CAPITOLUL XXVII
La cincisprezece ani, învățase deja tăcerea. Fragment din Istoria copilului Muad'Dib de prințesa Irulan
În timp ce se lupta cu comenzile topterului, Paul își dădu seama că mecanismul percepției sale supramentatice calcula pe baza unei mulțimi de amănunte fragmentare, sortind forțele învălmășite ale furtunii, înregistra fronturi de praf, tălăzuiri, întrepătrunderi de turbulență, vîrtejuri. Interiorul cabinei era o cutie agitată, luminată de radiația verde a cadranelor de pe tabloul de bord. Curgerea cafenie a prafului de afară părea uniformă, dar simțul său lăuntric începuse să vadă prin perdeaŹua aceea groasă. Trebuie să aleg un vîrtej potrivit, își spuse. Simțise de mai multă vreme că puterea furtunii slăbise, deși rafaŹlele continuau să zguduie aparatul. Așteptă o nouă turbulență. Vîrtejul se anunță cu o rafală neașteptată, care scutură violent nava. Paul își învinse teama și înclină brusc topterul spre stingă. Jessica observă manevra pe sfera de navigație. ---Paul! țipă. Tromba îi întoarse, îi răsuci, îi răsturnă. Vîrtejul smulse topterul si-1 înălță ca pe o așchie într-un gheizer, îl scuipă în sus, în afară un grăunte înaripat în inima unei volbure de praf, luminate de discul celei de-a doua luni. Paul se uită în jos, văzu stîlpul durat din praf de vîntul fierbinte care îi expulzase, văzu furtuna muribundă tîrîndu-se mai departe, ca un fluviu de nisip pe întinsul desertului o meandră șerpuind cenușie, în lumina lunii, mai mică, tot mai mică, pe măsură ce topterul continua să urce în hornul de aer cald. Am ieșit, șopti Jessica. Paul vira larg, scoase aparatul din pîcla prafului, cercetă cerul nopții. ---Le-am scăpat printre degete, spuse el. Jessica își simți inima bătindu-i năvalnic, își impuse calmul, privi furtuna care se departa. Simțul timpului îi spunea că fuseseră tîrîți de forțele turbate ale stihiei vreme de patru ceasuri, dar o fărîmă din mintea ei înregistrase intervalul cît o viață de om. I se părea că se născuse din nou. Totul s-a petrecut ca in litanie, gîndi ea. Am înfruntat frica și furtuna, fără să ne opunem. Furtuna a trecut prin noi, pe lingă noi. A trecut si noi am rămas. Nu-mi place sunetul aripilor, spuse Paul. Cred că avem o avarie. Mîinile îi simțeau smuciturile din comenzi, zbaterea rănită a zboŹrului. Scăpaseră de furtună, da. Dar el nu reușise încă să iasă la un liman de unde să poată avea o privire globală cu viziunea lui prestientă. Totuși... erau salvați! Și Paul simți că întreaga sa ființă tremura în pragul unei revelații. Tremurul puse dintr-o dată stăpînire pe tot trupul lui. Senzația era fascinantă si înfricoșătoare, iar mintea lui începu să caute febril o explicație. Intuia că fenomenul se datora în parte alimentației saturate de mirodenie. Dar i se părea că restul se datora litaniei; ca și cînd cuvintele rugăciunii ar fi avut o putere proprie. Nu trebuie să mă tem..." Cauză si efect: scăpase cu viață dintr-o încleștare cu forțe ostile și se simțea la un pas de dobîndirea unei conștiințe de sine care n-ar fi apărut niciodată fără magia litaniei. In memorie îi răsunară cuvintele din Biblia Catolică Portocalie: Ce simțuri ne lipsesc, de nu putem vedea și auzi o altă lume în junii nostru ?" Stînci peste tot, rosti Jessica. Paul se concentra din nou la zbuciumul topterului, își scutură capul ca să-si limpezească gîndurile. Privrîn direcția în care arăta mama sa, zări formele de relief, pete negre pe suprafața nisipului în față, spre dreapta. Simți brusc un curent de aer în jurul gleznelor, foșnet de praf în cabină. Undeva era o spărtură... Altă rană de pe urma furtunii. ---Cred că-i mai bine să aterizăm pe nisip, spuse Jessica. Poate că aripile n-or să reziste la frînare. Paul arătă cu capul un șir de creste stîncoase, măcinate de vînt, care se înălțau dintre dune în zona luminată de lună din fața lor. Aterizez lîngă stîncile de colo. Verifică-ți centura! Jessica îi urmă îndemnul, gîndind: Avem apa și distrate. Daca găsim de mincare vom putea să rezistăm mult timp în pustiul de dedesubt. Aici trăiesc fremenii. Ce fac ei putem face și noi. Cum vezi c-am oprit, o iei la fugă spre stînci, spuse Paul. De raniță mă ocup eu. De ce să... Tăcu brusc, dădu