CAPITOLUL XXIX
Pentru multă lume.viața de familie a Creșei Regale este greu de înțeles, dar voi încețca să vă ofer o imagine scheŹmatică. Cred că tatăl meu n-a avut decît un singur prieten și anume pe contele Hasimir Fenring, eunucul genetic și unul dintre cei mai feroci oșteni ai Imperiului. Contele, un bărbat mic de statură și urît, dar plin de energie, îi aduse într-o zi tatălui meu o nouă concubină-sclavă. Mama mea, care aflase lucrul acesta, mă trimise imediat sâ-l spionez. Toate îl spionam pe tata, din motive de autoŹapărare. Firește, nici una dintre concubinele-sclave îngăduite tatălui meu, conform acordului dintre Bene Ges-serit și Ghildă, nu putea aduce pe lume un moștenitor regal, dar intrigile erau permanente și exasperante prin similitudinea lor. Mama mea, surorile mele și eu deveniŹserăm experte în evitarea celor mai violente unelte ale morții. Poate că vi se va părea îngrozitor ceea ce spun, dar nu sînt deloc sigură că tatăl meu a fost străin de o serie de atentate. O Familie Regală nu-i ca alte familii... Așadar, era vorba de o nouă concubină-sclavă, o femeie cu părul roșu ca al tatălui meu, mlădioasă și plină de grație. Avea o musculatură de dansatoare și nu încăpea îndoială că educația ei indusese și neuroseducția. Tatăl meu o privi îndelung pe femeia care poza dezbrăcată în fața lui. în cele din urmă, spuse: E prea frumoasă. O vom păstra s-o oferim în dar." Nu vă puteți închipui consternaŹrea Creșei Regale, la aflarea acestei decizii. Subtilitatea și autocontrolul constituiau, de fapt, cea mai primejdioasă amenințare pentru oricare dintre noi. Fragment din In casa tatălui meu, de prințesa Irulan
Se insera. Paul stătea în picioare lîngă distilcort. Crevasa la gura căreia poposiseră era cufundată în umbră. Privi pe deasupra nisipurilor, către faleza din depărtare, se întrebă dacă era vremea s-o trezească pe mama sa, care mai dormea în cort. In fața lui, se asterneau dunele ca un șir nesfirsit de cute. Versanții pe care lumina soarelui aproape de asfințit nu-i mai ajungea erau umbre de un negru atît de profund, încît păreau bucăți de noapte, Plat. Totul era plat aici... Căută în zadar o formă înaltă în peisajul acesta. Nimic nu străpunŹgea pe verticală aerul încă înfierbîntat, nimic nu se înălța la orizont -nicăieri nici o floare, nici o ramură legănată de vînt... Nu vedea decît dune... și măgura îndepărtată, sub cerul albastru-argintiu. Si dacă n-o să dăm de-o fostă stațiune botanică? se întrebă. Dacă n-o să dăm nici de fremeni? Dacă plantele acelea nu-s decit o intimplare? In interiorul cortului, Jessica se trezi, se întoarse pe spate si răsucindu-si capul se uită afară, prin porțiunea transparentă a domului. Paul stătea cu spatele la ea si, în atitudinea lui, ceva îi aminti de Leto. Simți cum i se redeschide în suflet fîntîna durerii si își întoarse capul. O clipă mai tîrziu, își puse în ordine distraiul, bău puțină apă din buzunarul colector al corpului, se strecură afară si se ridică în picioaŹre, întinzîndu-se ca să-și alunge somnul din mușchi. Paul îi spuse, fără să se întoarcă: Imi place liniștea din locul acesta! Ce ușor se adaptează mintea la mediu, gîndi ea. Si își aminti o axiomă Bene Gesserit: In condiții de stres, mintea se orientează sau in sens pozitiv sau în sens negativ deschis-inchis. Imaginati-vă un spectru ale când extreme sînt inconștientul la capătul negativ si hiper-conștientul la capătul pozitiv. Orientarea mintii in condiții de stres este puternic influențată de educație si pregătire." S-ar putea trăi bine aici, vorbi din nou Paul. Jessica încercă să vadă