***
CAPITOLUL XIII
OCHI-NEBUN MOODY
Furtuna trecu până în dimineața următoare, deși tavanul din Marea Sală era încă mohorât. Nori grei și plumburii se învolburau pe deasupra, în timp ce Harry, Ron și HerŹmione își examinau noile orare, la micul dejun. Câteva locuri mai încolo, Fred, George și Lee Jordan discutau aprins despre fel de fel de metode magice care duceau la îmbătrânire și care le-ar fi permis să se înscrie la turnir prin mijloace nu tocmai cinstite.
- Azi nu e chiar așa de rău... Stăm afară toată dimineața, zise Ron, care își parcurgea cu degetul coloana zilei de luni a orarului. Ierbologie cu Astropufii și Grija pentru creaŹturile magice... Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii!
- Avem două ore de Previziuni despre viitor în după-amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste orar.
Previziuni despre viitor era materia care îi displăcea cel mai mult, în afară de Poțiuni, bineînțeles! Profesoara Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl deranja peste măsură.
- Ar fi trebuit să renunțați la materia asta, ca mine, nu? zise Hermione sprințară, ungându-și niște pâine prăjită cu unt. Atunci ați fi făcut ceva normal, cum ar fi Aritmanția.
- Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum își punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt.
- Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva pentru drepturile spiridușilor, zise Hermione pe un ton superior.
- Da... și în plus... îți era foame! zise Ron, zâmbind.
Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor și o sută de bufnițe intrară în Marea Sală pe ferestrele deschise, aducând poșta de dimineață. Instinctiv, Harry se uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de maro și gri. Bufnițele dădură ocol meșelor, căutându-i pe cei cărora le erau adresate scrisorile și pachetele aduse de ele. O bufniță mare, maro-roșcat, zbură la Neville și îi lăsă un pachet în brațe. Probabil că iar uitase să-și ia ceva... De partea cealaltă a sălii, bufnița ca un uliu a lui Draco Reacredință îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi rezerva obișnuită de dulciuri și prăjituri de casă. Încercând să își domine sentimentul apăsăŹtor de dezamăgire, Harry se întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig pățise ceva și Sirius nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleași griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenția îi fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai urâte plante pe care le văzuse în viața lui. Într-adevăr, nu semănau cu niște plante, ci mai degrabă cu niște limacși uriași și negri, cu o mulțime de umflături mici și lucioase pe ei, care păreau să fie pline cu lichid.
- Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie stoarse bine. Veți colecta apoi puroiul...
- Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la culme.
- Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care este extrem de valoros, așa că să nu îl irosiți! Veți colecta puroiul în sticlele astea... Puneți-vă mănușile din piele de dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace reacții ciudate în contact cu pielea.
Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar straniu de mulțumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens țâșnea din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, așa cum le spusese profesoara Lăstar, și până la sfârșitul lecției strânseseră câțiva litri.
- Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise proŹfesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee și îi împiedică să mai recurgă la soluții disperate pentru a scăpa de coșuri.
- Ca biata Eloise Midgen, zise în șoaptă Hannah Abbott, o fată de la Astropufi. A încercat să își blesteme coșurile...
- Prostuță fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. Bine că a reușit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc până la urmă.
Dinspre castel se auzi un clopoțel care anunța sfârșitul orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară treptele de piatră către ora de Transfigurare, iar CerceŹtașii se îndreptară în direcția opusă, coborând panta cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la marŹginea Pădurii Interzise.
Hagrid stătea în fața micuței sale cabane, cu o mână pe zgarda lui Colț, câinele său negru și enorm. Pe pământ, la picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de lemn, iar Colț scâncea și trăgea de zgardă, părând foarte interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la urechi un zgomot de clopoței, marcat de mici pocnituri.
- Neața! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron și Hermionei. Să-i așteptăm și pe Viperini, nu cred c-ar vrea să piardă așa ceva: Homari cu Capete Explozive!
- Cum ai zis? întrebă Ron.
Hagrid arătă către lăzi.
- Uhh! se sperie Lavender Brown, trăgându-se înapoi.
