***
CAPITOLUL XXXVI
DESPĂRȚIREA DRUMURILOR
Dumbledore se ridică. Dezgustat, se uită pentru câteva clipe la Barty Crouch. Apoi își ridică iar bagheta și din ea zburară niște funii care se înfășurară strâns în jurul lui Barty Crouch.
Se întoarse către profesoara McGonagall și zise:
- Minerva, vrei să îl păzești tu, până când îl duc eu sus pe Harry?
- Desigur, zise profesoara McGonagall.
Și ea părea scârbită, de parcă tocmai ar fi văzut pe cineŹva care voma. Însă când își scoase bagheta și o îndreptă spre Barty Crouch, mâna îi fu foarte fermă.
- Severus, se întoarse Dumbledore spre Plesneală, te rog, spune-i lui Madame Pomfrey să vină aici. Trebuie să-l duŹcem pe Alastor Moody în aripa spitalului. Apoi du-te și găŹsește-l pe Cornelius Fudge... Adu-l în biroul ăsta. Va dori cu siguranță să-l interogheze el însuși pe Crouch. Spune-i că voi fi în aripa spitalului peste o jumătate de oră, dacă are nevoie de mine.
Plesneală aprobă din cap și ieși rapid din cameră.
- Harry? zise Dumbledore cu blândețe.
Harry se ridică și ameți din nou. Durerea din picior, de care nu fusese conștient cât îl ascultase pe Barty Crouch, se întoarse acum în plină forță. De asemenea, își dădu seama că tremura. Dumbledore îl apucă de braț și îl ajută să iasă pe coridorul întunecat.
- Vreau să vii mai întâi în biroul meu, Harry, zise el încet, în timp ce mergeau pe coridor. Sirius ne așteaptă acolo.
Harry dădu din cap. Se simțea amorțit și copleșit de un sentiment ireal, dar nu îi păsa. Era chiar bucuros din această cauză. Nu vroia să se gândească la ce i se întâmplase de când atinsese prima dată Cupa. Nu vroia să își analizeze amintirile care îi tot apăreau în minte, proaspete și vii, ca niște fotografii. Ochi-Nebun Moody, în cufăr. Șobo, prăŹbușit pe jos, oblojindu-și mâna tăiată. Cap-de-Mort, ridicânŹdu-se din ceaunul care clocotea. Cedric... mort.... Cedric, rugându-l să îl ducă înapoi părinților lui...
- Domnule profesor, murmură Harry, unde sunt domnul și doamna Diggory?
- Sunt cu doamna profesoară Lăstar, zise Dumbledore.
Vocea lui, care fusese atât de calmă în timpul interogatoriului lui Barty Crouch, tremură puțin pentru prima oară. Profesoara Lăstar era șefa Casei lui Cedric și îl cunoștea cel mai bine.
Ajunseră la statuia de piatră. Dumbledore spuse parola, staŹtuia se dădu la o parte și urcară amândoi scara mișcătoare, în spirală, către ușa de stejar. Dumbledore o deschise larg.
Sirius stătea acolo. Chipul îi era la fel de palid și de tras ca atunci când scăpase din Azkaban. într-o fracțiune de secundă, traversă camera.
- Harry, te simți bine? Știam eu... Știam că o să se întâmŹple ceva de genul ăsta... Cum a fost, de fapt?
Îi tremurau mâinile când îl ajută pe Harry să se așeze pe un scaun din fața biroului.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el și mai nerăbdător.
Dumbledore începu să-i povestească lui Sirius tot ce spuŹsese Barty Crouch. Harry asculta doar pe jumătate. Era atât de obosit, încât îl durea fiecare oscior, nu vroia decât să stea acolo, liniștit, ore întregi, până când ar fi adormit și nu ar mai fi trebuit să gândească sau să simtă ceva.
Se auzi o bătaie de aripi. Fawkes, pasărea phoenix, își părăŹsise stinghia, traversase biroul și se așezase pe genunchiul lui Harry.
- Bună, Fawkes, zise Harry încet, mângâindu-i penele suŹperbe, roșii și aurii.
Fawkes clipi liniștitor. Căldura ei avu darul să îl calmeze pe Harry.
Dumbledore se oprise din vorbit. Se așeză vizavi de Harry, în spatele biroului său. Se uită la Harry, care însă îi evită privirea. Dumbledore avea să îi pună tot felul de întreŹbări.... Avea să îl facă să retrăiască totul.
- Trebuie să știu ce s-a întâmplat după ce ai atins Portalul în labirint, Harry, zise Dumbledore.
- Nu putem să o lăsăm pe dimineață, Dumbledore? întreŹbă Sirius aspru, punându-și o mână pe umărul lui Harry. Lasă-l să doarmă. Lasă-l să se odihnească.
Harry simți un val de recunoștință pentru Sirius, dar Dumbledore făcu abstracție de cuvintele acestuia. Se aplecă spre Harry. Împotriva dorinței lui, Harry își ridică privirea și se uită în ochii aceia albaștri și luminoși.
- Dacă aș crede că te-aș ajuta, zise Dumbledore cu blânŹdețe, lăsându-te să te cufunzi într-un somn magic, amânând momentul când va trebui să te gândești la ce s-a întâmplat în această seară, aș face-o... Dar sunt sigur că nu e așa... AteŹnuarea durerii pentru o vreme o face mult mai rea când reizbucnește în cele din urmă. Ai fost mai curajos decât s-ar fi așteptat oricine. Îți cer să-ți mai demonstrezi o dată curaŹjul. Îți cer să ne spui ce s-a întâmplat.
