă. Simți că deși fiecare fibră, fiecare părticică din ființa lui implora fărîma aceea de ușurare, nu va avea parte de ea niciodată. Jessica nu auzise nicicînd atîta durere în vocea fiului ei. Vru să se apropie de el, să-1 îmbrățișeze, să-1 mîngîie, să-1 ajute... dar nu, n-avea voie să facă nimic. Paul trebuia să-și rezolve singur problemele. Privirea îi fu atrasă de grila de iluminat a manualului din fremkit, pe care Paul îl lăsase pe jos, între ei. Il ridică, privi prima pagină, citi: Manualul Desertului-Prieten, ținutul plin de viață. Aici se află minunatele ayat și burhan ale Vieții. Crede, si al-Lat nu te va mistui niciodată." Parc-ar fi cuvintele din Cartea Azhar, gîndi ea, amintindu-si studiile despre marile taine. Să fi existat pe Arrakis un Minuitor de Religii? Paul scoase din raniță paracompasul, îl puse la loc, zise cu voce joasă: Gîndește-te la tot echipamentul ăsta specializat al fremenilor. Sînt lucruri de o perfecțiune fără seamăn. Recunoaște și tu. Cultura care a creat asemenea obiecte posedă resurse profunde. Mai profunŹde decît s-a bănuit vreodată. Cu gesturi șovăitoare, încă îngrijorată de duritatea din glasul lui, Jessica se aplecă din nou asupra cărții, o răsfoi. Se opri la ilustrația unei constelații de pe cerul Arrakisului: Muad'Dib: Șoarecele." Coada animalului, observă, indica nordul. Paul urmări mișcările abia perceptibile ale mamei sale în licărul slab al grilei manualului. E momentul să îndeplinesc dorința tatălui meu, gîndi el. Trebuie să-i transmit mesajul acum, cit mai are timp pentru suferință. Mai tîrziu, suferința ei ne-ar incomoda pe amindoi. Și logica exactă a raționamentului îl șoca. Mamă, rosti. ---Da? Auzise schimbarea din vocea lui. Un fior de gheață o răscoli pînă în adîncul trupului. Nu-i mai fusese dat să audă un control atît de dur... la Paul. ---Tatăl meu a murit, spuse el. Jessica scormoni în ea însăși, căutînd un indiciu asociativ si încă unul si încă unul metoda Bene Gesserit de identificare a informației - și găsi răspunsul: sentimentul unei pierderi înfricoșătoare. Dădu din cap, incapabilă să vorbească. Paul spuse: Cu cîtăva vreme în urmă, tatăl meu m-a însărcinat să-ți transmit un mesaj în cazul în care i s-ar întîmpla ceva. Ii era teamă să nu crezi că s-a îndoit de tine. Bănuiala aceea vană, gîndi ea. ---Vroia să afli că el nu te-a suspectat niciodată, urmă Paul. Ii explică totul, așa cum se întîmplase, adăugă: Vroia să afli că el a avut întotdeauna o încredere nestrămutată în tine, că te-a iubit si că te-a prețuit dintotdeauna. Spunea că mai degrabă s-ar fi îndoit de el însuși și că nu regreta decît un singur lucru că nu te-a făcut Ducesă. Jessica își șterse lacrimile care i se rostogoleau pe obraji, gîndi: Irosesc prostește apa din trup! Dar în același timp își dădea seama că gîndul acesta nu era decît o încercare de a-si transforma durerea în mînie. Leto, dragul meu Leto, gîndi. Ce lucruri înfiorătoare putem să le facem celor pe care-i iubim! Cu un gest violent, stinse grila de iluminat a manualului. Hohotele de plîns îi zguduiră trupul. Paul auzi durerea mamei sale și sondă golul din el. Nu sufăr, gîndi. De ce?De ce? Incapacitatea de a suferi i se părea un defect oribil. Soroc de primit și soroc de pierdut", gîndi Jessica, citîndu-și din Biblia C.P. Soroc de păstrat și soroc de lepădat; soroc de iubire și