Din punctul lui de vedere, Harry considera că Uhh! era o descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. ArăŹtau ca niște homari fără carapace, diformi, îngrozitor de decolorați și murdari, cu picioare care le ieșeau din toate locurile și fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, târânŹdu-se și trăgându-se unii pe alții, lovindu-se orbește de pereții lăzii. Emanau un miros foarte persistent de pește putrezit. Din când în când, ieșeau scântei din capătul câte unei creaturi și, cu un mic POC și VJJT, ceilalți erau împinși înainte cu câțiva centimetri.
- Abia au ieșit din ou, zise Hagrid mândru, așa că o să puteți să-i creșteți chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi proiecŹtul vostru de examen...
- Și de ce crezi că am vrea să-i creștem? întrebă o voce rece și arogantă.
Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco ReacreŹdință. Crabbe și Goyle se amuzau copios, ca un ecou la cuvintele lui.
Hagrid rămase mut, părând să nu fi înțeles întrebarea.
- Adică, ce fac, de ce i-am crește? întrebă Reacredință. La ce ne ajută?
Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de câteva secunde și apoi îl puse la punct cu duritate:
- O să afli la următoarea lecție, Reacredință! Azi doar îi hrăniți. Ar trebui să încercați diverse lucruri... Nu am mai avut astfel de creaturi până acum, nu știu sigur care e mânŹcarea lor favorită... Am ouă de furnici, ficați de broască și puțin șarpe de iarbă... Să încercăm cu puțin din fiecare!
- Întâi puroiul și acum asta, bombăni Seamus.
Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar fi putut face pe Harry, pe Ron și pe Hermione să își bage mâinile în ficații alunecoși de broască și să încerce să îi tenŹteze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu putea să își înlăture gândul că întreaga operațiune era total inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri.
- Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a atins!
Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniștit.
- I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui Hagrid arsura de pe mână.
- A, da, așa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, dând din cap.
- Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e chesŹtia aia ascuțită de pe el?
- A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însuflețire. (Lavender își retrase repede mâna din ladă). Presupun că sunt masculi... Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca niște venŹtuze... Ca să sugă sângele, bănuiesc...
- Păi, acum chiar că înțeleg de ce trebuie să-i ținem în viață, zise Reacredință cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă niște animale de casă care pot să ardă, să înțepe și să muște în același timp?
- Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoși, nu înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să ai un dragon ca animal de casă, nu?
Harry și Ron îi zâmbiră lui Hagrid, care le adresă un mic surâs pe sub barba sa stufoasă. Lui Hagrid i-ar fi plăcut la nebunie un dragon ca animal de casă, după cum bine știau Harry, Ron și Hermione. Avusese pentru puțină vreme, în timpul primului lor an de studiu la Hogwarts, un pui de dragon Creastă Norvegiană, pe care îl botezase Norbert. Hagrid iubea, pur și simplu, creaturile monstruoase. Cu cât mai periculoase, cu atât mai bine!
- Păi, cel puțin ăștia sunt mici, zise Ron, o oră mai târziu, pe când se întorceau la castel, unde îi aștepta prânzul.
- Sunt mici acum, zise Hermione exasperată, dar când va afla Hagrid ce mănâncă, cred că o să ajungă la trei metri lungime!
- Da, dar asta n-o să conteze, dacă vindecă... răul de mare sau ceva de genul ăsta, nu? zise Ron, zâmbindu-i cu viclenie.
- Știi foarte bine că nu am spus-o decât ca să-i închid gura lui Reacredință, zise Hermione. Sinceră să fiu, cred că are dreptate. Cel mai bine ar fi să-i strivim pe toți, înainte să înceapă să ne atace...
Se așezară la masa Cercetașilor și luară niște cotlete de miel și cartofi. Hermione începu să mănânce atât de repeŹde, încât Harry și Ron o priviră uimiți.
- Hm... asta e noua metodă de a apăra drepturile spiridușilor? zise Ron. Vrei să vomiți mâncarea?
- Nu, zise Hermione, cu câtă demnitate îi permiteau cartofii cu care își umpluse gura. Nu vreau decât să ajung mai repede la bibliotecă.
- Poftim? zise Ron, nevenindu-i să creadă. Hermione, este prima zi de școală! Nici nu avem teme încă!