Fawkes scoase un tril melodios, care umplu aerul, și Harry se simți de parcă i-ar fi fost turnată pe gât o picătură de lichid fierbinte, până în stomac, încălzindu-l și dându-i putere.
Trase aer în piept și începu să le povestească. În timp ce vorbea, imaginile a tot ceea ce se întâmplase în acea noapte păreau să prindă viață în fața ochilor săi... Văzu suprafața strălucitoare a poțiunii care îl înviase pe Cap-de-Mort... Cum Apăruseră Devoratorii Morții printre mormintele din jurul lor... Cadavrul lui Cedric, lângă Cupă...
O dată sau de două ori, Sirius păru să vrea să spună ceva, cu mâna în continuare pe umărul lui Harry, dar Dumbledore ridică mâna să-l oprească și Harry se bucură, pentru că îi era mai simplu să continue, acum după ce începuse. Era chiar o ușurare... Se simțea de parcă ceva otrăvitor fusese smuls din el... Fiecare picătură de hotărâre care îl făcea să continue să vorbească îl costa enorm. Totuși, simțea că, o dată ce avea să termine, se va simți mult mai bine.
Când Harry povesti cum îi înțepase Șobo brațul cu pumŹnalul, Sirius scoase o exclamație vehementă și Dumbledore se ridică atât de repede, încât Harry tresări. Dumbledore se apropie și îi spuse lui Harry să își întindă brațul. Harry le arătă amândurora locul unde îi fusese sfâșiată roba și tăieŹtura de sub mânecă.
- A zis că sângele meu avea să-l facă mai puternic decât dacă l-ar fi folosit pe al altcuiva, îi spuse Harry lui DumŹbledore. A zis că protecția pe care o aveam de la mama mea urma să treacă și în sângele lui. Și avea dreptate... M-a atins fără să pățească nimic, mi-a atins fața.
Pentru o fracțiune de secundă, Harry avu impresia că vede o sclipire ca un fel de triumf în ochii lui Dumbledore. Dar în clipa următoare, Harry fu convins că își imaginase, pentru că în momentul în care Dumbledore se întoarse la locul său din spatele biroului, arăta mai bătrân și mai măciŹnat de gânduri decât îl văzuse Harry vreodată până atunci.
- În ordine, zise el, așezându-se iar. Cap-de-Mort a înlăŹturat un anumit obstacol. Harry, continuă, te rog.
Harry povesti mai departe. Le explică în ce fel ieșise Cap-de-Mort din ceaun și le spuse tot ce își amintea din discurŹsul lui Cap-de-Mort către Devoratorii Morții. Apoi le povesti cum îl dezlegase Cap-de-Mort, cum îi dăduse înapoi bagheta și cum se pregătise de duel.
Dar, când ajunse la partea cu raza aurie de lumină care unea bagheta lui de cea a lui Cap-de-Mort, simți un nod în gât. Încercă să vorbească în continuare, dar amintirea a ceea ce ieșise din bagheta lui Cap-de-Mort îi copleși mintea. Îl văzu pe Cedric ieșind din ea, apoi pe bătrân, pe Bertha Jorkins... pe mama sa... pe tatăl său...
Se bucură când Sirius sparse tăcerea.
- Baghetele s-au conectat? zise el, uitându-se când la Harry, când la Dumbledore. De ce?
Harry se uită iar la Dumbledore, pe a cărui față se citea o expresie de neliniște.
- Priori Incantatem! murmură el.
Ochii lui se uitară în ai lui Harry și era ca și când între ei se stabilise o undă de înțelegere.
- Efectul revers al vrăjii? zise Sirius tăios.
- Exact, zise Dumbledore. Bagheta lui Harry și a lui Cap-de-Mort au același miez. Fiecare dintre ele conține o pană din coada aceluiași phoenix. A acestui phoenix, mai precis, adăugă el și arătă către pasărea roșie-aurie, care stătea liniștită pe genunchiul lui Harry.
- Pana baghetei mele provine de la Fawkes? întrebă Harry uluit.
- Da, zise Dumbledore. Domnul Ollivander mi-a scris că ai cumpărat a doua baghetă din magazinul lui, acum patru ani.
- Dar ce se întâmplă când o baghetă își întâlnește pereŹchea geamănă? întrebă Sirius.
- Nu vor funcționa cum trebuie una împotriva celeilalte, zise Dumbledore. Dacă însă posesorii baghetelor își forțează baghetele să se lupte între ele, va avea loc ceva foarte rar și straniu. Una dintre baghete o va forța pe cealaltă să expulŹzeze vrăjile pe care le-a aruncat, în ordine inversă însă. Întâi cea mai recentă... apoi cele care au precedat-o...
Se uită întrebător la Harry și acesta aprobă din cap.
- Ceea ce înseamnă, zise Dumbledore încet, cu ochii pe chipul lui Harry, că trebuie să fi reapărut o formă a lui Cedric.
Harry dădu iar din cap.
- Diggory a înviat? întrebă Sirius tăios.
- Nici o vrajă nu-i poate aduce pe morți înapoi, zise DumŹbledore cu seriozitate. Trebuie să fi avut loc un fel de ecou inversat. Probabil că a apărut o umbră a lui Cedric din baghetă... Am dreptate, Harry?