desertul așa cum îl vedea el, dîndu-si osteneala să cuprindă cu mintea toate vicisitudinile pe care această planetă le accepta ca pe un lucru obișnuit, întrebîndu-se ce viitoruri posibile întrezărise Paul. Aici poți trăi singur, gîndi ea, fără teama amenințării din spate, fără frica de vinător. Trecu pe lîngă Paul, își duse binoclul la ochi, regla oleobiectivele și cercetă escarpamentul din față. Da, saguaro printre arroyo si alte plante cu ghimpi... si petece de iarbă pipernicită, galben-verzi în penumbră. Strîng cortul, spuse Paul. Jessica dădu din cap, se duse pînă la marginea fisurii, de unde putea să aibă o vedere mai largă asupra desertului și își întoarse binoclul spre stînga. Aproape de orizont zări strălucirea albă, tivită cu brun, a unei depresiuni saline o pată albă, în pustiul acesta, unde albul însemna moarte. Dar cuveta aceea mai însemna ceva: apă. Cîndva, peste scînteierea albă din depărtare cursese apă. Jessica își luă binoclul de la ochi, își aranja burnuzul, ascultă cîteva clipe zgomoŹtele mișcărilor lui Paul. Soarele continua să coboare. Peste albia salină se întinseră umbre prelungi. La apus, culori învăpăiate cuprinseră zarea. Culorile se prelinseră în degete de întuneric, pipăind întinderea de nisip. Umbre de antracit se revărsară din toate părțile, apoi noaptea se prăvăli dintr-o dată asupra deșertului. Stelele! Jessica își ridică ochii spre ele. Il auzi pe Paul venind lîngă ea. Noaptea desertului se concentra în văzduh, de parcă ar fi vrut să-i înalțe la stele. Apăsarea zilei pierise. O boare ușoară îi atinse în treacăt obrazul. In curînd va răsări prima lună, spuse Paul. Ranița-i gata. Am instalat și toboșarul. Am putea rătăci la nesfîrșit in iadul ăsta, gîndi ea. Fără să știe nimeni de noi. Vîntul nopții ridică fuioare subțiri de nisip, aducînd cu sine miros de scorțișoară o ploaie de arome în beznă. ---Simți? întrebă Paul. Răzbate si prin filtru, răspunse ea. Bogăție. Dar, oare, poți cumpăra cu ea apă? Arătă spre capătul celălalt al bazinului. Nu se vede nici o lumină artificială. Dacă există fremeni, sînt într-un sietch, în spatele stîncilor. O geană de argint se ivi pe linia orizontului, în dreapta lor: prima lună. Apoi discul ei se arătă în întregime. Pe fața astrului se distingea cu ușurință forma unui pumn strîns. Jessica scrută nisipurile scăldate în lumina alb-argintie. Am înfipt toboșarul în cotlonul cel mai adînc al crevasei, spuse Paul. Din clipa în care o să-i aprind fitilul, vom avea la dispoziție treizeci de minute. Treizeci de minute? Pînă ce va începe să cheme... un... vierme. ---A! Sînt gata. Paul se îndepărtă, îl auzi mergînd spre gura crevasei. Noaptea e un tunel, gîndi ea. O galerie spre mîine... dacă ne mai e dat un miine. Iși scutură capul. Ce-s gindurile astea morbide? Nu așa am fost educată! Paul se întoarse cu ranița în spate, coborî pînă la poalele primei dune, unde se opri și ascultă pașii mamei sale, care îl urmase. Ii auzi mersul abia simțit, dar și zgomotele infime ale grăunților de nisip ce se răceau codul secret prin care deșertul își exprima garanția precarei sale securități. Trebuie să pășim fără cadență, rosti încet Paul. Iși redeșteptă în minte imagini de oameni traversînd nisipurile imagini din memoria preștientă, dar și din cea reală. Urmărește-mă cu atenție, spuse. Așa umblă fremenii pe nisip... Urcă pe versantul expus vîntului, urmîndu-i curbura, pășind în ritm poticnit. Jessica îi studie mersul vreme de zece pași, apoi îl urmă, imitîndu-1. Ințelegea: zgomotele pe care le făceau trebuiau să fie aidoma foșneŹtului natural al