din cap. Ințeleg, viermii. Prietenii noștri, viermii, o corectă el. Or să înghită topterul. Nu va mai afla nimeni unde-am aterizat. Cit de precis judecă, observă ea. Incepură să coboare mai jos... si mai jos... Deplasarea navei deveni dintr-o dată mișcare năvalnică, percepŹtibilă umbre fulgerătoare de dune, stînci ca niște insule înălțîndu-se brusc si dîspărînd în spatele lor. Cu o zguduitură ușoară, topterul șterse creasta unei dune, trecu o vale de nisip, atinse altă dună. Folosește nisipul ca să reducă viteza, gîndi Jessica și își îngădui o clipă de admirație pentru ingeniozitatea fiului ei. ---Ține-te bine! o preveni Paul. Trase frînele aripilor, mai întîi ușor, apoi tot mai tare și mai tare. Le simți înhățînd aerul, observă că viteza navei scade vertiginos. Auzi urletul vîntului în interfoliile suprapuse și în carenajele care alcătuiau penajul aripilor. Brusc, fără nici o pîrîitură de avertisment, aripa stingă avariată de furtună se răsuci în sus, se întoarse izbindu-se de fuselaj. Topterul făcu un salt peste vîrful unei dune, se răsuci violent spre stingă, derapa pe versantul opus, apoi se opri înfigîndu-si botul în duna următoare, într-o cascadă de nisip. Zăceau răsturnați pe partea aripii rupte, cu aripa dreaptă ațintită spre stele. Paul își desprinse cu o singură smucitură centura de siguranță, se întinse pe deasupra mamei sale, apăsă clanța ușii, împinse cu putere. O ploaie de nisip se prăvăli în cabină, împrăștiind miros uscat, de cremene arsă. Paul se întoarse, trase ranița din spatele scaunelor, observă că mama sa își desfăcuse centura. Jessica se cațără pe brațul scaunului din dreapta și ieși pe învelișul de metal al topterului. El o urmă, trăgînd ranița de bretele. Fugi! strigă. Arătă spre versantul dunei. Dincolo de creastă se profila turla plată a unei stînci roase de vînt si de nisip. Jessica sări pe sol și începu să alerge, împiedicîndu-se și alunecînd pe panta abruptă a dunei, îl auzi pe Paul gîfiind în urma ei. Cînd ajunseră sus, văzură că se aflau pe o movilă de nisip a cărei creastă se prelungea în linie curbă, spre grupul de stînci. Dă-i drumul pe creastă, porunci Paul. Ajungem mai iute. Porniră în goană spre stînci, luptîndu-se din răsputeri cu nisipul care îi trăgea de picioare. Un sunet care părea să fi apărut din senin le atrase atenția: o șoaptă surdă, un sîsîit, un hîrsîit abraziv. Viermele! gîfii Paul. Sunetul crescu. Mai iute! Prima limbă de grohotiș se ivi ca o plajă ieșind din nisip la,mai puțin de zece metri în fața lor, cînd auziră din spate scrîsnete și sunete de metal zdrobit. Paul își trecu ranița pe brațul drept, apucînd-o strîns de bretele. O simți izbindu-i-se de sold, în timp ce fugea. Cu cealaltă mînă înșfacă brațul mamei sale. Străbătură petecul de grohotiș, începură să urce o pantă accidentată, printr-un fel de canal întortocheat pe care-1 săpase vîntul. Răsuflarea li se făcu sacadată, zgîriindu-le parcă gîtlejurile uscate. Nu mai pot, gemu Jessica. Paul se opri, o împinse într-o strungă din stîncă, se întoarse si privi în jos, spre desert. Un deal mișcător se deplasa paralel cu insula lor de piatră unde luminate de lună, valuri de nisip. Un mușuroi gigantic a cărui creastă se înălța pînă la nivelul ochilor lui Paul, deși se afla la aproape un kilometru distanță. Urma rectilinie, lăsată de-a curmezișul dunelor aplatizate de trecerea sa, se abătea o singură dată - o buclă scurtă, spre petecul de deșert unde abandonaseră epava ornitopterului. Aeronava dispăruse. Uriașul mușuroi se depărta spre deșert, se întoarse iarăși pe propriile-i urme, adulmecînd parcă. E mai mare decît astronavele Ghildei, șopti Paul. Am auzit că viermii din largul desertului sînt mari, dar nu mi-am închipuit... cît de mari. Nici eu, veni ca un ecou șoapta Jessicăi. Din nou, colosul se depărta de stînci, apoi părăsi brusc locul, lăsînd o urmă arcuită spre orizont. Ascultară pînă ce sunetul trecerii sale se pierdu în foșnetul vag al nisipurilor din jur. Paul inspiră adînc, își ridică ochii spre crestele argintate de lună și cită din Kitab al-Ibar: Călătorește noaptea si odihnește-te ziua la umbră." Se uită la mama sa: Mai avem cîteva ore pînă în zori. Poți să mergi? ---Indată. Paul păși