— CAPITOLUL VIII—
“Yueh! Yueh! Yueh!” suna refrenul. “Un milion de morti nu-i ajungeau lui Yueh!” Fragment din Istoria copilului Muad’Dib de printesa Irulan.
Usa era intredeschisa. Jessica patrunse intr-o incapere cu pereti galbeni. In stinga, vazu o canapea joasa de piele si doua corpuri de biblioteca goale, intre care atirna un burduf de apa, umflat si plin de praf. In dreapta, de o parte si de cealalta a unei usi, alte corpuri de biblioteca, goale si acestea, un birou de pe Caladan si trei scaune. La capatul opus al camerei, cu fata la fereastra si cu spatele la Jessica, statea doctorul Yueh. Parea cu totul absorbit de privelistea lumii exterioare. Jessica facu inca un pas neauzit. Observa ca haina medicului era sifonata si ca la inaltimea cotului sting avea urme albe de creta. Vazut din spate, silueta lui teapana si descarnata, in vesminte negre, parea o marioneta gata sa salte pe sfori minuite de un papusar ascuns. Doar capul parea viu – un cap masiv, cu par lung, de culoarea abanosului, prins pe umar in inelul de argint al Scolii Suk - , miscindu-se usor in timp ce urmarea ceva dincolo de fereastra. Jessica isi mai roti o data privirea prin odaie, dar nu descoperii nici un semn al prezentei fiului ei. Stia insa ca usa din dreapta dadea intr-un mic dormitor care-I placuse mult lui Paul. -Buna ziua, doctore Yueh, spuse ea. Unde e Paul? Yueh dadu din cap, de parca ar fi raspuns cuiva aflat de partea cealalta a geamului. Vorbi cu un aer absent, fara sa se intoarca. -Baiatul tau e obosit, Jessica. L-am trimis sa se odihneasca in camera de alaturi. Apoi brusc, tresari si se intoarse. Colturile lungi ale mustatii care-i acopereau buzele rosii tremurau. -Doamna, iertati-ma! Mi-erau gindurile aiurea… N-am vrut sa fiu atit de… familiar. Jessica surise si il linisti cu un gest al miinii. O clipa, se temuse ca Yueh va ingenunchea. -Te rog, Wellington. -Dar sa-ti pronunt numele cu atita… Eu… -Ne cunoastem de sase ani. De mult ar fi trebuit sa renuntam la formalisme… in particular. Yueh schita un zimbet stins, gindind: Cred ca am reusit. Acum daca va observa ceva neobisnuit in purtarea mea, va crede ca-i din cauza stingherelii. Stiind raspunsul dinainte, nu va cauta motive mai profunde. -Eram cu capul in nori, spuse el. Ori de cite ori mi se intimpla sa… sa te compatimesc, ma tem ca-ti spun in gind… Jesscica. -Ma compatimesti? Pentru ce? Yueh ridica din umeri. Isi dadu-se de multa vreme seama ca, spre deosebire de Wana sa, Jessica nu era inzestrata cu tot darul dreptvorbirii. Cu toate astea, ori de cite ori era posibil, isi dadu silinta sa-i spuna adevarul. Pentru mai multa siguranta. -Ai vazut lumea aceasta… Jessica. (Se poticnise inainte de a-i pronunta numele, dar continua repede:) Atit de stearpa, dupa Caladan. Si oamenii! Femeile pe linca care am trecut azi-dimineata caindu-se sub voaluri. Pentru mai multa siguranta. Jessica isi incrucisa bratele. Simti cristaiul ascuns la piept – cutitul cu lama facuta din dintele unui vierme de nisip, daca era adevarat ce se spunea. -Normal, rosti ea. Pentru ca sintem niste straini – alti oameni alte obiceiuri. Pina acum i-au cunoscut numai pe Harkonnei. (Privi peste umarul lui, spre fereastra.) La ce te uitai? Yueh se intoarse din nou cu fata la geam. -La oameni. Jessica se apropie, ii urmarii privirea indreptata spre fatada casei, in stinga. Acolo, din solul neted, parca batatorit, se inaltau douazeci de palmieri. Un gard de fier forjat ii despartea de oamenii care treceau pe strada, infasurati in mantii largi. Jessica percepu un tremur in aerul din jurul casei – un scut defensiv -, in timp ce observa trecatorii, intrebindu-se de ce Yueh gasea spectacolul atit de captivant. Brusc, intelesese si-si duse instinctiv o mina la obraz. Felul in care oamenii priveau palmierii! Pe chipurile lor se citea