soroc de ură; soroc de război și soroc de pace." Mintea lui Paul își continua cursa. Rece, precisă. Și deodată... văzu căile ce se așterneau înaintea lor pe această planetă ostilă. Lipsit de supapa de siguranță a visului, Paul își concentra percepția preștientă, realizînd totul ca pe un calcul estimativ al celor mai probabile viitoruri, dar cu încă ceva în plus... O undă de mister... Ca și cînd mintea lui fora într-un strat fără timp, încercînd să aleagă din el vînturile viitorului. Fără veste, găsind parcă o cheie trebuincioasă, mintea lui Paul trecu la un nivel superior de percepție. Se pomeni agățat de acest nou prag, cramponmdu-se de un sprijin precar si iscodind împrejur. S-ar fi zis că se afla într-o sferă, cu drumuri ce se răspîndeau în toate direcțiile... deși această imagine era departe de adevărata senzație. Iși aminti de un voal pe care îl văzuse odată filfiind în bătaia vîntului. Așa vedea acum viitorul. Ca zbaterea unei suprafețe la fel de unduitoare si de vremelnice ca a acelui voal. Văzu oameni. Simți căldura si frigul unor probabilități incalculabile. Află nume si locuri, trăi emoții fără număr, înregistra informații despre nenumărate locuri necunoscute. Timpul putea fi sondat, exaŹminat, explorat... dar nu putea fi modelat. Era un spectru de posibilități, din cel mai îndepărtat trecut pînă la cel mai îndepărtat viitor... de la cea mai probabilă pînă la cea mai improbabilă, își văzu propria moarte în infinite variante. Văzu planete noi, civilizații noi. Si oameni. Oameni. Mulțimi imense, incomensurabile. Dar mintea sa le înregistra și le cataloga. Ii văzu pe ghildari. Și gîndi: Ghilda... Iată una din căile pe care le-am putea urma. Printre ghildari stranietatea mea ar fi acceptată ca un fapt cunoscut și prețuit. Mirodenia, atît de necesară de acum înainte, mi-ar fi asigurată pentru totdeauna. Dar ideea de a-și trăi restul vieții în acea bîjbîială-printre-posibile-viitoruri care dirija nave spațiale cu viteze năprasnice îl înspăimînta. Era totuși o cale. Și întrezărind posibilul viitor alături de ghildari, înțelese brusc natura deosebită a stranietății sale. Am altfel de vedere. Eu văd altfel, altceva: văd căile accesibile. Constatarea avu darul să-1 liniștească și în același timp să-1 îngriŹjoreze... căci multe dintre aceste căi coborau în adîncuri insondabile sau alunecau în afara vederii sale. La fel de fulgerător precum apăruse, senzația îl părăsi si Paul își dădu seama că fenomenul nu durase decît preț de-o bătaie a inimii. Și totuși... fusese de-ajuns pentru a-i răscoli conștiința, iluminîndui-o într-un chip înspăimîntător. Privi buimac în jurul său. In tainița sa dintre stînci, distilcortul era încă învesmîntat în noapŹte. Alături de el, mama sa mai era încă pradă durerii. Iar el continua să nu simtă nici o durere... Absența durerii, a suferinței, era un gol situat undeva separat de mintea lui, care funcțioŹna mai departe în ritmul ei egal prelucrînd informații, estimînd, calculînd, formulînd răspunsuri, întocmai ca o minte de mentat. Ințelese că se afla acum în posesia unei cantități enorme de informații, o cantitate cum puține minți acumulaseră vreodată pînă atunci. Dar înțelegerea acestui fapt nu-i ușura cu nimic povara golului din el. Simți că ceva trebuie să se sfarme. In mintea lui se declanșase mecanismul de ceas al unei bombe. Mecanismul