- Dar a vorbit cu mine, zise Harry, tremurând iar din toate încheieturile. Fantoma lui Cedric, sau ce era, a vorbit.
- Ceva, spuse Dumbledore, care avea aspectul și caracŹterul lui Cedric. Bănuiesc că au mai apărut și alții... victime mai puțin recente ale baghetei lui Cap-de-Mort...
- Un bătrân, zise Harry și iar simți un nod în gât. Bertha Jorkins. Și...
- Părinții tăi? întrebă Dumbledore încet.
- Da, zise Harry.
Sirius îl strânse atât de tare de umăr, încât Harry simți că îl doare.
- Ultimele crime pe care le comisese bagheta, zise DumŹbledore, aprobând din cap. În ordine inversă. Ar fi apărut mai multe, desigur, dacă ai fi menținut legătura. Foarte bine, Harry, umbrele acelea... Ce au făcut?
Harry descrise cum siluetele care ieșiseră din baghetă dăduseră ocol rețelei aurite, prin interiorul ei, cum Cap-de-Mort păruse să se teamă de ele, cum umbra tatălui lui Harry îi spusese ce să facă, cum Cedric își exprimase ultiŹma dorință.
În acel moment, Harry își dădu seama că nu mai putea să continue. Se uită la Sirius și văzu că își ținea fața în mâini.
Harry observă deodată că Fawkes nu mai era pe genunchiul lui. Pasărea phoenix zburase pe podea. Își spriŹjinea acum minunatul cap de piciorul rănit al lui Harry și din ochi îi curgeau lacrimi mari și sidefii, chiar pe rana provocată de păianjen. Durerea dispăru. Pielea i se vindecă. Piciorul era ca la început.
- O să-ți mai spun o dată, zise Dumbledore, în timp ce Fawkes se ridica în aer și se așeza pe stinghia de lângă ușă. Ai dat dovadă de mai multă vitejie decât m-aș fi putut aștepŹta vreodată de la tine, Harry. Ai fost la fel de curajos ca și cei care au murit luptându-se cu Cap-de-Mort la apogeul puterii sale. Ai dus pe umeri povara unui vrăjitor adult și l-ai egalat... Și acum, după ce ne-ai spus tot ce trebuia să știm,
hai cu mine în aripa spitalului, nu vreau să te întorci în dorŹmitorul tău în noaptea asta. O Poțiune de Dormit și multă liniște... Sirius, vrei să rămâi cu el?
Sirius dădu din cap și se ridică. Se transformă iar în câinele negru și mare, și ieși din birou cu Harry și cu DumŹbledore, coborând un etaj până la aripa spitalului.
Când Dumbledore deschise ușa, Harry îi văzu pe toți -doamna Weasley, Bill, Ron și Hermione - strânși în jurul lui Madame Pomfrey, care părea hărțuită și cam enervată din pricina asta. Toți doreau să știe unde era Harry și ce se înŹtâmplase cu el.
Se întoarseră cu toții când intrară Harry, Dumbledore și câinele negru, iar doamna Weasley scoase un fel de strigăt înăbușit:
- Harry! O, Harry!
Se apropie grăbită de el, dar Dumbledore se interpuse între ei.
- Molly, zise el, ridicând o mână, te rog, ascultă-mă puțin. Harry a trecut printr-un calvar îngrozitor în această seară. Tocmai a trebuit să-l retrăiască pentru mine. Acum are neŹvoie de somn și de liniște. Dacă Harry vrea să stați cu el, adăugă Dumbledore, uitându-se și la Ron, la Hermione și la Bill, puteți să o faceți. Dar nu vreau să-i puneți întrebări până când nu va fi pregătit să răspundă și, în orice caz, nu în seara asta.
Doamna Weasley aprobă din cap. Era albă la față ca varul. Se uită cu reproș la Ron, la Hermione și la Bill, de parcă aceștia ar fi scos vreun cuvânt, și murmură:
- Ați auzit? Are nevoie de liniște!
- Domnule director, zise Madame Pomfrey, uitându-se la câinele mare și negru, adică la Sirius, pot să vă întreb ce...
- Câinele va rămâne cu Harry pentru o vreme, zise DumŹbledore, pe un ton normal. Te asigur că este foarte bine dresat, Poppy. Harry, stau și eu până adormi...
Harry îi era extraordinar de recunoscător lui Dumbledore pentru că le spusese celorlalți să nu-i pună întrebări. Nu că nu ar fi dorit din tot sufletul ca ei să fie acolo, dar gândul de a o lua de la capăt, ideea de a retrăi totul încă o dată, era peste puterile lui.
- Mă întorc să te văd după ce mă întâlnesc cu Fudge, Harry, zise Dumbledore. Aș vrea să rămâi și mâine aici, când mă voi adresa întregii școli.
Și Dumbledore plecă.
Când Madame Pomfrey îl conduse pe Harry spre un pat din apropiere, îl zări pe adevăratul Moody zăcând nemișcat pe un pat din capătul îndepărtat al camerei. Piciorul său de lemn și ochiul magic erau pe noptieră.
- E bine? întrebă Harry.
- O să fie ca nou, zise Madame Pomfrey, dându-i lui Harry o pijama, și trase draperiile în jurul patului său.
Își dădu jos roba, își puse pijamaua și se întinse în pat. Ron, Hermione, Bill, doamna Weasley și câinele negru treŹcură dincolo de paravan și se așezară pe scaune în jurul paŹtului. Ron și Hermione îl priveau neliniștiți, cu precauție parcă, de parcă le-ar fi fost teamă de el.