pe un prag de piatră, își atîrnă ranița în spinare și își aranja bretelele. Rămase nemișcat, cu paracompasul în mînă. Să-mi spui cînd ești gata, rosti el. Jessica ieși din strunga stîncii, simțind că își recăpătase puterile. Incotro? Drept înainte, răspunse Paul și arătă cu mîna. Să vedem unde ne scoate lanțul ăsta de stînci. In inima desertului, zise ea. A deșertului fremen, murmură el. Și tăcu, tulburat deodată de amintirea unui peisaj stîncos ce i se arătase într-una din viziunile preștiente de pe Caladan. Văzuse deserŹtul acesta. Numai că unghiul din care-1 văzuse atunci fusese ușor diferit. Peisajul i se infiltrase în conștiință ca o imagine optică absorŹbită de memorie și acum, suprapusă scenei reale, imaginea părea imperfect înregistrată. S-ar fi zis că imaginea din viziune se mișcase și se apropiase de el din alt unghi, în timp ce el rămăsese pe loc. In viziunea aceea era și Idaho cu noi, își aminti el .Acum insă, Idaho e mort. Vezi vreo cale? întrebă Jessica, interpretîndu-i greșit șovăiala. Nu, răspunse el. Mergem drept înainte. Iși săltă mai bine ranița pe umeri și porni în susul șanțului îngust, pe care nisipul purtat de vînt îl săpase în stîncă. Șanțul îi duse pînă la un platou scăldat în lumina lunii. De la nivelul platoului, panta urca, în terase, spre sud. Paul se apropie de prima terasă, se cațără pe ea; Jessica îl urmă. După cîteva clipe, observă că înaintarea lor era o chestiune de moment și de specific pungile de nisip dintre stînci care le încetineau mersul, muchiile erodate de vînt care le tăiau mîinile, obstacolele de tot felul care-i opreau și-i sileau să opteze: traversare sau ocolire? Terenul le impunea ritmul pe care-1 vroia. Nu vorbeau decît atunci cînd era strict necesar... Cu voci răgușite, gîtuite de efort. Ai grijă cum calci... Nisipul de pe terasă alunecă! Vezi să nu te lovești de pragul de sus! Rămîi sub cornișă; avem luna-n spate si de deasupra se poate vedea orice mișcare. Paul se opri într-o scobitură, își propti ranița pe un pervaz îngust. Jessica se rezemă lîngă el, binecuvîntînd momentul de repaus. Il auzi pe Paul trăgîndu-si tubul distraiului. Sorbi și ea din apa regenerată a trupului ei. Era sălcie și Jessica se gîndi la apele de pe Caladan o fintînă adîncă, oglindind un petec de cer, belșugul de umiditate pe care nici măcar nu-1 băgai de seamă... decît atunci cînd apa avea formă, sau cînd reflecta lumina, sau cînd îi auzeai susurul, în apropiere. Un răgaz, își spuse. Un răgaz de odihnă... odihnă adevărată. Se gîndi apoi că mila însemna acordarea unui răgaz, chiar și a unui răgaz de-o clipă. Nu exista milă unde nu putea să existe răgaz. Paul se smulse de lîngă pervazul de piatră, se întoarse, porni pieptiș pe panta abruptă. Jessica îl urmă suspinînd. Ajunseră pe un prag lat, care dădea ocol peretelui vertical al unei stînci înalte, începură din nou să avanseze, în ritmul neregulat la care îi silea acest tărîm al sfărîmăturilor. Jessica avea impresia că noaptea era dominată de nivelurile de mărunțire a materiei de sub tălpile si mîinile lor bolovani, grohotiș, rocă pisată, grăunți de nisip, nisip obișnuit, praf, pulbere fină... Pulberea înfunda filtrele nazale si trebuia suflată afară. Straturile subțiri de nisip si grohotișul erau instabile cînd acopereau suprefețe de piatră si te puteau face să-ți rupi gîtul. Fragmentele de rocă tăiau. Iar omniprezentele petece de nisip le poticneau întruna pașii. Paul se opri brusc, la marginea unei platforme și o prinse de mijloc pe mama sa, care dăduse peste el. Iși întinse mîna spre stînga si femeia se uită în direcția pe care i-o indica. Se aflau pe vîrful unei faleze, cu desertul întinzîndu-se ca un ocean încremenit, la vreo două sute de metri sub ei valuri nemișcaŹte, poleite de razele lunii, umbre prelungi, arcuite, însiruindu-se unele după altele. Undeva, departe, se deslușea, ca prin pîclă, silueta vagă și cenușie a unui alt masiv stîncos. Nisip, spuse Jessica. Deșert deschis. O porțiune destul de mare, încuviință Paul si glasul îi sună înfundat de sub clapa filtrului. Jessica își roti privirea dintr-o parte în alta... Nisip peste tot. Paul scrută marea de dune din față, urmărind o bucată de vreme prelingerea