DUNE -vol. 1-

— CAPITOLUL XXVIII—

Veneam de pe Caladan — un adevărat raipentnt fonna noastră de viață. Pe Caladan nu fusese neŹvoie să ne creăm un paradis fizic sau un paradis imaginar — avusesem la dispoziție realitatea înconjurătoare. Dar prețul pe care l-ain plătit a fost prețul pe care l-au plătit întotdeauna oamenii care au cunoscut paradisul în viața aceasta: am devenit debili, ne-am pierdut vigoarea. Fragment din Conversații cu Muad'Dib de prințesa Irulan

---Iata-l, deci, pe marele Gurney Halleck! spuse omul. Halleck se oprise în mijlocul grotei circulare, amenajate ca încăpere de lucru, si-1 privea pe contrabandistul așezat în spatele unui pupitru metalic. Omul purta mantie fremenă. Nuanța spălăcită, de albastru, a ochilor săi arăta că se hrănea si cu alimente importate, încăperea semăna cu centrul de comandă al unei fregate spațiale -un arc de treizeci de grade din perete era ocupat de aparatul de radiocomunicații si de monitoare de imagine, iar de-o parte si de alta se înșirau panouri de vizare si de executare a tirului cu armament telecomandat. Pupitrul de metal se arcuia în continuarea peretelui, curbîndu-se către centrul camerei. — Sînt Staban Tuek, fiul lui Esmar Tuek, se prezentă traficantul. — In cazul ăsta, dumitale trebuie să-ți mulțumesc pentru ajutorul primit, spuse Halleck. ---Ah... recunoștința! făcu traficantul. Ia loc! Din peretele plin de monitoare culisă un scaun-căuș, de felul celor aflate în astronave, și Halleck se așeză oftînd, simțindu-și dintr-o dată trupul sleit, își zări imaginea reflectată într-unul dintre ecranele întunecate din spatele traficantului, se încruntă la vederea ridurilor de oboseală care-i brăzdau fața buhăită. Grimasa făcu să-i zvîcnească cicatricea de viță neagră de pe falcă. Halleck își întoarse privirea de la imaginea oglindită, se uită lung la Tuek. Recunoscu lesne trăsăturile familiale — sprîncenele groase si dese ale tatălui, obrajii și nasul ce păreau dăltuite în piatră. —Oamenii dumitale mi-au spus că Harkonnenii ți-au ucis tatăl, rosti Halleck. —Harkonnenii sau trădătorul strecurat printre voi, replică Tuek. Mînia birui o parte din oboseala lui Halleck care își îndreptă spatele, întrebînd: — Știi cine-i trădătorul? — Nu sîntem siguri. ---Thufir Hawat o bănuia pe doamna Jessica. — Ah, vrăjitoarea Bene Gesserit... Poate. Dar Hawat este în clipa de față prizonierul Harkonnenilor. — Am auzit. Halleck trase adînc aer în piept. Se pare că mai avem de scurtat o grămadă de vieți. — N-o să facem nimic care s-atragă atenția asupra noastră, spuse Tuek. Halleck încremeni. ---Dar... — Si dumneata, și oamenii dumitale, pe care i-am salvat, sînteți bineveniți printre noi, zise Tuek. Ți-ai exprimat recunoștința. Perfect! Plătiți-vă datoria! Avem oricînd nevoie de oameni de nădejde. Dar să știi că la cea mai mică acțiune deschisă contra Harkonnenilor, vă lichidăm cît ai bate din palme. — Dar ți-au asasinat tatăl! — Poate! Să-ți spun însă ce credea tatăl meu despre cei care acționează fără să se gîndească. Bătrînul avea o vorbă: „Piatra e grea si nisipul apasă, dar furia neghiobului e o povară care le-ntrece." — Deci n-ai de gînd să faci nimic? mîrîi Halleck. — N-am spus asta. Spun doar că n-am nici un chef să periclitez contractul pe care-1 avem cu Ghilda. Ghilda pretinde să procedăm cu băgare de seamă. Dușmanii pot fi