- N-am nimic, le spuse el. Sunt doar obosit...
Ochii doamnei Weasley se umplură de lacrimi, în timp ce netezea așternutul, deși nu era cazul.
Madame Pomfrey, care tocmai ieșise ca o furie din biroul ei, se întoarse cu un pocal și o sticluță cu poțiune mov.
- Trebuie să o bei pe toată, Harry, zise ea. Este o poțiune pentru un somn fără vise.
Harry luă pocalul și bău câteva înghițituri. Simți instanŹtaneu cum se moleșește. Totul în jurul lui se estompă. Luminile din aripa spitalului păreau să licărească spre el într-un mod prietenos, printre draperiile din jurul patului, iar corpul parcă i se scufundă din ce în ce mai mult în călŹdura saltelei de puf. Înainte să termine poțiunea, înainte să mai spună ceva, se cufundă într-un somn adânc.
*
Harry se trezi într-o căldură atât de plăcută, pe jumătate adormit, încât nu deschise ochii, dorind să ațipească la loc. Camera era slab luminată... Era convins că era încă noapte și avea impresia că nu dormise prea mult.
Apoi auzi șoapte în jurul lui.
- Or să-l trezească, dacă nu tac din gură!
- De ce țipă? Oare ce s-a mai întâmplat?
Harry își deschise ochii și văzu ca prin ceață. Cineva îi dăŹduse jos ochelarii. Zări silueta neclară a doamnei Weasley și a lui Bill. Doamna Weasley era în picioare.
- Asta e vocea lui Fudge, șopti ea. Și asta e a profesoarei Minerva McGonagall, nu? Dar din ce cauză se ceartă?
Acum îi auzea și Harry: oameni care strigau și fugeau spre aripa spitalului.
- Regretabil, dar asta e, Minerva, spunea Cornelius Fudge tare.
- Nu ar fi trebuit să-l aduci niciodată în castel! strigă proŹfesoara McGonagall. Când va afla Dumbledore...
Harry auzi cum se dădură de perete ușile spitalului. NeobŹservat de cei care stăteau în jurul patului, fiindcă toți se uitau spre ușă când Bill trase paravanul, Harry se ridică în capul oaselor și își puse ochelarii.
Fudge veni cu pași mari pe culoarul dintre paturi, cu proŹfesoara McGonagall și cu Plesneală după el.
- Unde este Dumbledore? o întrebă Fudge pe doamna Weasley.
- Nu e aici, zise doamna Weasley supărată. Aceasta este aripa spitalului, domnule Ministru, nu credeți că ar fi mai bine...
Dar ușa se deschise și Dumbledore se apropie în fugă de ei.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el tăios, uitându-se când la Fudge, când la profesoara McGonagall. De ce deranjați oamenii? Minerva, mă mir de atitudinea ta... Ți-am cerut să îl păzești pe Barty Crouch...
- Nu mai este nevoie să îl păzesc, Dumbledore! strigă ea. A avut grijă domnul Ministru!
Harry nu o văzuse niciodată pe profesoara McGonagall pierzându-și controlul în halul acela. Avea obrajii rumeni de furie și pumnii strânși. Tremura din tot corpul de mânie.
- Când i-am spus domnului Fudge că l-am prins pe DevoŹratorul Morții care era de vină pentru ce s-a întâmplat în această seară, zise Plesneală cu o voce joasă, a părut să creadă că îi era viața în pericol. A insistat să cheme un Dementor care să-l însoțească prin castel. L-a adus în biroul unde era Barty Crouch...
- I-am spus că nu vei fi de acord, Dumbledore! exclamă profesoara McGonagall. I-am spus că nu ai permite niciŹodată ca un Dementor să pună piciorul în castel, dar...
- Taci, femeie! strigă Fudge, care și el părea mai supărat decât îl văzuse Harry vreodată în viața lui. Ca Ministru al Magiei, eu hotărăsc dacă vreau să aduc pe cineva care să mă protejeze când interoghez un suspect presupus periculos și...
Dar vocea profesoarei McGonagall o acoperi pe cea a lui Fudge.
- În clipa în care a intrat... chestia aia în cameră, strigă ea, arătând acuzator către Fudge și tremurând toată, s-a aruncat asupra lui Crouch și... și...
Harry simți un fior rece în stomac, în timp ce profesoara McGonagall se chinuia să afle cuvintele potrivite pentru a descrie ce se întâmplase. Nu fu nevoie să își termine proŹpoziția. Știa ce trebuie să fi făcut Dementorul. Îi dăduse sărutul fatal lui Barty Crouch. Îi absorbise sufletul pe gură. Era mai rău decât dacă ar fi murit.
- Nu este o pierdere! țipă Fudge. Se pare că a fost resŹponsabil pentru mai multe crime!
- Dar acum nu mai poate mărturisi, Cornelius, zise Dumbledore, uitându-se fix la Fudge, de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară cum era în realitate. Nu poate să mai mărturisească de ce i-a omorât.
- De ce i-a omorât? Păi, nu e nici un mister, nu? izbucni Fudge. Era complet smintit! Din câte mi-au spus Minerva și Severus, se pare că a crezut că a făcut totul conform instrucțiunilor Știi-Tu-Cui!