umbrelor mișcate de trecerea lunii. Sînt vreo trei sau patru kilometri pînă dincolo spuse, în cele din urmă. Si viermi, adăugă ea. De bună seamă. Jessica își simți oboseala, durerea din mușchi care îi amorțea simțurile. Nu vrei să ne odihnim puțin si să mîncăm? Paul își scoase umerii din bretele, se așeză, se aplecă deasupra raniței. Sprijinindu-se cu o mînă de umărul său, Jessica se lăsă anevoie pe tancul de piatră, alături de el. In timp ce se așeza, îl auzi scotocind în raniță. Poftim, spuse el. Ii simți degetele uscate virîndu-i în palmă două capsule tonice. Le înghiți, sorbi în silă puțină apă din tubul distraiului. Bea toată apa, o îndemnă Paul. Axiomă: cel mai bun loc în care-ți poți păstra apa e propriul tău corp. Iți menține energia. Te fortifică. Ai încredere în distrai. Ea îi dădu ascultare, își goli buzunarele colectoare, simți că prinde iarăși puteri. Apoi se gîndi cît de tihnit era momentul acesta de oboseală și de odihnă si își aminti că îl auzise odată pe războinicul-trubadur Gurney Halleck recitind: Mai bine o-mbucătură uscată și pacea pe care-o aduce cu ea, decît o casă plină de pizmă si de inimă rea." Repetă versurile cu voce tare. ---Gurney, rosti Paul. Jessica sesiză intonația, felul în care pronunțase numele, de parcă ar fi pomenit de un mort. Gîndi: Are dreptate; poate că bietul Gumey nu mai e printre cei vii. Forțele armate ale Atreizilor fuseseră nimicite. Oamenii lor erau ori morți, ori prizonieri, ori pierduți ca și ei în pustiul acesta unde nu exista apă. Gurney găsea întotdeauna citatul potrivit, la momentul potrivit, spuse Paul. Parcă-1 aud si-acum: Și voi secătui rîurile si voi da țara pe mîna hainilor; si voi lăsa țara și tot ce-i în ea să piară de mîna străinilor." Jessica își închise ochii. Patosul din vocea fiului ei o mișcase aproape pînă la lacrimi. Trecura citeva clipe. ---Cum te... simți? întrebă brusc Paul. Ea înțelese că întrebarea se referea la sarcina ei, spuse: Sora ta nu se va naște decît peste cîteva luni. Mă simt... aptă din punct de vedere fizic. Si gîndi: Cît de rezervată îi vorbesc propriului meu fiu! Apoi, pentru că educația Bene Gesserit nu-i îngăduia să lase neexplicată ciudățenia acestei reacții, căută si găsi motivul rigidității ei: Mi-e frică de fiul meu; mi-e frică de stranietatea lui; mi-e frică de ce-ar putea să vadă in viitorul nostru, de ce mi-ar putea spune. Paul își trase gluga pe ochi, ascultă sunetele nopții... Ca o foiala de insecte. I se păru că plămînii i-s plini de propria sa tăcere. Il mînca nasul. Se scarpină, își scoase filtrele și simți imediat mirosul pătrunzător de scorțișoară. E mirodenie pe undeva, pe-aproape, spuse. O adiere ușoară de vînt îi mîngîie obrajii, îi umflă faldurile burnu-zului. Nu era vînt prevestitor de furtună învățase deja să deoseŹbească o boare de alta. Spuse: In curînd se crapă de ziuă. Jessica dădu din cap. Nu putem traversa nevătămați nisipurile din față, decît într-un singur chip, urmă el. Așa cum fac fremenii. Și viermii? Dacă fixăm unul dintre toboșarii din fremkit la baza stîncilor, o să-i dăm de lucru unui vierme o bucată de vreme. Jessica privi fîsia de deșert care se așternea, luminată de lună, între ei și celălalt aflorismenl. Destulă vreme ca să străbatem patru kilometri? întrebă ea. Poate. Dacă vom avea grijă să nu facem decît zgomote naturale, din cele care nu atrag viermii... Paul privi atent întinderea de nisip, scormonind în memoria sa preștientă, tatonînd enigmaticele referiri la toboșari și cîrlige, pe care le citise în manualul din fremkit. I se părea straniu faptul că ori de cîte ori se gîndea la viermi nu simțea decît groază. Știa, ca si cum dovada acestui adevăr se afla chiar în pragul percepției sale, că viermii nu trebuiau temuți, ci respectați... dacă... dacă... Iși scutură capul. Zgomote aritmice, spuse Jessica. Cum? A! Da... Dacă vom merge cu pași poticniți... Nisipul se mișcă deseori din senin, se produc alunecări. Viermii nu pot să alerge de colo-colo pentru fiecare foșnet de la suprafață. Dar, înainte de-a începe traversarea, va trebui să fim perfect odihniți. Privi peretele stîncii, observînd scurgerea timpului în umbrele verticale proiectate de lună. Peste o oră se luminează