își vedea de treabă indiferent de voința lui. Inregistra cele mai infime schimbări petrecute în preajmă o ușoară modificare a umidității, o fracțiune de variație a temperaturii, mersul unei insecte pe acoperișul cortului, apropierea solemnă a zorilor în petecul înstelat de cer pe care-1 vedea prin peretele transparent al adăpostului lor. Golul era insuportabil. Cunoașterea fenomenului care declanșase mecanismul de ceas nu-i ajuta la nimic. Putea acum privi înapoi, în trecutul lui, putea înțelege cum începuse totul: educația sa, antrenaŹmentele, ascuțirea aptitudinilor, constrîngerile rafinate ale unor disciŹpline complexe, chiar si inocularea preceptelor Bibliei C.P. într-un moment critic... iar în cele din urmă, mirodenia. Dar putea privi si înainte în direcția cea mai terifiantă si putea înțelege unde aveau să ducă toate acestea. Sînt un monstru! gîndi. Sint neom! Nu, izbucni cu glas tare. Apoi: Nu! Nu! NU! Se pomeni izbind cu pumnii în podeaua de plastic a cortului. (Fracțiunea implacabilă din făptura sa înregistra faptul ca pe o inteŹresantă informație de tip afectiv si o introduse în calcul.) ---Paul! Mama sa era lîngă el... îl prinsese de mîini. Fața ei era o umbră cenușie scrutînd fața lui, în întuneric. ---Tu! șopti Paul. Sînt aici, Paul. Linistește-te. Ce mi-ai făcut? șuieră el. Intr-o străfulgerare de înțelegere, Jessica intui o parte din dedeŹsubturile întrebării, răspunse: ---Te-am adus pe lume. Din instinct, dar și grație unor cunoștințe mult mai subtile, rostise exact ceea ce trebuia pentru a-1 liniști. Paul îi simți strînsoarea degetelor, privi fix conturul difuz al chiŹpului ei. (Unele repere genetice din structura trăsăturilor feței fură înregistrate în modul acela nou de către fluxul neîntrerupt al minții sale; indiciile fură adăugate altor informații și imediat după aceea fu avansat un răspuns.) Dă-mi drumul. Jessica auzi rezonanța metalică din glasul său, se supuse. Nu vrei să-mi spui ce-i cu tine, Paul? Ai știut ce făceai, educîndu-mă așa cum m-ai educat? întrebă el. Copilăria a dispărut din vocea lui, gîndi ea. A dispăru și adolescența. Am sperat ce speră orice părinte, răspunse. Să devii... superior, deosebit. ---Deosebit? Ea auzi tonul îndurerat, îngăimă: Paul, eu... N-ai vrut un fiu! spuse el. Ai vrut un Kwisatz Haderach! Ai vrut un mascul Bene Gesserit! Jessica se cutremură la auzul deprimării din glasul lui. ---Paul... L-ai întrebat vreodată pe tata dacă e de acord? Ea îi răspunse cu voce joasă, căci amintirea durerii era încă proaspătă: Orice ai fi, Paul, ereditatea este deopotrivă a tatălui tău si a mea. Dar nu si educația, replică el. Nu si lucrurile care au... trezit... ceea ce dormea. Ceea ce dormea? Aici. El își duse o mînă la cap, apoi la piept, izbucni: In mine! Merge înainte întruna, întruna, întruna, întruna, în... ---Paul! Glasul lui se aflase la hotarul isteriei. Auzise limpede. ---Ascultă ce-am să-ți spun, rosti el încet. Vroiai să-i povestesc Cucernicei Maici despre visele mele, nu-i așa? Am să-ți povestesc ție. Acum cîteva clipe am visat treaz. Știi care-i cauza? ---Trebuie să te calmezi, spuse ea. Dacă crezi că e... Mirodenia, urmă netulburat Paul. E peste tot în aer, în sol, în alimente. Condimentul geriatric. Melanjul e ca drogul Dreptvorbitoarei. E o otravă! Jessica încremeni. Vocea lui deveni șoaptă. Repetă: O otravă rafinată, perfidă... implacabilă. Nici măcar nu te ucide, decît dacă încetezi s-o mai iei. Nu putem părăsi Arrakisul decît dacă luăm o parte din Arrakis cu noi. Prezența înfricoșătoare a vocii lui nu admitea replică. ---Tu si mirodenia sînteți cauza, continuă Paul. Mirodenia transŹformă orice făptură care ajunge s-o consume intens, dar mulțumită ție eu pot proiecta transformarea în planul conștientului. Nu reușesc s-o las în inconștient... unde perturbațiile ei ar fi ignorate. Eu o văd. Paul, ești... O văd! repetă el. Jessica auzi demență în vocea lui, nu știu ce să facă. Dar el vorbi din nou si în timbrul glasului său reveni oțelul celui mai desăvîrșit control: Am căzut în capcană. Am căzut in capcană, îl îngînă ea în gînd. Si acceptă adevărul vorbelor lui. Nici o mașinație Bene Gesserit, nici un truc" și nici o născocire nu-1 puteau smulge definitiv din strînsoarea Arrakisului: mirodenia crea obișnuință, își dădu seama că trupul său știuse lucrul acesta cu mult timp înainte de a-1 fi înțeles mintea. Așadar, sintem siliți să răminem tot restul vieții aici, gîndi ea, pe această planetă-infern. Locul ne-a fost predestinat si e pregătit să ne găzduiască... dacă reușim să scăpăm de Harkonneni. Iar in privința rolului meu, totul e limpede: mă aflu aici ca păstrătoare a unei însemnate linii de sînge pentru Planul Bene Gesserit. ---Trebuie să-ți povestesc despre visul de adineaori, spuse Paul. (Si acum Jessica auzi mînie în vocea lui.) Ca să te conving să crezi ce-ți voi spune, am să te informez mai întîi că știu că vei naște aici, pe Arrakis, o fiică. Sora mea. Jessica se sprijini cu amîndouă mîinile de podeaua cortului, își lipi spatele de peretele curb, încercă să-si reprime junghiul de spaimă. Sarcina ei nu era încă vizibilă! Nici ea n-ar fi știut, dacă n-ar fi beneficiat de propriul ei antrenament Bene Gesserit, care îi îngăduise să descifreze infimele semnale dintîi ale trupului, să afle de existența embrionului care n-avea decît cîteva săptămîni. Numai pentru a servi, șopti ea, agățîndu-se de deviza Bene Gesserit. Existăm numai pentru a servi. Ne vom găsi adăpost printre fremeni, spuse Paul. Refugiul pe care ni 1-a pregătit Missionaria Proiectiva. Ni s-a pregătit refugiul in deșert, gîndi automat Jessica. Apoi: De unde știe Paul de Missionaria Proiectiva? și constată că îi era tot mai greu să-si înăbușe spaima pe care i-o provoca stranietatea fiului ei. Paul privi lung umbra întunecată a mamei sale si noua sa putere de percepție îi îngădui să-i vadă frica, să-i sesizeze fiecare reacție -ca și cînd Jessica s-ar fi aflat în focarul unui proiector. Simți un început de compasiune pentru ea. Despre cele ce se pot întîmpla aici nu-ți pot vorbi, deocamdată, spuse el. Nu-mi pot vorbi încă nici mie însumi, cu toate că le-am văzut. După cîte-mi dau seama, n-am nici un control asupra acestui... simț al viitorului. Există și-atîta tot. In ceea ce privește viitorul imediat - un an bunăoară - pot să văd cîte ceva din el... Un drum... la fel de larg ca Bulevardul Central de pe Caladan. Unele lucruri însă nu le văd... sînt locuri cufundate în umbră... sau prelungindu-se, parcă, în spatele unui deal... (și se gîndi iarăși la suprafața zbuciumată de vînt a unui voal)... și-apoi, sînt o mulțime de ramificații. Tăcu brusc, copleșit deodată de amintirea acelei viziuni. Nici