- Cap-de-Mort chiar îi dădea instrucțiuni, Cornelius, zise Dumbledore. Decesele acelor oameni au făcut parte din planul de a-l readuce pe Cap-de-Mort la putere. Și planul a avut succes. Cap-de-Mort și-a recăpătat corpul.
Fudge arăta ca și cum i-ar fi aruncat cineva un obiect în față. Uluit, se uită la Dumbledore, de parcă nu i-ar veni să creadă ce auzise.
Începu să vorbească tare, încă privindu-l pe Dumbledore, cu ochi bulbucați.
- Știi-Tu-Cine... s-a întors? Absurd! Zău, Dumbledore...
- După cum sunt convins că ai aflat de la Minerva și de la Severus, zise Dumbledore, l-am auzit pe Barty Crouch mărŹturisind. Sub influența Veritaserumului, ne-a spus cum a fost scos pe furiș din Azkaban și cum Cap-de-Mort - aflând de supraviețuirea lui de la Bertha Jorkins - s-a dus, l-a eliberat de sub puterea tatălui său și l-a folosit pentru a-l captura pe Harry. Planul a funcționat, ascultă-mă pe mine. Crouch l-a ajuŹtat pe Cap-de-Mort să se întoarcă.
- Fii atent, Dumbledore, zise Fudge, și Harry fu șocat să vadă un mic zâmbet pe chipul său, doar... doar nu crezi asta cu adevărat... Știi-Tu-Cine... înapoi? Zău așa... Poate că Barty Crouch a crezut că acționa sub puterea Știi-Tu-Cui, dar ca tu să crezi pe cuvânt un nebun ca el, Dumbledore...
- Când Harry a atins Cupa în această seară, a fost dus direct la Cap-de-Mort, zise Dumbledore cu seriozitate. A fost martorul renașterii lui Cap-de-Mort. Îți voi explica totul, dacă vii în biroul meu...
Dumbledore se uită la Harry și văzu că era treaz, dar clăŹtină din cap și zise:
- Mă tem că nu-ți pot da voie să-l interoghezi pe Harry în această seară.
Zâmbetul straniu al lui Fudge nu i se șterse de pe chip. Și el se uită la Harry, apoi iar la Dumbledore și zise:
- Tu ai de gând să-l crezi pe Harry, Dumbledore?
Urmă un moment de tăcere întrerupt de mârâielile lui Sirius, care își dezveli colții către Fudge.
- Sigur că îl cred pe Harry, zise Dumbledore, fulgerându-l pe Fudge cu privirea. Am auzit mărturisirea lui Crouch și Harry mi-a povestit ce s-a întâmplat după ce a atins Cupa... Cele două relatări se legau, explicau tot ce s-a întâmplat de când a dispărut Bertha Jorkins vara trecută.
Fudge încă zâmbea ciudat. Se uită la Harry încă o dată, înainte de a răspunde.
- Ești pregătit să admiți că s-a întors Lordul Cap-de-Mort, dând crezare vorbelor unui criminal smintit și ale unui băiat care... ei bine...
Fudge îi aruncă o altă privire lui Harry și băiatul înțelese deodată despre ce era vorba.
- Ați citit ce a scris Rita Skeeter, domnule Fudge, zise el încet.
Ron, Hermione, doamna Weasley și Bill tresăriră cu toții. Nici unul dintre ei nu-și dăduse seama că Harry era treaz.
Fudge roși puțin, dar îi apăru o expresie sfidătoare și îndărătnică.
- Și ce dacă am citit? zise el, uitându-se la Dumbledore. Am descoperit că ai ținut secrete anumite lucruri despre băiat... Un Reptomit, da? Și are tot felul de crize...
- Presupun că te referi la durerile pe care le generează cicatricea? zise Dumbledore calm.
- Deci, recunoști că a avut aceste dureri? zise Fudge repede. Dureri de cap? Coșmaruri? Poate chiar... halucinații?
- Ascultă-mă, Cornelius, zise Dumbledore, făcând un pas către Fudge și părând din nou să iradieze o forță infinită, pe care o emanase și după ce îl Împietrise pe tânărul Crouch. Harry este la fel de sănătos la minte ca mine și ca tine. Cicatricea aceea de pe frunte nu i-a afectat creierul. Cred că îl doare când Cap-de-Mort este prin apropiere, sau este deosebit de însetat de sânge.
Fudge se dăduse cu o jumătate de pas înapoi din fața lui Dumbledore, însă păru la fel de îndârjit.
- Să mă ierți, Dumbledore, dar nu am mai auzit până acum ca o cicatrice rezultată în urma unui blestem să funcționeze ca alarmă...
- Ascultați-mă, l-am văzut pe Cap-de-Mort renăscând! striŹgă Harry și încercă iar să se dea jos din pat, dar doamna Weasley îl împinse la loc. I-am văzut pe Devoratorii Morții! Pot să vă dau numele lor! Lucius Reacredință...
Plesneală făcu o mișcare bruscă, dar, când Harry se uită la el, ochii lui Plesneală se întoarseră rapid spre Fudge.
- Reacredință a fost achitat! zise Fudge, vizibil jignit. O familie foarte veche... Donații deosebite pentru cauze nobile...
- McNair! continuă Harry.
- Și el a fost achitat! Acum lucrează la Minister!
- Avery... Nott... Crabbe... Goyle...