de ziuă. Unde o să ne adăpostim peste zi? întrebă ea. Paul se întoarse spre stingă, arătă cu degetul. In partea aceea, faleza coteste spre nord. După cît de erodate sînt stîncile, e versantul expus vîntului. Probabil că-i plin de crevase adinci. N-ar fi bine să pornim chiar acum? Paul se sculă în picioare, o ajută să se ridice. Ești sigură că ești destul de odihnită ca să cobori? As vrea să ajungem cît mai aproape de nivelul desertului înainte de-a întinde cortul. Sînt odihnită, răspunse ea. îi făcu semn s-o ia înainte. Paul ezită, apoi ridică ranița, si-o agăță de umeri si începu să coboare. Măcar de-am fi avut suspensii, gîndi Jessica. Un simplu salt și am fi ajuns jos. Dar poate ca și suspensiile trebuie evitate aici. Poate că atrag viennii, ca și scuturile. Ajunseră la un șir de praguri care coborau brusc, iar la capătul lor dădură de o fisură a cărei intrare era scăldată de razele lunii: Paul coborî primul, pășind atent, dar grăbit. Știa că în curînd nu vor mai putea profita de lumina lunii. Se scufundară într-o lume de umbre din ce în ce mai întunecate. De jur împrejur, forme incerte de stînci se înălțară spre stele. Pereții fisurii se apropiară brusc la vreo zece metri unul de celălalt si cei doi văzură că se aflau pe marginea unei pante abrupte de nisip cenușiu, care se afunda în beznă. O să putem coborî? șopti Jessica. Cred că da, îi răspunse Paul. Pipăi nisipul cu vîrful piciorului. Ne dăm drumul pe tălpi, spuse. Intîi cobor eu. Așteaptă pînă auzi că m-am oprit. ---Ai grijă, îl povățui ea. Paul înainta si se lăsă să alunece la vale pe suprafața afinată. Se opri pe un platou aproape orizontal, de nisip bătătorit, înconjurat din toate părțile de pereții înalți ai crevasei. In clipa următoare, auzi în spatele lui zgomot de nisip dislocat, încercă să străpungă cu privirea bezna din susul pantei, dar o cascadă de nisip se prăvăli peste el, dezechilibrîndu-1. Apoi se așternu liniștea. Mamă? îngînă el. Nici un răspuns. ---Mamă? Aruncă ranița, se năpusti în sus, pe pantă, se împiedică în nisip, începu să scormonească, să sape, aruncînd nisipul ca un dement. Mamă! bolborosi. Mamă, unde ești? O nouă cascadă de nisip se prăbuși, îngropîndu-1 pînă la mijloc. Se smulse cu mișcări turbate din troianul moale. A tirit-o avalanșa, gîndi. A ingropat-o. Trebuie să-mi păstrez calmul și să judec bine ce am de făcut. N-o să se asfixieze imediat, își va înăbuși panica și va aștepta în suspensie bindu ca sâ-și reducă nevoia de oxigen. Știe că voi săpa ca s-o dezgrop. Prin procedeul Bene Gesserit pe care-1 învățase de la ea își liniști bătăile sălbatice ale inimii, își alungă toate gîndurile, lăsîndu-și mintea ca o tablă curată, pe care să se înscrie de la sine evenimentele din ultimele clipe. Memoria îi reproduse cu fidelitate fiecare fragment de sunet al prăbușirii și fiecare indiciu al mișcării nisipului, într-o retrospectivă interioară a cărei derulare lentă era contrastul desăvîrșit al fracțiunii de secundă de timp real, care îi fu necesară minții sale pentru rememorare. Brusc, urcă pieziș panta, sondînd cu precauție pînă cînd ajunse la peretele fisurii, la colțul de stîncă ieșit în afară, începu să sape, îndepărtînd nisipul cu grijă, ca să nu provoace altă avalanșă. Dădu peste o bucată de pînză. Sapă în jurul ei, găsi un braț. Cu mișcări delicate,urmâri forma brațului, a umerilor, îndepărtă nisipul de pe fața Jessicăi. M-auzi? șopti el. Nu-i răspunse. Sapă înfrigurat, îi eliberă umerii. O simți atîrnînd moale, dar detecta un puls slab. Suspensie bindu, se liniști. O dezgropa pînă la șolduri, își vîrî umerii sub brațele ei si începu s-o tragă spre baza pantei, mai întîi încet, apoi tîrînd-o din ce în ce mai iute, căci simțise nisipul de deasupra cedînd. Trase mai tare, mai iute, icnind de efort, luptîndu-se să-si păstreze echilibrul, în momentul în care ajunse pe platoul ferm de pe fundul fisurii, săltîndu-i trupul pe umăr și rupînd-o la fugă, întreaga limbă de nisip se prăvăli la vale, cu un șuierat puternic, al cărui ecou făcu să vuiască pereții înalți dimprejur. Paul se opri la capătul crevasei, care se deschidea brusc către șirurile de dune ale desertului, aflate la vreo treizeci de metri mai jos. întinse