Hermione ridică din umeri și continuă să înfulece, de parcă nu ar mai fi mâncat de zile întregi. Apoi se ridică, le zise în grabă un ne vedem la cină și o luă la fugă spre bibliotecă.
Când sună clopoțelul, anunțând orele de după-amiază, Harry și Ron se îndreptară către Turnul de Nord unde, la capătul unei scări înguste în spirală, se afla o scară dreaptă care ducea către o trapă circulară din tavan, pe unde intrai în camera unde locuia profesoara Trelawney.
Când intrară prin trapă, le ajunse la nări parfumul dulceag, atât de familiar, emanat de foc. Ca de obicei, toate draperiile erau trase. Camera circulară era scăldată într-o lumină roșiaŹtică răspândită de mulțimea de veioze, toate acoperite cu eșarfe și șaluri. Harry și Ron înaintară prin mulțimea de scauŹne tapițate și perne care inundau camera și se așezară la aceeași masă rotundă la care stătuseră cu un an înainte.
- Bună ziua, se auzi vocea diafană a profesoarei Trelawney chiar din spatele lui Harry, făcându-l să tresară.
Foarte slabă și cu niște ochelari enormi, care îi făceau ochii mult prea mari în raport cu fața, profesoara Trelawney îl privea pe Harry cu expresia tragică pe care o avea de fiecare când îl vedea. Ca de obicei, nenumăratele mărgele, lanțuri și brățări cu care era împodobită profesoara străluceau în lumina focului.
- Ești preocupat, dragul meu, îi zise ea tristă lui Harry. Ochiul meu Interior vede dincolo de chipul tău curajos, privește adânc în sufletul tău frământat. Și îmi pare rău că trebuie să-ți spun, dar temerile tale nu sunt lipsite de teŹmei... Prevăd că vor urma momente grele pentru tine... Chiar foarte dificile... Mă tem că lucrul de care îți este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...
Vocea ei coborî tot mai mult, devenind o simplă șoaptă. Ron își roti ochii către Harry, care îi întoarse privirile, înŹmărmurit. Profesoara Trelawney trecu pe lângă ei și se așeză în fotoliul mare, cu aripi, din fața șemineului, cu fața către elevi. Lavender Brown și Parvati Patil, care o admirau nespus pe profesoara Trelawney, stăteau pe niște perne foarte aproape de ea.
- Dragii mei, a sosit momentul să ne gândim la stele, zise ea. La mișcarea planetelor și la prevestirile lor misterioase, pe care și le dezvăluie doar celor care înțeleg pașii dansului celest. Destinul oamenilor poate fi descifrat doar de liniile planetare, care se întrepătrund și...
Harry nu o mai asculta însă. Rămase cufundat în gânduri, iar focul parfumat îl făcea să se simtă adormit și amorțit. Vorbele monotone ale profesoarei Trelawney nu îl captiŹvaseră niciodată, dar nu putea să uite ce îi spusese mai înainte: Mă tem că lucrul de care îți este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...
Dar Hermione avea dreptate, își zise Harry enervat, profeŹsoara Trelawney nu era decât o șarlatană. În acel moment nu îi era frică de nimic... Mă rog, în afară de temerile sale că va fi prins Sirius... Dar profesoara Trelawney habar n-avea de asta... Ajunsese de mult la concluzia că previziunile ei nu erau altceva decât niște aiureli care se potriveau uneori din pură întâmplare, spuse pe un ton straniu.
În afară de ceea ce se întâmplase la sfârșitul semestrului trecut, când prevestise că va renaște Cap-de Mort... Însuși Dumbledore spusese că s-ar fi putut ca transa aceea să fi fost adevărată, după ce i-o descrise Harry...
- Harry! murmură Ron.
Harry privi în jur. Toată clasa se uita la el. Se ridică în picioare. Aproape că adormise, pierdut în gânduri și învăŹluit de căldura din cameră.
- Spuneam, dragul meu, că te-ai născut sub influența dăunătoare a lui Saturn, zise profesoara Trelawney cu o notă de supărare în glas, conștientă că Harry nu auzise nimic din ce le spusese ea.
- A cui? Mă scuzați, vă rog, zise Harry.