nisipului... aidoma vîntului. Dar mușchii protestau împotriva ritmului nefiresc, împiedicat: pas... tîrsîit... tîrșîit... pas... pas... pauză... tîrsîit... pas. Timpul se tîra odată cu ei. Aflorismentul din față nu părea să se apropie. Cel dinapoi domina încă suprafața deșertului. Turn! Turn! Tum! Tum! O bătaie de tobă în spatele lor. ---Toboșarul, șopti Paul. Le venea greu să evite cadența la care le îndemnau pașii bătăile continue ale toboșarului. Tum... tum... tum... turn... Pătrunseră într-o depresiune luminată de lună, urmăriți de bătaia găunoasă a toboșarului. Coborîră, apoi urcară printre dune mărunte: pas... tîrsîit... pauză... pas... Peste grăunți de nisip care li se rostogoleau sub tălpi: tîrsîit... pauză... pauză... pas... Cu urechile la pîndă, așteptînd șuieratul știut. Cînd veni în sfirsit, sunetul începu atît de ușor încît li-1 ascunse propriul lor mers împiedicat. Dar crescu... Mai tare și mai tare... Dinspre vest. Tum... tum... tum... tum... bătea toboșarul. Șuieratul umplu noaptea în spatele lor. Iși întoarseră capetele, zăriră movila mișcătoare a viermelui. ---Vezi-ți de drum, șușoti Paul. Nu te mai uita înapoi. Un trosnet mînios explodă dinspre tenebrele stîncilor lăsate în urmă. O avalanșă turbată de plesnituri de bici. ---Vezi-ți de drum, repetă Paul. Observă că ajunseseră în punctul incert din care cele două faleze - cea din față si cea din spate - păreau la fel de îndepărtate. Iar în spatele lor, plesniturile, răscolirea furioasă a stîncilor, conŹtinuau să vuiască în noapte. Merseră mai departe. Mai departe si mai departe... Mușchii le ajunseră într-o fază de durere mecanică, părînd a se amplifica la nesfirșit, dar Paul văzu că stîncile din față se mai înălțaseră. Jessica se mișca într-un vid de concentrare, conștientă că numai puterea voinței era cea care o ducea mai departe. Uscăciunea din gură era chinuitoare, iar zgomotele din spate îi spulberau orice speranță de a se opri și sorbi puțină apă din buzunarele colectoare ale distraiului. Tum... tum... O nouă cascadă de trosnete erupse departe, în spatele lor, acopeŹrind bătaia toboșarului. Liniște! Mai iute! gîfîi Paul. Ea dădu din cap, deși știa că Paul n-avea cum să-i vadă gestul, numai pentru a se convinge pe sine că trebuia să ceară și mai mult mușchilor si-așa solicitați pînă la limită... de mersul... acela... epuiŹzant... anormal... Creasta stîncilor salvatoare din față urcă brusc spre stele si Paul zări o fisie netedă de nisip, care se asternea pînă la poalele escarpamentului. Făcu un prim pas spre ea, se poticni vlăguit, încercă să se echilibreze, calcă involuntar înainte. Un bubuit răsunător cutremură nisipul din jur. Clătinîndu-se, încă, Paul făcu doi pași laterali. Bum! Bum! ---Tobă de nisip! șuieră Jessica. Paul își regăsi echilibrul, își roti instantaneu ochii, observînd dintr-o singură privire nisipul înconjurător și faleza aflată la mai puțin de două sute de metri în față. In spatele lor, deșertul începu să șuiere ca vîntul, ca un val de maree năpustindu-se dintr-un ocean fără apă. Fugi! țipă Jessica. Fugi, Paul. O rupseră amîndoi la fugă. Bubuituri asurzitoare le răsunară sub tălpi. Traversară în goană toba de nisip, dădură de o porțiune cu grohotiș. O vreme, fuga li se păru o alinare pentru mușchii schingiuiți după mersul neobișnuit dinainte. Alergarea era o mișcare rațională. Fuga avea ritm. Dar nisipul si grohotișul le îngreunau pașii. Iar șuieratul viermelui, gonind către ei, era ca vuietul furtunii... Jessica se împiedică și căzu în genunchi. Era incapabilă să se mai gîndească la altceva decît la oboseală, la