cu băgare de seamă trupul mamei sale pe nisip, îi șopti cuvîntul menit s-o trezească din catalepsie. Jessica își reveni încet, răsuflînd din ce în ce mai adînc. Eram sigură c-ai să mă găsești, murmură ea. Paul privi peste umăr spre gura fisurii. Poate că era mai bine să nu te găsesc. ---Paul! Am pierdut ranița, spuse el. S-au prăvălit peste o sută de tone de nisip... cel puțin. ---S-a dus tot? Rezerva de apă, distilcortul... Tot ce contează, își pipăi buzunaŹ rele. O să putem admira pe-ndelete împrejurimile locului în care ne vom sfîrsi zilele. In momentul acela, undeva în stingă, dincolo de pereții crevasei, soarele se ridică la orizont. Pe întinderea de nisip a desertului pîlpîiră culori. Un cor de păsări prinse să cînte prin cotloanele tainice dintre stînci. Dar Jessica nu-și desprinse privirea de la chipul deznădăjduit al fiului ei. Iși acordă vocea cu nuanțe de dispreț; întrebă: Așa ai învățat să te porți? Nu pricepi? izbucni el. Tot ce ne trebuia ca să putem supraviețui zace sub mormanul ăla de nisip! M-ai găsit pe mine, spuse ea și de data aceasta vocea îi sună blîndă, liniștitoare. Paul se ghemui pe vine. Iși întoarse capul, privi către noul povîrnis care se formase în interiorul fisurii, cercetîndu-1 atent, examinînd friabilitatea nisipului. Dacă am reuși să imobilizăm o suprafață mică a pantei și porțiunea de sus a peretelui unei gropi, am putea săpa un puț pînă la raniță. Niște apă ar rezolva problem, numai că n-avem destulă apă ca să... Tăcu brusc, apoi exclamă: Spuma! Jessica nu scoase nici un cuvînt, de teamă să nu-i tulbure lanțul raționamentului. Paul își întoarse privirea spre dune. Mai întîi nările, apoi ochii lui căutară, depistară direcția, își fixară atenția asupra unei pete întunecate de nisip, aflată sub ei. Mirodenia, murmură el. E o substanță puternic alcalină. Iar bateria compasului e acidă. Jessica se ridică brusc în capul oaselor. Paul nu-i dădu nici o atenție, sări în picioare si într-o clipă ajunse la marginea platoului bătătorit de vînt, care se întindea de la gura crevasei pînă la nivelul deșertului. Jessica îi urmări mersul voit poticnit pe suprafața nisipului: pas... pauză, pas-pas... tîrsîit... pauză... Umbletul era lipsit de cadența care ar fi putut da de știre unui vierme la pîndă că printre dune se mișca o făptură străină desertului. Paul ajunse la petecul de mirodenie, își sumeți poala mantiei, depuse în ea un pumn de melanj, se întoarse la baza fisurii. Răsturnă mirodenia pe nisip, în fața Jessicăi, se lăsă pe vine și începu să-si demonteze paracompasul cu vîrful cuțitului. Mai întîi desprinse capacul, își scoase cingătoarea, o întinse pe jos, rîndui pe ea piesele demontate, puse de-o parte bateria. Apoi extrase mecanismul cadranului, îl depuse pe cingătoare, păstră în mînă cutia goală a instrumentului. Ai nevoie de apă, spuse Jessica. Paul apucă între buze tubul colector de la gît, trase o gură de lichid, o scuipă în cutie. Dacă nu reușește, a irosit zadarnic o înghițitură de apă, gîndi Jessica Dar... de fapt nu va mai avea importanță. Paul străpunse cu vîrful cuțitului bateria, scutură cristalele în apă. Se produse o ușoară efervescență, apoi lichidul se liniști. Ochii Jessicăi sesizară mișcare deasupra lor. Iși ridică privirea si văzu mai mulți șoimi, aliniați pe buza de sus a fisurii. Priveau fix căpăcelul cu apă din mîna lui Paul. Maică Mare! gîndi ea. Sint in stare să simtă apa de la asemenea distanță! Paul fixă capacul pe cutia paracompasului, lăsînd liber orificiul în care fusese montat butonul de reglaj. Cu instrumentul modificat într-o mînă si cu o cantitate mică de mirodenie în cealaltă se duse apoi la baza povîrnisului, începu să urce, examinînd suprafața nisipului. ManŹtia i se legăna de colo-colo, lipsită de strînsoarea cingătorii. Continuă să înainteze în susul pantei, stîrnind pîrîiase de nisip, răscolind praful. Se opri brusc, introduse o fărîmă de mirodenie în cutia paracomŹpasului, scutură instrumentul. Prin orificiul butonului de reglaj țîsni un jet spumos de culoare verde. Paul îndreptă jetul subțire spre suprafața pantei, aplică un cordon îngust și lung, începu să îndepărteze nisipul de dedesubt, imobilizînd peretele cavității cu noi