un vis premonitoriu, nici o experiență a vieții sale nu-1 pregătise pentru acest simț, pentru această formă de percepție, pentru această cunoaștere care se propaga în toate părțile ca un balon ce se umflă... cu timpul retrăgîndu-i-se din față... Jessica găsi butonul tubului de iluminat al cortului, îl apăsă. O lumină verde, difuză, alungă umbrele, domolindu-i spaima. Privi fața lui Paul, ochii săi privirea fixă, întoarsă spre interior. Si își aminti unde mai văzuse asemenea privire: în imagini de arhivă, în imaginile unor dezastre din trecut pe chipuri de copii înfometați sau vătămați si suferinzi. Ochii ca niște puțuri negre, gura o linie dreaptă, obrajii supți. Expresia unei conștiințe cumplite, gîndi ea. Expresia unei făpturi silite să-și recunoască propria-i vremelnicie. Intr-adevăr, nu mai era copil... Si, în clipa aceea, implicațiile spuselor lui îi copleșiră mintea, dînd orice altceva la o parte. Paul putea privi înainte!... Asta însemna că putea să deslușească o ieșire salvatoare. E o cale să scăpăm de Harkonneni, rosti ea. Harkonneni! exclamă el batjocoritor. Nu-ți mai bate capul cu aceste caricaturi de oameni, cu aceste amărîte ființe mărunte. Se uită lung la mama sa, cercetîndu-i la lumină trăsăturile feței. Trăsăturile acelea trădau totul. Ea murmură: N-ar trebui să numești oamenii ființe mărunte, fără să... Nu fi atît de sigură că știi unde-i hotarul, o întrerupse el. Ne ducem cu noi trecutul. Și, scumpa mea mamă, trebuie să mai afli un lucru pe care nu-1 știi... Și noi sîntem Harkonneni. Mintea ei făcu ceva înspăimîntător: se opaciza. Ca si cum ar fi vrut să blocheze orice percepție. Dar vocea lui Paul continuă cu același ton implacabil, tîrînd-o, obligînd-o să asculte: Data viitoare cînd te vei mai afla în fața unei oglinzi, examinează-ți chipul... Privește-1 bine pe-al meu, acum. Urmele există, se văd dacă nu cauți să te orbești singură. Uită-te la mîinile mele, la forma oaselor mele. Iar dacă asta nu te convinge, atunci crede ce-ți spun eu. Am parcurs viitorul, am privit un dosar dintr-un anumit loc... Am toate informațiile, Sîntem Harkonneni. O... ramură renegată a familiei, murmură ea. Asta e, nu-i așa? Vreun văr Harkonnen care... Ești fiica Baronului, rosti el si privi impasibil gestul cu care ea își duse ambele mîini la gură. Apoi urmă: In tinerețea lui, Baronul a avut multe aventuri. O dată, o singură dată însă, si-a îngăduit să se lase sedus. Dar a fost sedus pentru scopurile genetice ale Bene Gesseritului. De către una dintre voi. Voi". Ca o palmă. Mintea Jessicăi se puse din nou în mișcare. Si nu găsi nici un argument care să nege afirmația lui Paul. Prea multe blancuri inexplicabile si verigi lipsă din trecutul ei ieșeau acum la iveală si se înlănțuiau. Fiica pe care o voia Bene Gesseritul... nu era sortită pentru a pune capăt vechii vrăjmășii Atreides-Harkonnen, ci pentru a fixa un factor genetic în liniile lor. Ce factor? Bîjbîi năucă în căutarea răspunsului. Ca si cum i-ar fi citit gîndurile, Paul spuse: Credeau că vor ajunge... la mine. Dar eu nu sînt ce se așteptau să fiu. Și m-am ivit înainte de vreme. Iar ele habar n-au de asta. Jessica își apăsă amîndouă mîinile pe buze. Maică Mare! E Kwisatz Haderach! Se simți despuiată în fața lui. Descoperită, își dădea seama că Paul o vedea cu ochi cărora nu li se putea ascunde aproape