invidie, ura si… rar, o urma de speranta. Fiecare trecator scruta pomii cu o privire fixa. -Stii ce gindesc? intreba Yueh. -Poti sa citesti gindurile? -Gindurile lor, da. Se uita la palmieri si gindesc: “O suta de-ai nostrii”. Asta gindesc. Jessica se incrunta, il privi nedumerita. -De ce? -Pomii acestia sint curmali. Un curmal are nevoie de patruzeci de litri de apa pe zi. Un om, doar de opt litri. Un curmal face deci cit cinci oameni. Sint douazeci de pomi. O suta de oameni. -Dar unii privesc cu speranta. -Tot ce spera e sa cada citeva fructe. Numai ca nu-i inca timpul lor. -Privim locul asta cu un ochi prea critic, spuse Jessica. Exista deopotriva si speranta si pericole aici. Mirodenia ne-ar putea face bogati. Cu un tezaur solid, am putea schimba fata planetei dupa placul nostru. Dar in sinea ei, rosti ironic: Pe cine incerc sa conving? Risul erupse peste toate constringerile, izbucni sec, fara veselie. -Numai securitatea n-am putea s-o cumparam, zise ea. Yueh isi ascunse fata. Macar de i-as uri pe oamenii acestia, in loc sa-i iubesc! Prin felul de a fi in multe privinte, Jessica semana cu Wanna. Dar chear acest gind continea implicatii care nu faceau decit sa-i intareasca hotarirea. Cruzimea Harkonnenilor urma cai intortocheate. Poate ca Wanna traia. Trebuia sa se convinga. -Nu-ti fa griji pentru noi, Wellington, spuse Jessica. Sint problemele noastre nu si ale tale. Crede ca pentru ea ma tem! Isi ingiti lacrimile. Si e adevarat. Dar trebuie sa-l infrunt pe diavolul ala de Baron dupa ce voi fi savirsit crima pe care a ticluit-o, ca sa apuc unica sansa de a-l lovi cind va fi cel mai vulnerabil – in clipa izbinzii sale. Ofta. -Crezi ca l-ar deranja pe Paul daca as intra la el s-arunc o privire? intreba Jessica. -Deloc. I-am dat un sedativ. -Suporta bine schimbarea? -Doar ca-i ceva mai obosit ca de obicei. Si agitat, dar la cincisprezece ani cine nu ar fi, in imprejurarile astea? Se duse la usa din dreapta si o deschise. Jessica il urma, privi in penumbra din dormitor. Paul statea intins pe un pat ingust. Un brat era ascuns sub patura, pe celalalt si-l indoise deasupra capului. Obloanele ferestrei din apropiere teseau pe chipul lui o urzeala de umbra si lumina. Jessica examina figura lui Paul, fata ovala atit de asemanatoare cu a ei. Parul insa negru ca antracitul si zbirlit, era al Ducelui. Gene lungi ascundeau ochii de culoarea calcarului cenusiu. Si Jessica surise, simtind ca temerile o parasesc. Se pomeni fascinata de ceea ce dezvaluiau caracteristicile genetice ale fizionomiei lui Paul: ochii si fata ei, dar, suprapuse, liniile mai pronuntate ale tatalui, prefigurind barbatul care avea sa ia locul copilului. Si-n clipa aceea, Jessica se gindi ca trasaturile baiatului erau un distilat desavirsit, provenit din configuratii aleatorii – siruri nesfirsite de evenimente si hazarduri care se contopeau in acest nex. Ii veni sa ingenuncheze linga pat si sa-si imbratiseze fiul, dar o inhiba prezenta lui Yueh. Se retrase, inchizind usa. Yueh revenise in fata ferestrei. Nu putuse sa suporte felul in care Jessica isi privea fiul. De ce nu mi-a daruit Wanna copii? se intreba. Ca medic stiu ca n-o impiedica nici un motiv fizic. Sa fi existat un motiv Bene Gesserit? Sa i se fi impus alta menire? Care? Ma iubea, stiu sigur. Pentru prima data ii dadu in gind ca poate facea parte dintr-un plan mai vast si mai complex decit putea concepe minte lui. Jessica veni linga el. -Ce minunat abandon e somnul unui copil, murmura ea. Yueh raspunse mecanic: -De-ar putea si adultii sa se odihneasca la fel… -Da. -Unde oare-am pierdut asta? Jessica ii arunca o privire scurta. Percepuse tonul ciudat, dar gindurile-i erau inca la Paul, la rigorile viitoatre ale educatiei sale, la deosebirile care aparuse in viata lui – o viata cu totul diferita de cea pentru ca-l