jeturi de spumă. Jessica veni la baza pantei, întrebă: ---Te pot ajuta cu ceva? ---Urcă lîngă mine si sapă, spuse el. Trebuie să adîncim groapa vreo trei metri. Lucrăm pe dibuite. Observă că instrumentul nu mai împroșca spumă, strigă: Repede! Nu știu cît timp poate ține spuma nisipul. Jessica se cațără lîngă Paul, care introduse încă puțină mirodenie în cutie si-o scutură. Un nou jet de spumă țîșni prin orificiu. In timp ce Paul aplica bariera de spumă, Jessica începu să sape cu amîndouă mîinile, aruncînd nisipul la vale. ---Ce adîncime ai spus? întrebă ea gîfiind. Vreo trei metri. Iar poziția nu-i decît aproximativă. S-ar putea să fim nevoiți să lărgim groapa. Făcu un pas lateral, alunecînd pe nisipul nesigur. Orientează gaura spre tine. Nu săpa vertical. Jessica îi urmă sfatul. încet, încet, groapa se adinci pînă cînd ajunse la același nivel cu suprafața platoului, dar nu dădură de raniță. Să fi greșit calculul? se întrebă Paul. Am greșit prima dată, cînd m-am lăsat pradă panicii. Să-mi fi afectat panica de la început capaciŹtatea de calcul? Se uită la paracompas. Nu mai rămăseseră decît cîteva picături de infuzie acidă. Jessica îl privi din groapă, trecîndu-și peste față o mînă pătată de spumă. Ochii ei întîlniră ochii lui Paul. Sapă în peretele superior, spuse el. Cu grijă, însă! Adăugă încă o fărîmă de mirodenie în cutie, lăsă spuma să se răspîndească în jurul mîinilor Jessicăi care începu să sape vertical în peretele oblic al gropii. La a doua mișcare mîinile îi atinseră ceva tare. Incet, dezgropa o bucată de bretea cu o cataramă din plastic. Stai! rosti Paul, aproape șoptit. S-a terminat spuma! Jessica rămase nemișcata, cu breteaua în mînă, își ridică ochii spre el. Paul aruncă paracompasul gol pe platoul de jos, spuse: Dă-mi mînă liberă. Acum fii atentă: am să te trag lateral si în jos. Să nu dai drumul bretelei. De sus nu se mai poate prăvăli cine știe ce greutate. Versantul s-a stabilizat. Nu trebuie decît să am grijă să-ți rămînă capul deasupra. După ce groapa se va umple cu nisip, o să te scot cu raniță cu tot. Ințeleg. ---Gata? Gata, răspunse ea, strîngînd cu putere breteaua. Cu o singura smucitură, Paul o trase pe jumătate afară din groapă, ferindu-i capul în clipa în care bariera de spumă cedă si nisipul alunecă la vale. Jessica rămase îngropată pînă la mijloc, cu brațul și umărul stîng sub nisip, cu bărbia si obrazul protejate de pulpana mantiei lui Paul. Mușchii încordați ai umărului începură s-o doară. Nu i-am dat drumul, spuse. Precaut, Paul își afundă mîna în nisip, pe lîngă umărul ei, găsi breteaua. Tragem amîndoi deodată, zise el. Fără să smucim. Să nu cumva s-o rupem. Noi torente de nisip alunecară la vale în timp ce trăgeau sacul. Cînd breteaua apăru la suprafață, Paul se opri, îi ajuîă mamei sale să iasă afară. Apoi traseră împreună fremkitul către baza pantei. Cîteva clipe mai tîrziu, se aflau amîndoi pe platoul de la gaura fisurii, cu ranița între ei. Paul se uită la mama sa. Fața si mantia îi erau murdare de spumă și de nisipul care aderase pe porțiunile unde spuma se uscase. Părea că slujise drept țintă unui bombardament cu bulgări umezi, de nisip verde. Grozav mai arăți, spuse el. Nici cu tine nu mi-e rușine, replică ea. Izbucniră în rîs amîndoi, tăcură. N-ar fi trebuit să se întîmple ce s-a întîmplat, spuse Paul. Am fost imprudent. Ea dădu din umeri. Grăunți lipiciosi de nisip i se desprinseră de pe mantie. Pînă întind cortul, dezbracă-ți mantia și scutur-o, adăugă el. Apoi ridică ranița și se duse cu ea la baza stîncilor. Jessica dădu din cap, simțindu-se deodată prea sleită pentru a mai răspunde. Sînt găuri de ancorare în rocă, îl auzi după cîteva clipe. A mai poposit cineva aici. Nici nu-i de mirare, gîndi ea în timp ce-si curăța mantia. Era un loc prielnic, apărat de metereze de piatră si cu alt grup de stînci la vreo patru kilometri în față destul de sus față de nivelul desertului, pentru a fi ferit de viermi si destul de jos ca să se poată ajunge rapid la marginea nisipurilor, pentru o traversare. Se întoarse, văzu că Paul înălțase cortul a cărui emisferă întinsă pe lonjeroanele arcuite se confundă cu bolovanii și stîncile de la gura crevasei. Paul trecuse pe