- Nu faci altceva decât să repeți numele celor care au fost achitați pentru că au fost Devoratori ai Morții acum treiŹsprezece ani! zise Fudge mânios. Ai fi putut să găsești numele acelea în rapoartele proceselor din trecut! Pentru numele lui Dumnezeu, Dumbledore, băiatul a mai avut și anul trecut o poveste de genul ăsta... Născocirile îi sunt din ce în ce mai aiuŹritoare și tu încă le crezi... Băiatul poate vorbi cu șerpii, Dumbledore, și tu crezi că este de încredere?
- Nesăbuitule! strigă profesoara McGonagall. Cedric Diggory! Domnul Crouch! Aceste decese nu sunt acțiunea întâmplătoare a vreunui smintit!
- Nu văd nici o dovadă în acest sens! strigă Fudge, la fel de mânios ca și ea, înroșindu-se tot la față. Mi se pare că sunteți cu toții hotărâți să readuceți panica și să distrugeți tot ce am clădit în ultimii treisprezece ani!
Lui Harry nu-i venea să creadă ceea ce auzea. ÎntotdeauŹna îl crezuse pe Fudge un om binevoitor, puțin cam guraliv, puțin cam îngâmfat, dar în general un om drăguț. Dar acum avea în fața ochilor un vrăjitor scund și furios, care refuza să accepte ideea că lumea sa ordonată se răsturnase... Nu vroia să creadă că Lordul Întunericului renăscuse.
- Cap-de-Mort s-a întors, repetă Dumbledore. Dacă acŹcepți asta fără întârziere, Fudge, și iei măsurile care se impun, am putea încă să salvăm situația. Primul și cel mai important lucru care trebuie făcut este să scoatem fortăreaŹța Azkaban de sub controlul Dementorilor...
- Absurd! strigă Fudge iar. Să-i înlătur pe Dementori! Aș fi dat afară fie și numai dacă aș sugera asta! Jumătate dintre noi nu dormim noaptea liniștiți decât pentru că știm că Dementorii păzesc închisoarea Azkaban!
- Cealaltă jumătate dintre noi nu dorm chiar atât de linișŹtiți, pentru că știm că i-ai lăsat pe cei mai periculoși susținăŹtori ai lui Cap-de-Mort în grija unor creaturi care i se vor alătura imediat ce le va cere acest lucru! zise Dumbledore. Nu îți vor rămâne loiali, Fudge! Cap-de-Mort le poate oferi mult mai multe ocazii de a-și folosi puterile și de a fi fericiți decât tine! Sprijinit de Dementori și cu vechii săi susținători, îți va fi foarte greu să îl împiedici să nu recâștige aceeași puŹtere pe care o avea acum treisprezece ani!
Fudge deschidea și închidea gura, de parcă nu ar fi găsit cuvinte să exprime cât era de oripilat.
- Al doilea lucru pe care trebuie să-l faci, și asta imediat, continuă Dumbledore, este să le trimiți mesageri uriașilor.
- Mesageri la uriași? strigă Fudge, regăsindu-și vorbele. Ce nebunie mai e și asta?
- Trebuie să îngropi securea războiului acum, înainte de a fi prea târziu, zise Dumbledore, sau Cap-de-Mort îi va conŹvinge, cum a făcut și în trecut, că el este singurul vrăjitor care le poate da drepturi și libertate!
- Nu, nu poți vorbi serios! strigă Fudge, clătinând din cap și depărtându-se de Dumbledore. Dacă va afla comuŹnitatea vrăjitorilor că am încercat să mă împrietenesc cu uriașii... Oamenii îi urăsc, Dumbledore... ăsta ar fi sfârșiŹtul carierei mele...
- Ești orbit, zise Dumbledore, ridicând tonul și fulgerânŹdu-l din nou cu privirea, iar aura de forță din jurul lui deveni palpabilă, dorești prea mult să-ți păstrezi serviciul, Cornelius! Pui prea mult preț pe așa-numita puritate a sângelui și așa ai făcut întotdeauna! Nu ești în stare să recunoști că nu contează cum te naști, contează ce devii! Dementorul tău tocmai l-a distrus pe ultimul membru în viață al unei familii cu sânge-pur, extrem de veche, și uite ce viață își alesese! Ascultă-mă pe mine, fă cum ți-am sugerat și vei intra în istorie, la serviciu și în afara lui, ca unul dintre cei mai curajoși și mai mari Miniștri ai Magiei pe care i-am avut vreoŹdată. Stai cu mâinile în sân și vei rămâne ca cel care s-a dat deoparte și i-a oferit lui Cap-de-Mort o a doua șansă de a disŹtruge lumea pe care noi am încercat să o reconstruim!
- Nebunie, șopti Fudge, dându-se înapoi încă un pas. Nebunie...
Se așternu tăcerea. Madame Pomfrey rămăsese la picioaŹrele patului lui Harry, încremenită, cu mâinile la gură. Doamna Weasley stătea aplecată deasupra lui Harry, cu mâna pe umărul lui, ca să îl împiedice să se ridice în capul oaselor. Bill, Ron și Hermione se uitau la Fudge.
- Dacă te-ai hotărât să nu faci nimic în această situație, Cornelius, zise Dumbledore, drumurile noastre se despart. Trebuie să acționezi cum crezi de cuviință. Iar eu, cum cred eu de cuviință.
Din vocea lui Dumbledore nu răzbătea nici un strop de amenințare. Părea mai mult o concluzie... Dar Fudge se îmbățoșă de parcă Dumbledore s-ar fi apropiat de el cu bagheta îndreptată în direcția lui.