pregatisera. -Intr-adevar, pierdem ceva, rosti ea. Privi spre dreapta, colina presarata de tufe pipernicite, verzi-cenusi, indoite de vint. Aveau frunzele albe de praf si ramuri chircite, ca niste gheare. Cerul prea sumbru parea o pata de cerneala desupra colinei, iar lumina laptoasa a soarelui arrakian dadea peisajului un reflex argintiu – ca al lamei cristaiului ascuns in corsaj. -Ce-ntunecat e cerul, zise ea. -In parte din cauza lipsei de umiditate. -Apa! Apa! Oriunde te intorci, aici, n-auzi decit de lipsa apei! -Pretiosul mister al Arrakisului. -Dar de ce-i atit de putina? Roca din zona e vulcanica. As putea sa enumar cel putin zece surse de energie. Exista gheata la poli. Se zice ca nu se poate for a puturi in desert, ca furtunile si mareele de nisip distrug echipamentele inainte de-a putea fi instalate, daca nu cumva apare intre timp un vierme. Oricum tot nu s-au gasit vreodata urme de apa in zona nisipurilor. Dar misterul, Wellington, adevaratul mister, sint puturile care au fost sapate aici, in nord, in doline si depresiuni. Ai citit despre ele? -O infiltratie usoara, apoi nimic. -Dar tocmai acesta-i misterul, Wellington. Se da de apa. Apa dispare. Si nu mai apare niciodata. Iar daca se sapa alt put alaturi, rezultatul e acelasi: o infiltratie care se volatilizeaza. N-a fost nimeni curios sa afle de ce? -E intr-adevar o curiozitate, admise Yueh. Banuiesti activitatea unui agent organic, nu? Ar fi aparut in probele de sol. -Ce sa apara? Materie vegetala straina? Sau vreun animal necunoscut? Cine ar putea sa le recunoasca? (Privirea Jessicai se indrepta din nou spre colina.) Apa-i oprita. O absoarbe ceva. Asta banuiesc. -Poate ca se cunoaste cauza. Harkonnenii au pus lacat multor surse de informatie despre Arrakis. Poate-au avut motive s-o suprime si pe aceasta. -Ce motive? Si-apoi, mai e si umiditatea admosferica. Destul de scazuta, desigur, dar exista. Ea-i principala sursa de apa aici, captata in capcane de vint si-n precipitoare. De unde provine? -De la calotele polare? Aerul rece contine prea putina umiditate, Wellington. Nu, exista aici in spatele valului asternut de Harkonnei, lucruri care ar trebui cercetate indeaproape si nu toate sint direct legate de problema mirodeniei. -Sintem intr-adevar in spatele valului asternut de Harkonnei, spuse Yueh. Dar poate ca vom… (Tacu brusc, observind privirea intensacu care-l fixa Jessica.) Ce este? -Felul in care pronunti “Harkonnen”, zise ea. Nici vocea Ducelui nu-i incarcata de atita venin cind rosteste numele detestat. Nu stiam ca ai motive personale sa-i urasti, Wellington. Maica Mare! gindi el. I-am trezit banuielile! Acum va trebui sa folosesc toate manevrele pe care le-am invatat de la Wanna. Nu exista decit o singura solutie: sa spun adevarul, atit cit voi putea. -Nu stiai ca sotia mea, Wanna… Se poticni, cu glasul sugrumat. Isi salta umrii, incerca iar: -Ei… Nu reusi sa articuleze mai mult. Simti cum il cuprinde panica, strinse din raspueri pleopele, luptind cu chinul din piept. Apoi o mina il atinse usor bratul. -Iarta-ma, spuse Jessica. N-am vrut sa redeschid o rana veche. Si gindi: Bestiile! Sotia lui era o Bene Gesserit – urmele invataturilor ei sint usor de recunoscut. Si-i limpede ca au ucis-o Harkonnenii. Bietul Yueh nu-i decit inca o victima legata de Atreizi prin acelasi Cherem al urii. -Imi pare rau, zise doctorul. Mi-e peste putinta sa vorbesc despre asta. Deschise ochii, abandonindu-se suferintei launtrice. Asta, cel putin era adevarat. Jessica ii cerceta chipul: pometii ascutiti, punctele intunecate ale ochilor migdalati, tenul galbui, mustata moale care-i atirna de-o parte si de alta a buzelor parca prea rosii, peste barbia fina. Ridurile care-i brazdau obrajii si fruntea, observa ea, nu erau numi semnul virstei, ci si al suferintei. O cuprinse un sentiment