nimiciți și pe alte căi. ---Aha! — Exact. Dacă ții zor nevoie s-o cauți pe vrăjitoare, n-ai decît. Te previn însă că probabil e deja prea tîrziu... si-n orice caz noi ne-ndoim c-ar avea vreun amestec. — Hawat a dat rareori greș. — S-a lăsat capturat de Harkonneni. — Crezi că el e trădătorul? Tuek dădu din umeri. ---Ce mai contează? Părerea noastră este că vrăjitoarea-i moartă. Cel puțin așa sînt încredințați Harkonnenii. — Am impresia că știți o grămadă de lucruri în legătură cu Harkonnenii. — Deducții si ipoteze... zvonuri si bănuieli... — Sîntem șaptezeci și patru de oameni, spuse Halleck. De vreme ce vreți, într-adevăr, să rămînem alături de voi, sînteți convinși că Ducele nostru e mort. ---I-a fost văzut cadavrul. — A murit și băiatul... domnișorul Paul? Halleck încercă să-si înghită nodul din gît. — După ultimele noastre informații, și el si maică-sa au pierit într-o furtună de nisip, în plin desert. Probabil că nici oasele n-au mai rămas din ei. —Așadar, a murit si vrăjitoarea... Au murit cu toții., Tuek dădu din cap; spuse: —Și după cum se-aude, Dune va intra din nou pe mîna lui Rabban Bestia. —Contele Rabban de Lankiveil? ---Da. Lui Halleck îi trebuiră cîteva clipe bune ca să-si înăbușe accesul de furie turbată care fu cît pe ce să-1 facă să-și piardă cumpătul. Scrîșni cu glas răgușit: — Cu Rabban ăsta am eu o socoteală mai veche. I-am rămas dator pentru moartea alor mei... (își pipăi cicatricea de pe falcă)... și pentru asta! — Nu-i cuminte să riști totul ca să închei o socoteală înainte de vreme, observă Tuek. Se încruntă căci observase zvîcnetul mușchilor din obrazul lui Halleck, privirea piezișă aruncată pe sub pleoapele coborîte. — Știu, rosti Halleck si trase aer în piept. Știu... — Dumneata și oamenii dumitale vă puteți cîștiga dreptul să părăsiți Arrakisul, lucrînd alături de noi. Sînt destule locuri în... — Oamenilor mei le voi da dezlegare să facă ce vor. Dacă Rabban e pe planetă... eu unul rămîn. —Pe cît te văd de pornit, nu-s sigur că ne-am bucura să rămîi. Halleck îl țintui cu privirea. ---Te îndoiești de cuvîntul meu? ---Nu... — M-ai salvat de Harkonneni. Pentru același lucru i-am jurat credință și Ducelui Leto. O să rămîn pe Arrakis — cu voi... sau cu fremenii. — Rostit ori nerostit, un gînd e o realitate și are putere, zise Tuek. S-ar putea să constați că la fremeni hotarul dintre viață si moarte e cam fragil si foarte alunecos. Halleck își închise ochii, simțind cum îl năpădește din nou oboseala. — „Unde e Domnul ce ne-a călăuzit pașii prin ținutul de iad alpustiului?" murmură el. — Ai răbdare si va veni si ziua răzbunării, spuse Tuek. Graba e lucrul lui Shailan. Alină-ți durerea... O să te ajutăm noi să uiți. Trei lucruri aduc inimii pacea: apa, iarba verde si frumusețea femeii. Halleck își deschise ochii. — As prefera un al patrulea: sîngcle lui Rabban Harkonnen, curgînd la picioarele mele. Se uită lung la Tuck. Crezi c-o să vină ziua aceea? — Am prea puțin de-a face cu ce ți-e dat să înfrunți mîine, Gurney Halleck. Eu nu te pot ajuta decît să-nfrunți ziua de azi. ---Ti-accept ajutorul și voi rămîne pînă în ziua cînd îmi vei cere să-ți răzbun tatăl si pe toți cei care... ---Ascult-aici, oșteanule, rosti Tuek. Se aplecă peste marginea pupitrului, cu capul între umeri, cu ochii scăpărînd. Chipul i se făcuse deodată ca piatra bătută de