- Fii atent, Dumbledore, zise el, amenințându-l cu degetul. Ți-am acordat mereu dreptul de a conduce școaŹla cum ai dorit. Te respect mult. Poate că nu am fost de acord cu unele dintre deciziile tale, însă am tăcut. Nu sunt mulți cei care te-ar fi lăsat să angajezi un căpcăun, să-l păstrezi pe Hagrid, sau să te lase să hotărăști ce le predai elevilor, fără să ții legătura cu Ministerul. Dar dacă vrei să fii împotriva mea...
- Singurul împotriva căruia sunt, zise Dumbledore, este Cap-de-Mort. Dacă tu ești împotriva lui, înseamnă că răŹmânem de aceeași parte, Cornelius.
Se părea că Fudge nu găsi nici un răspuns. Se legănă înainte și înapoi preț de o clipă și își învârti pălăria în mâini.
În sfârșit, spuse, cu teamă în glas:
- Doar nu s-a întors, Dumbledore, nu se poate...
Plesneală înainta, trecu de Dumbledore, își ridică mâneca stângă a robei, din mers chiar. Întinse brațul și i-l arătă lui Fudge, care încremeni pur și simplu.
- Uite, zise Plesneală aspru. Uite. Semnul Întunecat. Nu este la fel de clar ca acum o oră, când s-a făcut negru, dar încă se poate vedea. Fiecare Devorator al Morții a avut acest semn ars pe mână de către Lordul ÎntunericuŹlui. Este un mod de a ne distinge și înseamnă că ne cheamă la el. Când atingea Semnul unui Devorator al Morții, trebuia să Dispărem și să Apărem instantaneu lângă el. Acest Semn a devenit din ce în ce mai clar pe tot parcursul anului. Și al lui Karkaroff la fel. De ce crezi că a fugit Karkaroff astă-seară? Amândoi am simțit Semnul arzând. Amândoi am știut că s-a întors. Karkaroff se teme de răzbunarea Lordului Întunericului. A trădat prea mulți Devoratori ai Morții ca să mai poată spera să fie primit înapoi cu brațele deschise.
Fudge se dădu înapoi și din fața lui Plesneală. Clătina din cap. Nu părea să fi înțeles nici un cuvânt din ce spusese Plesneală. Se uită scârbit la semnul de pe brațul acestuia, apoi îl privi pe Dumbledore și șopti:
- Nu știu ce aveți de gând, tu și profesorii tăi, DumŹbledore, dar am auzit destul. Nu mai am nimic de adăugat. Voi lua legătura cu tine mâine, Dumbledore, ca să discutăm despre conducerea acestei școli. Trebuie să mă întorc la Minister.
Aproape că ajunsese la ușă, când se opri. Se întoarse și se duse grăbit la patul lui Harry.
- Premiul tău, zise el scurt, scoțând din buzunar un sac mare cu galbeni, pe care îl puse pe noptiera lui Harry. O mie de galeoni. Ar fi trebuit să o festivitate de premiere, dar în situația asta...
Își puse pălăria pe cap și ieși din cameră, trântind ușa după el. Imediat ce dispăru, Dumbledore se întoarse și se uită la grupul din jurul patului lui Harry.
- Avem multe de făcut, zise el. Molly, pot conta pe tine și pe Arthur?
- Mai încape vorbă? zise doamna Weasley, care era albă ca varul, însă părea hotărâtă. Arthur știe ce fel de vrăjitor e Fudge. Afinitatea lui Arthur pentru Încuiați este motivul pentru care nu a mai avansat la Minister în toți acești ani. Fudge crede că nu are mândrie de vrăjitor.
- Atunci trebuie să-i trimit un mesaj, zise Dumbledore. Toți cei pe care îi putem convinge de adevăr trebuie anunŹțați imediat, iar Arthur are o poziție bună pentru a-i conŹtacta pe membrii Ministerului care nu sunt atât de înguști la minte ca Fudge.
- Mă duc eu la tata, zise Bill, ridicându-se. Plec chiar acum.
- Excelent, zise Dumbledore. Spune-i ce s-a întâmplat. Spune-i că voi lua personal legătura cu el cât de curând. Însă trebuie să fim discreți. Dacă află Fudge, o să creadă că m-am băgat în treburile Ministerului...
- Aveți încredere în mine, zise Bill.
Îl bătu pe Harry pe umăr, își sărută mama pe obraz, își puse pelerina și ieși valvârtej din cameră.
- Minerva, zise Dumbledore, întorcându-se către profeŹsoara McGonagall, vreau să-l văd pe Hagrid în biroul meu, cât se poate de repede. Cheam-o și pe Madame Maxime, dacă va consimți să vină...
Profesoara McGonagall aprobă scurt din cap și plecă fără să mai spună un cuvânt.
- Poppy, îi zise Dumbledore lui Madame Pomfrey, fii drăguță și du-te în biroul profesorului Moody, unde vei găsi un spiriduș de casă foarte nefericit, pe Winky... Fă ce poți pentru ea și apoi du-o înapoi la bucătărie. Cred că Dobby va avea grijă de ea pentru noi.
- D-Da, sigur, zise Madame Pomfrey, care părea foarte speriată, și plecă imediat.
Dumbledore se asigură că ușa era închisă și că pașii lui Madame Pomfrey nu se mai auzeau, înainte de a vorbi iar.
- Și acum zise el este timpul ca doi dintre noi să se împace între ei. Sirius, revino te rog la forma ta obișnuită.