vuiet și la teroare. Paul o smuci după el. Alergară mai departe, mînă în mînă. Un țăruș subțire răsări din nisip, în fața lor. Trecură de el, văzură altul. Mintea Jessicăi nu reușea să înregistreze prezența țărușilor decît în clipa în care treceau pe lîngă ei. Alt țăruș - ros de vînt, înfipt într-o crăpătură în piatră. Și încă unul. Piatră! O simți sub tălpi suprafață compactă, sigură. Senzația terenului ferm pe care călca îi dădu noi puteri. O crăpătură adîncă își înălță umbra verticală în stînca dinaintea lor. Făcură un ultim efort, năpustindu-se către ea, strecurîndu-se în spațiul îngust. In spate, vuietul viermelui încetă. Se întoarseră, iscodiră cu ochii deșertul. Cam de pe unde începeau dunele, la vreo cincizeci de metri de marginea micii plaje stîncoase, un arc gri-argintiu se înălță încet, prăvălind de jur-împrejur torente de nisip si cascade de praf. Se ridică tot mai sus, transformîndu-se într-o gură gigantică legănîndu-se, căutînd. O văgăună rotundă si neagră, cu marginile scînteind în lumina lunii. Gura avansa, șerpuind, către fisura strimtă în care se înghesuiseră Paul si Jessica. Un miros puternic de scorțișoară le izbi nările. Lumina argintie a lunii fulgeră în dinți de cristal. Gura uriașă undui, înapoi si-nainte. Paul își ținu răsuflarea. Jessica se chirci toată, cu ochii holbați. Iși concentra, într-un efort dureros, toate cunoștințele Bene Gesserit ca să-și înăbușe teroarea primitivă, ca să-și domine spaima atavică si panica ce amenința să-i întunece judecata. Paul simțea un fel de euforie. La un moment dat, cu cîteva secunde mai înainte, depășise o barieră în timp, avansînd și mai mult în teritoriu necunoscut. Simțea bezna din față. Ochiul său interior nu reușea să deslușească nimic. Era ca si cum unul dintre pașii pe care-i făcuse îl prăvălise într-un puț adînc... sau la piciorul unui val, de unde viitorul era invizibil. Peisajul suferise o transformare profundă. Dar, în loc să-1 înspăimînte, senzația de beznă-în-timp îi impuse o hiperaccelerare a celorlalte simțuri. Se pomeni înregistrînd fiecare amănunt al făpturii care se înălța din nisip, în fața lor, căutîndu-i. Gura avea un diametru de aproape optzeci de metri... Pe marginile ei sclipeau dinți de cristal, încovoiați ca niște cristaie... Răsuflarea de foaie gigantice emana mirosuri pătrunzătoare... scorțișoară... aldehide complexe... acizi... Viermele astupă lumina lunii, mătură cu partea de sus a trupului stîncile de deasupra lor. O ploaie de pietre și nisip se prăbuși în interiorul fisurii. Paul o împinse pe Jessica mai înăuntru. Scorțișoară! Mirosul de scorțișoară îi invada nările, amețindu-1. Ce are a face viermele cu mirodenia, cu melanjul? se întrebă. Și își aduse aminte că-1 auzise pe Liet-Kynes scăpînd o remarcă voalată despre legătura dintre vierme și mirodenie. Brrrruuuum! Bubuitura veni de afară, din dreapta ca ecoul unui tunet de secetă. Și iar: Brrrruuuum! Viermele se trase înapoi în nisip, rămase o clipă nemișcat, cu colții săi de cristal fulgerînd reflexe de lună. Turn! Turn! Turn! Tum! Un toboșar! gîndi Paul. Bătaia venea tot din dreapta. Un frison străbătu trupul viermelui. Se trase si mai adinc in nisip. Numai un arc rămase deasupra, ca gura unui clopot pe jumătate îngropat, ca intrarea unui tunel străbâtînd dunele. Nisipul scrîșni. Viermele continuă să se scufunde tot mai adînc, se întoarse. Se făcu un deal de nisip, apoi o creastă lungă, îndepărtîndu-se prin șaua dintre două dune. Paul ieși din fisură, privi valul de nisip care traversa pustiul, răspunzînd chemării noului toboșar. Jessica ieși la