- A lui Saturn, dragule, planeta Saturn! zise profesoara Trelawney, părând cu adevărat enervată că Harry nu reacțioŹnase nicicum la auzul acestor vești. Spuneam că Saturn era cu siguranță în opoziție puternică pe cer când te-ai născut tu... Părul tău negru... Statura ta firavă... Pierderi tragice la o vârstă fragedă... Cred că am dreptate când spun, dragule, că te-ai născut în mijlocul iernii, nu-i așa?
- Nu, zise Harry, m-am născut în iulie!
Ron își transformă rapid râsul într-o tuse mistuitoare.
O jumătate de oră mai târziu, fiecare dintre ei primise o hartă circulară complicată și se străduiau cu toții să stabilească poziția planetelor în momentul nașterii lor. Era o treabă plicŹtisitoare, trebuia să consulți o grămadă de tabele și orare și să calculezi o mulțime de unghiuri.
- Am doi Neptuni aici, zise Harry după un timp, încrunŹtându-se către bucata sa de pergament, nu se poate să fie bine, nu-i așa?
- Aaaaah, zise Ron, imitând șoapta misterioasă a profeŹsoarei Trelawney, când apar două planete Neptun, este semn incontestabil că se naște un pitic cu ochelari, Harry...
Seamus și Dean, care lucrau în apropiere, izbucniră în râs, deși nu destul de tare pentru a acoperi strigătele entuziŹasmate ale lui Lavender Brown:
- O, doamnă profesoară, uitați! Cred că am găsit o plaŹnetă benefică! Vai, ce planetă este, doamnă profesoară?
- Este Uranus, draga mea, zise profesoara Trelawney, uitându-se pe harta ei.
- Pot să-l văd și eu pe Uranus, Lavender? zise Ron mieros.
Din nefericire, profesoara Trelawney îl auzi și probabil că de aceea le dădu atât de multe teme la sfârșitul orelor.
- Faceți o analiză detaliată a modului în care deplasările planetelor vă vor afecta în luna următoare, ghidându-vă după harta voastră personală! se răsti ea, semănând mult mai mult cu profesoara McGonagall, decât cu felul ei diafan de a se purta. Vreau să fie gata până lunea viitoare! Nu accept nici un fel de scuze!
- Scorpie afurisită, zise Ron cu amărăciune, când se alăŹturară mulțimii care cobora scările înapoi spre Marea Sală, la masa de seară. Asta o să ne ia tot week-end-ul, să știți...
- Aveți multe teme? zise Hermione veselă, prinzându-i din urmă. Profesorul Vector nu ne-a dat nici o temă!
- Ei bine, nota zero pentru profesorul Vector, zise Ron ofticat.
Ajunseră în holul de la intrare, unde se formase o coadă serioasă la ușa care dădea în Marea Sală. Tocmai se așezară la coadă, când auziră o voce ascuțită din spatele lor.
- Weasley! Hei, Weasley!
Harry, Ron și Hermione se întoarseră. Reacredință, Crabbe și Goyle stăteau puțin mai departe, părând extrem de mulțumiți de ceva.
- Ce vrei? întrebă Ron scurt.
- Tatăl tău a apărut în ziar, Weasley! zise Draco, fluturând un Profetul zilei pe sub nasul lor și vorbind foarte tare, în așa fel încât să îl audă toți cei care erau îngrămădiți în holul de la intrare. Fii atent ce zice!
ALTE GREȘELI ALE MINISTERULUI MAGIEI
Se pare că problemele Ministerului Magiei nu s-au termiŹnat încă, scrie Rita Skeeter, Corespondenta Specială a ziaruŹlui. Abia de curând învinuit de organizarea slabă de la Cupa Mondială de Vâjthaț și încă nefiind în stare să clarifice disŹpariția uneia dintre vrăjitoarele sale, ieri, Ministerul a fost acoperit de un nou val de rușine din cauza bufoneriilor lui Arnold Weasley, de la Oficiul de folosire nepermisă a magiei!
Reacredință ridică privirea.
- Ce chestie, i-au greșit și numele, Weasley! Ca și când ar fi un nimeni, nu? croncăni el.