lîngă ea, se opri ceva mai încolo, își scoase binoclul. Regla repede presiunea internă a instrumentului, îndreptă oleobiectivele spre faleza îndepărtată care strălucea ca un zid auriu în lumina dimineții. Jessica se uită la el cum examina peisajul apocaliptic din față, sondînd cu privirea rîurile de nisip si canioanele. Vegetație, rosti el deodată. Jessica se duse la cort, luă cel de-al doilea binoclu din raniță, veni lîngă Paul. Acolo, spuse el, ținînd binoclul la ochi cu o mină și arâtînd cu cealaltă. Jessica privi în direcția pe care i-o indicase. Saguaro, murmura ea. Plante pipernicite. Or fi oameni prin preajmă, opina Paul. Poate că nu-s decît rămășițele unei stațiuni botanice, replică ea, circumspectă. Am pătruns mult în zona sudică a deșertului, îi aminti băiatul. Iși luă binoclul de la ochi, începu să-si frămînte pe sub clapa filtrului buzele. Și le simți uscate si aspre; simți si gustul prăfos al setei, pe cerul gurii. ---Mai degrabă cred că-i vorba de-un sălaș fremen, adăugă. Oare putem fi siguri că fremenii se vor arăta prietenoși? întrebă ea. Kynes ne-a făgăduit ajutorul lor. Dar cei care trăiesc în deșertul acesta sint un popor disperat, gîndi ea. Eu însămi am trăit astăzi momente de disperare. Niște oameni disperați ne-ar putea omori ca să ne ia apa. Inchise ochii si încercă să uite de pustiul din jur, invocînd amintirea peisajelor de pe Caladan. Făcuseră odată un voiaj de vacanță, numai ea si Ducele Leto, pe vremea cînd Paul încă nu se născuse. Survolaseră junglele sudului, cu vegetația lor luxuriantă, apoi orezăriile din delte. Pe cărările care străbăteau covorul verde de dedesubt zăriseră șiruri lungi de furnici echipe de lucrători, purtîndu-si poverile pe cobilițe cu suspensii. Iar dincolo de țărmul oceanului, văzuseră petalele albe ale felucilor. A fost odată... Deschise ochii. Văzu din nou desertul încremenit, mut, simți dogoarea tot mai fierbinte a zilei. Demonii fără odihnă ai arșiței începuseră deja să frămînte aerul de deasupra nisipurilor. Dincolo de dune, masivul stîncos se vedea ca printr-un geam cu ape. O ploaie de nisip așternu pentru cîteva clipe o perdea fină, peste gura crevasei. Perdeaua căzu suierînd subțire, sfișiată de adierea brizei de dimineață, de filfiitul de aripi al șoimilor care își luară brusc zborul de pe buza prăpastiei. Nisipul se așeză, dar șuieratul rămase. Apoi crescu, transtbrmîndu-se în sunetul care o dată auzit nu mai putea fi uitat. Un vierme, șopti Paul. Se ivi în dreapta lor, maiestuos, nepăsător. Mușuroiul gigantic traversă dunele la mică distanță de locul în care stăteau. Gorganul din față se înălță o clipă, apoi se afundă si trecu mai departe, ca o undă în apă. Dispăru după colțul din stînga al stîncilor. Sunetul scăzu în intensitate, pieri. Mai mare decît o fregată spațială, murmură Paul. Jessica dădu încet din cap, cu ochii pironiți pe suprafața desertuŹlui. Pe unde trecuse viermele, rămăsese iarăși urma aceea amăgitoare. Ca o potecă uriașă, prelungindu-se dureros de nesfirsită în fața lor, spre șanțul pe care-1 crestase în linia dreaptă a orizontului. După ce ne vom odihni, rosti brusc Jessica, vom relua lecțiile. Paul își înăbuși un val de mînie, spuse: Mamă, nu crezi c-am putea renunța la... Astăzi te-ai lăsat cuprins de panica. Iți cunoști, poate mai bine ca mine, mintea si nervatura bindu, dar mai ai multe de învățat despre musculatura prana a corpului tău. Organismul acționează uneori de la sine, Paul, iar eu te-as putea învăța cîte ceva despre asta. Trebuie să ajungi să-ți controlezi fiecare mușchi, fiecare fibră din.corp. TreŹbuie să înveți cunoașterea mîinii. Vom începe cu mușchii falangelor, cu tendoanele palmei și cu extremitățile tactile ale degetelor. Se întoarse, adăugă: Hai, e timpul să intrăm în cort. Paul își întinse și-si strînse degetele mîinii stingi, urmărind-o cu privirea pe mama sa care își strecura trupul prin valva-sfincter a cortului, înțelese că nu era în stare s-o determine să renunțe la hotărîrea ei... că trebuie s-o asculte. Indiferent ce-a făcut din mine, am participat in egală măsură, gîndi. Cunoașterea mîinii! Iși privi mîna. Cît de inadecvată părea, față de creaturi ca viermele pe care îl văzuse mai înainte.