rîndul ei, ascultă: Tum... turn... turn... tum... tum... Bătaia încetă brusc. Paul trase tubul distraiului, supse din apa regenerată. Jessica se uită la el, năucă. Mintea îi era încă potopită de oboseală si de rămășițele spaimei. Oare n-o să se-ntoarcă? șopti ea. L-a chemat cineva, răspunse Paul. Fremenii. Jessica simți că începe să-si vină în fire. Ce monstru! îngăimă. Cel care ne-a înghițit topterul era mai mare. Ești sigur că-i vorba de fremeni? Numai ei folosesc toboșari. Ce motiv ar avea să ne-ajute? Poate că n-au vrut să ne-ajute. Poate că n-au vrut decît să cheme un vierme. Pentru ce? Răspunsul aștepta undeva, în pragul percepției lui, dar refuza să avanseze, în mintea lui Paul pîlpîi scurt o viziune. Ceva în legătură cu tijele telescopice încovoiate din fremkit cîrligele de strunit." Pentru ce să cheme un vierme? întrebă din nou Jessica. O fulgerare de spaimă șfichiui mintea lui Paul. Iși smulse privirea de la chipul mamei sale, își ridică ochii spre creasta falezei. Trebuie să ajungem cumva sus, înainte de ivirea zorilor. Arătă cu mîna: Țăruși ca aceia pe lîngă care-am trecut... Sînt o mulțime. Jessica privi în direcția indicată de brațul lui, văzu țărușii borne mîncate de vînt desluși umbra unei terase înguste, care se răsucea spre gura unei crevase aflate deasupra. Marchează drumul spre creastă, rosti Paul. Iși vîrî umerii în bretelele raniței, se apropie de baza terasei si începu să se cațere. Jessica așteptă un moment, odihnindu-se, adunîndu-și puterile. Apoi porni după el. Urcară, urmînd bornele, pînă cînd terasa se îngustă, transformidu-se într-o buză strimtă, cotită. Dincolo de colț se căsca crevasa... cufundată în beznă. Paul își întinse gîtul, încercmd să străpungă întunericul cu privirea. Simți priza șubredă a tălpilor pe pragul îngust, își impuse calm si prudență. Nu putea să distingă nimic în bezna crevasei, întunericul domnea pretutindeni, deschizîndu-se doar sus, către stele. Iși ciuli urechile, dar nu auzi decît sunetele obișnuite: foșnetul uscat și abia perceptibil al nisipului, zumzetul surd al unei insecte, vreme de-o clipă fuga măruntă a unui animal mic. Pipăi în beznă cu vîrful piciorului... Piatră acoperită cu un strat subțire si zgrunțuros de nisip, încet, centimetru cu centimetru, ocoli colțul prăpastiei, îi făcu semn mamei sale să îl urmeze. O prinse de un fald al mantiei, o ajută să treacă. Priviră în jur, încercînd să distingă ceva la lumina stelelor încătușate între două creste de stînci. Paul desluși trupul mamei sale ca pe o formă incertă, cenușie. Măcar de-am putea să riscăm o scăpărare de lumină, șopti el. Avem si-alte simțuri în afară de ochi, spuse ea. Paul își tîrsîi un picior înainte, își schimbă greutatea, pipăi cu celălalt picior, simți o treaptă, o urcă. Iși întinse mîna în spate, găsi brațul mamei sale, o trase de mînecă, să-1 urmeze. Incă o treaptă. Cred că-i o scară pînă sus, șopti el. Trepte joase și netede, observă Jessica. Făcute de mina omului, fără-ndoială. Urmă vaga mișcare a înaintării lui Paul, pipăind rînd pe rînd treptele cu vîrful piciorului. Pereții de piatră se îngustară pe nesimțite, pînă ce ajunseră să-i atingă cu umerii. Treptele se terminară brusc într-un defileu strimt, lung de vreo douăzeci de metri si podit cu piatră netedă. La capătul defileului se pomeniră în fața unui bazin întins, scăldat în lumina lunii. Paul păși pînă la marginea bazinului, șoptind: ---Ce frumusețe! Oprită la un pas în spatele lui, Jessica nu fu în stare să-si rostească încuviințarea. Privea înmărmurită. In ciuda oboselii, a iritației provocate de recaptoare