Toată lumea din holul de la intrare asculta cu interes. Reacredință netezi ziarul și citi mai departe:
Arnold Weasley, care în urmă cu doi ani a fost acuzat că deținea o mașină zburătoare, a fost ieri implicat într-o încăierare cu câțiva oameni ai legii din lumea Încuiaților (polițiști, cum le zic ei) din cauza unor pubele extrem de agresive. Se pare că domnul Weasley i-a sărit în ajutor lui Ochi-Nebun Moody, bătrânul fost Auror, care s-a retras din Minister când nu a mai fost în stare să facă diferența între o strângere de mână și o tentativă de crimă. Așa cum era de așteptat, când a ajuns la casa bine păzită a domnului Moody, domnul Weasley a descoperit că acesta generase iar o alarŹmă falsă. Domnul Weasley a fost nevoit să modifice din nou memoria mai multor Încuiați, ca să scape de polițiști, însă a refuzat să dea o declarație Profetului zilei referitoare la implicarea Ministerului Magiei într-un asemenea scandal rușinos și nedemn!
- E și o poză, Weasley! zise Reacredință, întorcând ziarul și ridicându-l să îl vadă toți. O poză cu părinții tăi în fața casei, dacă asta se poate numi casă! Mama ta ar trebui să mai slăbească puțin, nu crezi?
Ron tremura de furie. Toți ochii erau ațintiți spre el.
- Vezi să nu-ți bag ziarul pe gât, Draco, îi zise Harry. Hai, Ron, lasă-l...
- A, da, am uitat că tu ai stat la ei vara asta, nu-i așa, Potter? se rățoi Reacredință. Așa că poți să-mi spui chiar tu, mama lui chiar arată ca o purcică sau așa a apărut în poză?
- Dar mama ta cum e, Reacredință? zise Harry, în timp ce el și Hermione îl țineau pe Ron de poala robei ca să-l oprească să sară la bătaie. Expresia aia de pe fața ei, de parcă ar fi avut o baligă sub nas, o are tot timpul sau numai fiindcă erai tu lângă ea?
Chipul palid al lui Reacredință se înroși ușor.
- Să nu îndrăznești să-mi insulți mama, Potter!
- Atunci ține-ți gura, zise Harry, întorcându-i spatele.
BANG!
Se auziră mai multe țipete. Harry simți ceva cald trecând pe lângă el. Băgă mâna în buzunar ca să-și ia bagheta, dar înainte să o atingă, auzi un al doilea BANG și un strigăt răsună în holul de la intrare.
- NICI SĂ NU-ȚI TREACĂ PRIN CAP, BĂIETE!
Harry se întoarse în direcția glasului. Profesorul Moody cobora scara de marmură, șchiopătând. Bagheta îi era aținŹtită către un dihor alb ca laptele, care tremura pe podeaua cu dale de piatră, exact pe locul unde fusese Reacredință mai înainte.
Toți cei din holul de la intrare tăcură îngroziți. Nimeni în afară de Moody nu îndrăznea să se miște. Moody se uită la Harry. (Cel puțin, ochiul său normal se uita la Harry, celăŹlalt privea către interiorul capului.)
- Te-a nimerit? mormăi Moody.
Acum vocea îi devenise gravă și abia șoptită.
- Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine!
- LASĂ-L! strigă Moody.
- Pe cine să las? zise Harry uluit.
- Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care înghețase în mișcarea de a ridica dihorul alb.
Se părea că ochiul mișcător al lui Moody avea puteri maŹgice și putea să vadă în spatele său.
Moody începu să șchiopăteze spre dihorul care chițăi speŹriat și o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniță.
- S-o crezi tu! răcni Moody, ațintind iar bagheta către dihor.
Acesta zbură douăzeci de metri în sus și căzu cu o bufniŹtură pe podea, după care sări iar în aer.
- Nu-mi plac cei care își atacă adversarii pe la spate, morŹmăi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai mult, chițăind de durere. Este foarte urât, necinstit și scârbos...
Dihorul zbură în aer, picioarele și coada fluturându-i neajutorate.
- Să... nu... mai... faci... asta... niciodată! zise Moody, accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de podeaua de piatră și apoi sări în sus.
- Domnule profesor Moody! se auzi o voce șocată.
Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu braŹțele pline de cărți.
- Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody calm, ridicând dihorul și mai mult.