de profunda afectiune pentru omul acesta. -Wellington, ii spusese, imi pare rau ca te-am adus cu noi in locurile acestea pline de primejdii. -Am venit de buna voie, raspunse el. Si asta era adevarat! -Dar toata planeta este o capcana a Harkonnenilor. Trebuie sa-ti fi dat seama de lucrul acesta. -O capcana nu-i destul pentru a-i veni de hac Ducelui Leto. Si asta era adevarat! Poate c-ar trebui sa am mai multa incredere in el, zise Jessica. E un tactician stralucit. -Am fost dezradacinati. Acesta-i motivul nelinistilor noastre. -Si ce usor se poate distruge o planeta dezradacinata! Mai ales cind o replantezi intr-un sol ostil. -Sintem asa de sigur ca solul e ostil? -Cind s-a aflat citi oameni va aduce Ducele la cifra populatiei au izbucnit manifestari violente. Si nu au incetat decit cind oamenii au vazut ca instalam capcane de vint si condensatoare suplimentare. -Aici exista doar atita apa cit-i necesara pentru intretinerea vietii umane. Oamenii stiu ca daca si mai multi vor bea din cantitatea limitata de apa, preturile vor creste si cei mai saraci dintre ei vor pieri. Dar Ducele a rezolvat problema. Si nu inseamna ca tulburarile de care spui sint manifestarea unei ostilitati permanente. -Dar garzile? insista ea. Peste tot garzi. Si scuturi. Oriunde te uiti, dai de reverberatia lor. Nu asa am trait pe Caladan. -Lasa-i Arrakisului macar o sansa, Jessica. Dar ea continua sa priveasca aprig peisajul de dincolo de fereastra. -Locul asta miroase a moarte, Wellington, spuse ea. Hawat a trimis aici o avangarda din citeva batalioane de agenti. Santinelele de afara sint oamenii lui. Cei care ne descarca bagajele sint oamenii lui. Sume mari au fost scoase din tezaur, fara sa se dea nici o explicatie. Cuantumul lor inseamna un singur lucru: mituiri de persoane sus-puse. (Isi scutura capul si murmura:) Unde apare Thufur Hawat, urmeaza moartea si tradarea. -Il ponegresti. -Il ponegresc? Dimpotriva, il elogiez. Moartea si tradarea sint acum singurele noastre sperante. Pur si simplu, nu-mi fac iluzii cu privire la metodele lui Thufir. -Ar trebui sa-ti gasesti o ocupatie. Sa nu-ti mai lasi timp pentru asemenea ginduri morbide… -O ocupatie!? Dar ce crezi ca-mi ia tot timpul, Wellington? Sint secretara Ducelui. Si-s destul de ocupata ca sa aflu in fiecare zi alte motive de temere… lucruri pe care nici el nu banuieste ca le cunosc. (Jessica strinse din buze si continua aproape soptit:) Uneori, ma intreb cit au contat studiile mele economice Bene Gesserit atunci cind m-a ales. -Ce vrei sa spui? intreaba Yueh. Il surprinse tonul ei cinic, aceasta amaraciune pe care Jessica nu i-o dezvaluise niciodata pina atunci. -Nu crezi, Wellington, ca o secretara inrobita prin dragoste e mult mai sigura? -Nu-i drept ce spui acum, Jessica. Rosti reprosul spontan. Sentimentele Ducelui pentru concubina sa nu puteau fi puse la indoiala. Era suficient sa-l vezi cind o urmarea cu privirea… Jessica suspina. -Ai dreptate. Nu-i drept. Isi cuprinse din nou trupul cu bratele, apasind in carne teaca cristaiului, amintindu-si ca si cutitul acesta era o problema inca neelucidata. -Curind, spuse ea, va curge mult singe. Harkonneii nu vor avea odihna pina nu-si vor fi gasit moartea sau nu-l vor fi distrus pe Duce. Baronull nu poate sa uite ca Leto e inrudit cu familia imperiala – orict de indepartata ar fi inrudirea -, in vreme ce titlurile Harkonnenilor au iesit din profiturile CHOAM-ului. Dar adevarata otrava, veninul care-I impregneaza fiecare gind, e faptul ca Atreides a cerut expulzarea pentru lasitate a unui Harkonnen, dupa batalia Corrinului. -Vechea vrajba, murmura Yueh. Si, pentru o clipa, simti muscatura acida a urii. Vechea vrajba il prinsese in pinza ei de paianjen si-o omorise pe Wanna sau, mai rau, o ferecase in camerele de tortura Ale Harkonnenilor, pina ce sotul