vînturi. Apa tatălui meu am s-o răscumpăr eu însumi — cu fierul armei mele. Halleck îi susținu privirea, în clipa aceea traficantul îi amintea de Ducele Leto: un conducător adevărat, cutezător, sigur de poziția si de misiunea lui. Așa fusese si Ducele... înainte de Arrakis. —Vrei să lupt alături de dumneata? întrebă. Tuek se lăsă pe spate, se destinse. Iscodi chipul lui Halleck fără să spună nimic. — Crezi sau nu că-s oștean? insistă Halleck. — Ești singurul locotenent al Ducelui, care-a scăpat cu viață, spuse Tuek. Dușmanul ți-era superior ca număr, dar ai stat să dai piept cu el... L-ai învins, așa cum învingem noi Arrakisul. ---Poftim? —Sîntem doar tolerați pe planeta asta, Gurney Halleck. Arrakisul e dușmanul nostru. ---Vrei să spui... fiecare dușman la timpul său? —Intocmai, ---Așa rezistă și fremenii? ---Poate. — Ai spus că s-ar putea ca tovărășia fremenilor să mi se pară cam dură. De ce? Fiindcă trăiesc în desert, sub cerul liber? — Cine știe unde trăiesc fremenii? Pentru noi, Podișul Central este țara nimănui. Mai bine să vorbim despre... — Am auzit că șalandele de mirodenie ale Ghildei nu survoleazăprea des deșertul, îl întrerupse Halleck. Dar se zice că, dacă știi încotro să privești, poți vedea o grămadă de petece de verdeață. ---Zvonuri! pufni Tuek. îți propun să alegi chiar acum între mine și fremeni. Avem ascunzători sigure, avem propriul nostru sietch tăiat în stîncă, propriile noastre baze secrete. Trăim ca niște oameni civiliŹzați. Fremenii nu-s decît o mînă de zdrențăroși care lucrează pentru noi, ca vînători de mirodenie. — Dar care-si permit să ucidă Harkonneni! — Te interesează cumva si cu ce preț? Chiar în clipa asta sînt vînați si stîrpiți ca sălbăticiunile — cu laserele, pentru că n-au scuturi. Vor fi exterminați. Pentru ce? Pentru c-au ucis Harkonneni. — Ești sigur că erau Harkonneni? — Ce vrei să spui? — Nu ți-a ajuns la urechi că printre Harkonneni se află sardaukari? — Alte zvonuri. ---Totuși, un pogrom... nu e o treabă la care te-ai putea aștepta de la Harkonneni. Pogromurile înseamnă risipă. —Eu cred numai ce văd cu ochii mei, spuse Tuek. Alege, oșteanule. Eu sau fremenii. La mine vei găsi adăpost și șansa de-a vărsa sîngele pe care-1 vrem amîndoi. Fremenii nu-ți vor oferi decît traiul hăituiților. Halleck șovăi. Simțise înțelepciunea vorbelor lui Tuek, simțise si simpatia traficantului. Era însă tulburat... fără să știe prea bine de ce. — Ai încredere în puterile dumitale, rosti brusc Tuek. Cine a luat hotărîrile care i-au scos la liman pe oamenii dumitale? Dumneata le-ai luat. Hotărăște si acum. — Fie, se învoi Halleck. Ducele si fiul său sînt morți? — Așa susțin Harkonnenii. Si-n treburi de-astea înclin să le dau crezare. Traficantul își schimonosi gura într-un rînjet macabru. Adică... numai în treburi de-astea. — Fie, repetă Halleck. Iși ridică mîna dreaptă, cu palma întoarsă si degetul mare lipit de ea, făcînd gestul tradițional. Sabia mea îți aparține. — Accept. — Vrei să-mi conving și oamenii? — I-ai lăsa să hotărască singuri? — Pînă acum m-au urmat. Dar cei mai mulți dintre ei sînt născuți pe Caladan. Arrakisul nu-i ceea ce s-au așteptat ei să fie. Au pierdut totul venind aici. Totul... afară de viețile lor. Asta-i tot ce le-a mai rămas. As prefera să hotărască ei înșiși ce vor să facă, de-acum înainte. — Nu-i cazul să șovăi, murmură