nimic. Și înțelese că acesta era motivul de bază al spaimei ei. Crezi că sînt Kwisatz Haderach, spuse el. Scoate-ți asta din cap. Sînt altceva. Ceva la care nu s-a așteptat nimeni. Trebuie să dau imediat de știre uneia din școli, gîndi ea. Poate că Indexul de Selecție va putea oferi vreo explicație. Nu vor afla de existența mea decît cînd va fi prea tîrziu, murmură Paul. Jessica încercă să-i abată gîndurile. Iși lăsă mîinile în poală si întrebă: Cum o să ne descurcăm printre fremeni? Fremenii au o zicală pe care o atribue lui Shai-hulud, Moș Veșnicie, răspunse Paul. Ei spun: Fii gala să prețuiesti orice-ți iese în cale." Și gîndi: Da, mama mea... vom trăi printre fremeni. Ți se vor inălbăstri ochii, iar pe nările nasului tău incîntător vor apărea bătături provocate de filt-cepurile tubului de la distrai... Si-o vei naște pe sora mea: Sfinta Alia-a-Cuțitului. Dacă nu ești Kwisatz Haderach, începu Jessica, ce... Nu se știe ce sînt, spuse el. Să nu crezi pînă nu vezi. Și gîndi: Sint o sămință. Ințelese subit cît de fertil era solul în care căzuse și odată cu această revelație îl copleși din nou sentimentul de țel cumplit, strecurîndu-i-se în golul dinăuntrul ființei sale, amenințînd să-1 înăbușe de durere. Pe drumul ce i se asternea înainte văzuse două ramificații de seamă... Pe una din ele întîlnea un Baron bătrîn și hain și-i spunea: Te salut, bunicule." Gîndul la această cale și la ceea ce se afla de-a lungul ei îi repugna. Cealaltă cale era presărată cu petece obscure, cenușii, pe care le sfîsiau piscuri de violență. Pe calea aceea văzuse o religie războinică, un foc ce cuprindea universul; văzuse steagul verde și negru al Atrei-zilor fîlfiind în fruntea a mii de legiuni de fanatici intoxicați cu licoare de mirodenie. Gurney Halleck și alți cîțiva dintre oamenii tatălui său jalnic de puțini se aflau printre ei, purtînd în piept seninul șoimului de pe racla în care fusese depus craniul tatălui său. Nu pot s-apuc pe calea asta, murmură el. Asta-i calea pe care o vor zgripțuroaicele din școlile voastre. Nu înțeleg ce spui, Paul, îngăimă mama sa. Paul tăcu. Sămînța din el amuți, reflectînd cu conștiința de rasă pe care o resimțise la început, prin prisma sentimentului unui țel cumplit, înțelese că nu mai putea să urască nici școlile Bene Gesserit, nici pe Impărat. Nici măcar pe Harkonneni. Erau cu toții prizonierii neceŹsității rasei lor de a-și reînnoi moștenirea risipită, de a se amesteca si de a se contopi, de a-si deșerta liniile de sînge într-un mare și nou rezervor de gene. Și rasa nu cunoștea decît o singură cale de rezolvare a acestei necesități... Calea strămoșească. Calea încercată și sigură, singura capabilă să doboare orice piedică: jihadul. Nu! Nu pot să aleg calea asta, gîndi el. Dar văzu din nou, cu ochii minții, racla cu craniul tatălui său si prăpădul în centrul căruia filfîia sălbatic steagul verde și negru. Jessica tuși ușor, îngrijorată de tăcerea lui. Atunci... fremenii ne vor primi printre ei? întrebă. Paul își ridică ochii, în lumina verde din cort, privi îndelung trăsăturile nobile, rafinate, ale chipului mamei sale. Da, rosti el. Asta-i una dintre căi. Dădu din cap. Da. Fremenii. Mă vor numi... Muad'Dib, Cel Ce Arată Calea". Da... așa îmi vor spune. Iși închise ochii, gîndi: Tată, acum pot să te jelesc. Și lacrimile îi inundară obrajii.