și de filt-ce-puri, de strînsoarea distrăiului, în ciuda fricii si a dorinței dureroase de odihnă, frumusețea bazinului îi copleșise simțurile, fâcînd-o să încremenească de admirație. Ca o lume de basm, murmură Paul. Jessica dădu încet din cap. In fața lor se întindea un covor de vegetație. Plante de desert -tufe, cactuși, mănunchiuri plăpînde de frunze tremurînd mărunt sub razele lunii. Zidul circular al stîncilor care mărgineau bazinul era negru în stînga, argintat de lună în dreapta. E un sălaș fremen, spuse Paul. Dacă n-ar fi oameni, n-ar supraviețui atîta puzderie de plante, încuviință ea. Destupă tubul care venea de la buzunarele colectoare ale distraiului si sorbi din el. Apă caldă, ușor înțepătoare la gust. Constată mulțumită cît de răcoritoare era apa aceasta. Capacul tubuŹlui scrîsni pe fire de nisip cînd îl puse la loc. Paul percepu o mișcare în dreapta, jos, pe solul bazinului de la picioarele lor. Iși cobori ochii, privi printre tufe pipernicite si bălării... Un petec triunghiular de nisip, în lumina lunii. Desluși agitație, un fel de hop-sus, țuști, hop-jos, mărunt si iute. Șoareci! șopti. Țuști-hop-hopl... Umbre minuscule, dispărînd și reapărînd printre alte umbre. Ceva căzu fulgerător, fără nici un zgomot, în mijlocul șoarecilor. Un chițăit subțire, un filfîit de aripi. O pasăre cenușie se înălță dintre tufe ca o stafie, depărtîndu-se repede pe deasupra bazinului, cu o mogîldeață neagră în gheare. Bun memento, gîndi Jessica. Paul continua să privească bazinul. Inhala, simțind cum se ridică în noapte, un miros vag înțepător de salvie. Pasărea aceea de pradă... Se gîndi la ea ca la ceva reprezentativ pentru deșertul acesta. Adusese pe întinsul bazinului o nemișcare atît de perfectă, încît lui Paul i se păru că aude lumina albastră-lăptoasă a lunii, curgînd printre tulpinile de saguaro, printre mănunchiurile zburlite de ierburi. Se gîndi că în locul acesta lumina susura armonii mai sublime decît ale oricărei muzici din univers. Să căutăm un loc pentru cort, spuse el. Mîine vom încerca să dăm de fremenii care... Cei mai mulți străini și musafiri nepoftiți regretă cînd dau de fremeni! Fusese un glas aspru de bărbat, mușcînd cuvintele, spărgînd pacea clipelor dinainte. Vocea venise din dreapta lor si de sus. ---Vă rog să nu fugiți, străinilor, rosti vocea, în clipa în care Paul dădu să se retragă în defileu. Nu irosiți de pomană apa din trup! Vrea să ne omoare ca să ne ia apa din carne! gîndi Jessica. Mușchii ei uitară de oboseală, se încordară, pregătindu-se de acțiune. Nici un semn exterior nu trăda pînda Jessicăi. Reperă locul de unde venise vocea, gîndind: De necrezut! Nu l-am auzit furișîndu-se! înțelese, apoi, că acela care le vorbise nu-și îngăduise decît zgomote infime zgomotele naturale ale deșertului. Hai mai iute, Stil! Ia-le apa si să ne vedem de drum! Nu mai e mult pînă-n zori! Paul, mai puțin condiționat să reacționeze în situații critice decît mama sa, regretă amărît faptul că se lăsase pradă surprizei și că încercase să fugă, îngăduind panicii de moment să-i eclipseze facultățile. Se sili să aplice măcar acum învățăturile mamei sale... RelaŹxarea, apoi compunerea impresiei exterioare de relaxare, apoi încorŹdarea de bici a mușchilor gata să percuteze în orice direcție... Simțea însă în continuare fărîma de spaimă din el. Ii cunoștea si sursa. Momentul acesta era un fel de beznă-în-timp... un viitor pe care nu-1 văzuse niciodată... Erau încolțiți de fremenii sălbatici, pe care nu-i interesa acum decît apa aflată în carnea a două trupuri lipsite de apărarea scuturilor.