Câinele mare și negru se uită la Dumbledore, apoi, într-o secundă, redeveni om.
Doamna Weasley țipă și se îndepărtă de pat dintr-o săritură.
- Sirius Black! strigă ea, arătând către el.
- Taci, mamă! strigă Ron. E în regulă!
Plesneală nu țipase și nici nu se dăduse înapoi, dar expreŹsia de pe chipul lui era un amestec de furie și groază.
- El! se răsti Plesneală, uitându-se la Sirius, pe al cărui chip se citea aceeași ranchiună. Ce caută aici?
- Este aici la invitația mea, zise Dumbledore, uitându-se când la unul, când la altul, ca și tine, Severus, de altfel... Am încredere în amândoi. Este momentul să depășiți probleŹmele din trecut și să aveți încredere unul în altul.
Harry se gândi că Dumbledore cerea să se întâmple un miracol. Sirius și Plesneală se uitau unul la altul cu cel mai intens dispreț.
- Mă voi mulțumi pentru o perioadă mai scurtă, zise Dumbledore, în glasul lui răzbătând nerăbdarea, dacă nu vă veți exterioriza ostilitatea. Dați-vă mâna. Acum sunteți de aceeași parte. Nu avem mult timp și, dacă cei foarte puțini dintre noi care știu adevărul nu vor fi uniți, nu avem nici o speranță.
Foarte încet - dar încă uitându-se unul la altul de parcă și-ar fi dorit tot răul din lume - Sirius și Plesneală se apropiară unul de altul și își strânseră mâinile. Le retraŹseră însă foarte repede.
- De ajuns pentru moment, zise Dumbledore, intrând între ei. Acum am niște sarcini pentru amândoi. Atitudinea lui Fudge, deși nu neașteptată, schimbă totul. Sirius, trebuie să pornești imediat. Trebuie să îi anunți pe Remus Lupin, Arabela Figg, Mundungus Fletcher... tot vechiul grup.
Rămâi la Lupin o vreme, te voi contacta eu acolo.
- Dar..., zise Harry.
Ar fi vrut ca Sirius să rămână. Nu vroia să își ia la revedere din nou, nu atât de curând.
- Ne vom revedea foarte curând, Harry, zise Sirius, întorŹcându-se către el. Îți promit. Dar trebuie să fac tot ce pot, înțelegi, nu?
- Da, zise Harry. Da... sigur că da.
Sirius îi apucă mâna rapid, îi făcu un semn cu capul lui Dumbledore, se transformă iar în câinele negru și fugi repede către ușa a cărei clanță o apăsă cu o labă. Apoi ieși.
- Severus, zise Dumbledore, întorcându-se către PlesŹneală, știi ce îți voi cere să faci. Dacă ești pregătit...
- Sunt, zise Plesneală.
Părea mai palid ca de obicei, iar ochii săi negri și glaciali scânteiară ciudat.
- Atunci, succes, zise Dumbledore și privi neliniștit cum Plesneală iese tăcut după Sirius.
Trecură mai multe minute până când Dumbledore vorbi iar.
- Trebuie să cobor, zise el în cele din urmă. Trebuie să-i văd pe soții Diggory. Harry, bea și restul poțiunii. Vorbesc cu tine mai târziu.
Harry se întinse la loc între perne, în timp ce Dumbledore dispărea din cameră. Hermione, Ron și doamna Weasley se uitau la el. Nici unul nu vorbi, timp îndelungat.
- Trebuie să bei restul poțiunii, Harry, zise în sfârșit doamna Weasley, atingând din greșeală sacul cu galbeni de pe noptieră, când întinse mâna după sticluță și pocal. Odihnește-te. Încearcă să te gândești la altceva... Gândește-te la ce o să cumperi cu premiul tău!
- Nu vreau aurul, zise Harry, pe un ton absent. Luați-l dumneavoastră. Poate să-l ia oricine. Nu ar fi trebuit să-i câștig. Ar trebui să fie ai lui Cedric.
Lucrul împotriva căruia se tot lupta de când ieșise din labirint amenința să-l copleșească. Simțea cum îi ardeau colțurile interioare ale ochilor. Clipi și se uită la tavan.
- Nu e vina ta, Harry, șopti doamna Weasley.
- Eu i-am spus lui Cedric să luăm Cupa împreună, zise Harry.
Acum simți cum îl arde și nasul. Ar fi dorit ca Ron să se uite în altă parte.
Doamna Weasley puse poțiunea pe noptieră, se aplecă și îl îmbrățișă pe Harry. Nu ținea minte să mai fi fost vreodată îmbrățișat așa, ca de propria lui mamă. Păru să fie copleșit de tot ce văzuse și i se întâmplase în acea noapte, în timp ce doamna Weasley îl strângea la pieptul ei. Chipul mamei lui, vocea tatălui lui, Cedric, mort pe pământ, toate începură să i se învârtă în minte, până când deveniră aproape de nesuŹportat, până când crezu că nu mai poate face față valului de durere care vroia să iasă din el.
Se auzi o pocnitură puternică, iar doamna Weasley și Harry se despărțiră. Hermione era lângă fereastră. Ținea ceva strâns în mână.
- Scuze, șopti ea.
- Poțiunea, Harry, zise doamna Weasley repede, ștergânŹdu-și lacrimile.
Harry o bău dintr-o înghițitură. Efectul fu instantaneu. Fu cuprins de un somn fără vise, se întinse între perne și nu se mai gândi la nimic.