ei avea sa le indeplineasca porunca. Vechea vrajba il prinse in cursa… Si toti oamenii acestia din jurul lui faceau parte din cursa. Iar ironia sortii voise ca aceasta vrajmasie de moarte sa erupa tocmai aici, pe Arrakis, unica sursa din univers a melanjului, substanta care prelungeste viata, drogul binefacator pentru sanatate. -La ce te gindesti? il intreba Jessica. -Ma gindesc ca decagramul de mirodenie a ajuns in clipa de fata la sase sute douazeci de solari pe piata oficiala. O avere cu care se pot cumpara multe… -Setea de cistig te atrage chear si pe tine, Wellington? -Nu setea de cistig. -Dar ce, atunci? Yueh dadu din cap. -Zadarnicia, raspunse. Apoi ii arunca Jessicai o privirepiezise. Iti mai amintesti ce gust avea mirodenia, prima oara? -Un gust asemanator cu al scortisoarei. -Dar gustul nu-i nicodata acelasi. Melanjul e ca viata… De fiecare data iti arata o alta fata. Unii sistin ca produce o reactie indusa. Organismul, descopera ca substanta ii face bine, interpreteaza favorabil aroma – placuta, vag euforica. Si, tot asemenea vietii, imposibil de sintetizat cu adevarat. -Cred c-ar fi fost mai intelept pentru noi s-alegem calea exilului, sa ne refugiem dincolo de sfera de influenta a Imperiului. Yueh isi dadu seama ca Jessica nu-l ascultase si cugeta la vorbele ei, intrebindu-se: Intr-adevar… de ce nu-l va fi determinat pe Leto s-a faca? Virtual, ar putea sa-l oblige la orice. Profita de moment ca sa schimbe subiectul, mai ales ca era vorba de adevar. -M-ai considera indraznet… Jessica, daca ti-as pune o intrebare personala? Cu un sentiment de neliniste inexplicabil, Jessica se lipi de pervazul ferestrei. -Nu, fireste. Esti… prietenul meu. -De ce nu l-ai determinat pe Duce sa va casatoriti? Jessica se rasuci deodata si-l fulgera cu privirea. -De ce nu l-am determinat? Dar… -Nu trebuia sa te intreb, se scuza Yueh. -Nu, zise ea. Apoi ridica din umeri. Exista un bun motiv politic. Atita timp cit Ducele ramine celibatar, unele Case Mari mai pot spera intr-o alianta. Si-apoi… (ofta) a manevra oamenii, a-i sili sa se supuna vointei tale inseamna a adopta o atitudine cinica fata de umanitate. E ceva care degradeaza totul. Daca-l determinam sa… sa faca asta, nu era fapta lui. -Asa ar fi spus si Wanna mea, murmura Yueh. Si acesta era alt adevar! Isi duse mina la gura, inghiti convulsiv. Nu fusese niciodata mai aproape de a vorbi, de a-si marturisi rolul ascuns. Vorbi insa Jessica si momentul se spulbera. -In afara de asta, Wellington, in Leto exista de fapt doi barbati. Pe unul din ei il iubesc nespus. E plin de farmec, spiritual, delicat… tandru – tot ce si-ar putea dori o femeie. Dar celalalt barbat e… dur, rece, autoritar, egoist – la fel de aspru si de taios ca vintul iernii. E cel pe care l-a modelat tatal. (Jessica isi schimonosi chipul.) De-ar fi murit batrinul cind s-a nascut Leto! In tacerea asternuta, adierea unui ventilator facu sa fosneasca draperiile. Brusc Jessica inspira adinc. Apoi zise: -Leto are dreptate. Incaperile de aici sint mai placute decit cele din restul palatului. (Se intoarse si-si plimba privirile de jur imprejur.) Si-acum te rog sa ma scuzi, Wellington; vreu sa vad si celelalte odai, ca sa stiu cum sa le impart. Yueh dadu din cap. -Desigur. Si gindi: Macar de-ar exista vreo cale sa ma sustrag de la ce am de facut… Jessica isi lasa bratele de-a lungul trupului; traversa camera, catre culoar. In prag, sovai o clipa, inainte de a iesi. Tot timpul cit am vorbit a avut ceva de ascuns, gindi ea. Tinea ceva in el. Ca sa-mi menajeze sentimentele, fara doar si poate. Ezita iarasi, fu pe punctul de a se intoarce, de a-l descoase pe Yueh si de a-l face sa-si dea la iveala secretul. Nu. S-ar simti rusinat si ingrozit la gindul ca poate fi ghicit cu atita usurinta. Ar trebui sa am mai multa incredere in prieteni.