- Ce... Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, urmăŹrind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreț prin aer.
- Predau, zise Moody.
- Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată proŹfesoara McGonagall, scăpând cărțile din mână.
- Da, zise Moody.
- Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările și scoțându-și bagheta.
Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco Reacredință reapăru, zăcând pe podea cu părul blond răsfiŹrat pe fața care devenise de un roz intens. Se ridică, nesigur pe picioare.
- Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca peŹdeapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton șters. Sunt conŹvinsă că domnul profesor Dumbledore ți-a explicat asta...
- Da, e posibil să fi menționat ceva de genul ăsta, zise Moody, scărpinându-și bărbia, fără să pară impresionat niciŹcum, dar m-am gândit că un șoc ar fi fost foarte...
- Îi ținem mai mult la școală sau le dăm altfel de peŹdepse, Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vinoŹvatului sau cu părinții lui!
- Bine, atunci așa o să fac! zise Moody, privindu-l pe Reacredință cu dispreț.
Reacredință, ai cărui ochi larg deschiși încă lăcrimau de durere și umilință, îl privi răutăcios pe Moody și bombăni ceva din care se auziră clar cuvintele tatăl meu.
- A, da? zise Moody încet, înaintând câțiva pași, cu bocăŹnitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, eu îl știu bine pe tatăl tău, băiete... Spune-i că Moody îi urmăŹrește îndeaproape fiul... Transmite-i asta din partea mea, te rog... Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu?
- Da, zise Reacredință disprețuitor.
- Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia așteptam să am o discuție cu bătrânu Plesneală... Hai cu mine!
Îl luă de braț pe Reacredință și plecară amândoi spre pivniță.
Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniștită după ei, după care își aținti bagheta spre cărțile împrăștiate pe jos, făcându-le să plutească prin aer și să revină la ea în brațe.
- Să nu-mi adresați nici un cuvânt acum, șopti Ron către Harry și Hermione, când se așezară la masa Cercetașilor câteva minute mai târziu, înconjurați din toate părțile de discuții aprinse despre ce se întâmplase.
- De ce nu? se miră Hermione.
- Pentru că vreau să-mi fixez asta în memorie pentru totŹdeauna, zise Ron, cu ochii închiși și cu o expresie senină pe chip. Draco Reacredință, dihorul zburător!
Harry și Hermione râseră amândoi, iar Hermione îi servi și pe ei cu friptură de vită.
- Totuși, ar fi putut să-l rănească rău pe Reacredință, zise ea. A fost foarte bine că l-a oprit profesoara McGonagall...
- Hermione! o certă Ron mânios, privind-o cu ochii gata să îi iasă din orbite. Strici cel mai frumos moment din viața mea!
Hermione scoase un sunet slab și începu să mănânce iar în cea mai mare viteză.
- Nu-mi spune că te duci și astă-seară la bibliotecă? zise Harry, uitându-se la ea.
- Trebuie, zise Hermione cu greu. Am multe de făcut.
- Dar ne-ai spus că profesorul Vector...
- Nu-i pentru școală, zise ea.
Cinci minute mai târziu, își lăsase farfuria curată și plecase grăbită.
Imediat ce plecă, locul îi fu luat de Fred Weasley.
- Moody! exclamă el. Cât de mișto e omul ăsta!
- A-ntâia! zise George, așezându-se vizavi de Fred.
- Super! zise Lee Jordan, cel mai bun prieten al gemeŹnilor, așezându-se lângă George. Am avut ore cu el după-amiaza asta!
- Și cum a fost? zise Harry nerăbdător.
Fred, George și Lee schimbară priviri semnificative.
- N-am mai avut niciodată o oră ca asta! zise Fred.
- Le știe tipu, jos pălăria! făcu și Lee.
- Adică? întrebă Ron, aplecându-se înainte.
- Știe cum e să fii acolo, în mijlocul acțiunii, zise George, îți inspiră încredere!
- Unde acolo? Ce acțiune? se miră Harry.
- În mijlocul luptei cu Magia Neagră! zise Fred.
- A văzut totul! exclamă George.
- Extraordinar! întări și Lee.
Ron își căută orarul în ghiozdan.
- Noi avem ore cu el abia joi! zise el dezamăgit.