Tuek. Spui că pînă acum te-au urmat. — Ai nevoie de ei, deci? — Avem întotdeauna nevoie de luptători încercați... iar acum mai mult ca oricînd. — Ai acceptat sabia mea. Vrei să-i conving si pe ei? ---Cred că dacă dumneata vrei, ei te vor urma, Gurney Halleck! — Să sperăm. — Să sperăm. — Atunci, să hotărăsc eu? — Hotărăște dumneata. Halleck se ridică anevoie, simțind cit de mult îi solicita rezerva de energie pînă si acest efort neînsemnat. — Deocamdată mă duc să văd de încartiruire si de masă, spuse. — Caută-1 pe intendentul meu, zise Tuek. Il cheamă Drisq. Spune-i că doresc să nu duceți lipsă de nimic. O să vin si eu imediat. Mai am puțină treabă cu niște transporturi de mirodenie. — Norocul surîde pretutindeni, rosti Halleck. — Pretutindeni, întări Tuek. Vremurile tulburi sînt o ocazie rară pentru afacerile noastre. Halleck dădu din cap. Auzi zumzetul înfundat și simți curentul de aer al unui sas care se deschisese în spatele lui. Se întoarse, ieși, aplecîndu-și capul. Sasul îl scoase în sala de adunare în care îi conduseseră oamenii lui Tuek. Era o grotă lungă si relativ îngustă, ai cărei pereți netezi arătau că fusese excavată în roca nativă cu ajutorul radiatoarelor. Plafonul era situat destul de sus pentru a prelungi curbura naturală de susținere a straturilor de rocă si pentru a permite circulația cuŹrenților de convecție. De-a lungul zidurilor erau aliniate rastele de arme si dulapuri metalice. Halleck observă, nu fără un oarecare sentiment de mîndrie, că acei dintre oamenii săi care se mai puteau ține pe picioare rămăseseră în picioare. Atitudinea lor nu vădea nici slăbiciunea oboselii, nici deznădejdea înfrîngerii. Medicii traficanților îi îngrijeau pe răniți. Tărgile fuseseră grupate in stînga și lîngă fiecare rănit stătea de veghe un camarad Atreides. Instrucția Atreizilor — „ingrijeste-ti tovarasul" - rezista în ei ca un miez de granit, remarcă Halleck. Unul dintre locotenenți îi ieși înainte, cu balisetul în mină. Omul salută, apoi zise: —Căpitane, medicii lor spun că penlru Mattai nu mai e nici o speranță. N-au bănci de oase si de organe aici... Nu au decît posturi de prim-ajutor. Mattai știe că n-o s-o mai ducă mult si vrea să te roage ceva... —Ce anume? Locotenentul îi întinse balisetul. — Ar vrea s-audă un cîntec, ca să poată muri împăcat, căpitane. Zice că știi care... Fiindcă te-a mai rugat și-altă dată să-1 cînți. LocoŹtenentul își înghiți nodul din gît. Ii zice „Mîndra mea", căpitane. Dacă... — Bine. Halleck luă balisetul, scoase multiplectrul dintre coarde, încercă un acord în surdină, constată că instrumentul era deja acordat. Simți că-1 ard ochii, își alungă din gînd durerea, mîngîie strunele, dînd contur melodiei, străduindu-se să arboreze un zîmbet firesc. Un grup de soldați Atreides și un medic se adunaseră în jurul unei singure tărgi. Halleck se apropie și unul dintre oameni începu să cînte încetișor, intrînd în măsură cu ușurința obișnuinței îndelungate: „Mîndra mea stă la fereastră, Forme dulci — o floare-n glastră. Brațele ei sînt leagăn de plaur. In amurgul de purpură și de aur... Haideți, Haideți brațe fierbinți, La mine, La mine, brațe fierbinți." Cîntărețul tăcu, întinse o mînă înfășurată în pansamente și închise pleoapele omului de pe targa. Halieck încheie cu un acord ca un susur, gîndi: Si-am rămas doar șaptezeci și trei...