***
CAPITOLUL XXIX
VISUL
- Până la urmă ajungem la următoarele concluzii, zise Hermione, frecându-și fruntea. Ori domnul Crouch l-a ataŹcat pe Viktor, ori altcineva i-a atacat pe amândoi, când nu erau atenți.
- Trebuie să fi fost Crouch, zise Ron imediat. De asta nu mai era acolo, când au ajuns Harry și Dumbledore. O luase la sănătoasa...
- Nu cred, zise Harry, clătinând din cap. Părea foarte slăbit... Nu cred că era în stare să Dispară sau ceva de genul ăsta...
- Nu poți să Dispari la Hogwarts, nu v-am spus asta de o mie de ori? zise Hermione.
- Bine... Ce ziceți atunci de asta? zise Ron entuziasmat. Krum l-a atacat pe Crouch - nu, stați așa - și apoi s-a ÎmpieŹtrit pe el însuși!
- Și domnul Crouch s-a evaporat, nu? zise Hermione cu răceală.
- A, da...
Se crăpa de ziuă. Harry, Ron și Hermione coborâseră foarte devreme din dormitoare și se duseseră repede la turŹnul bufnițelor ca să-i trimită un bilet lui Sirius. Acum stăteau, uitându-se la împrejurimile castelului, învăluite în ceață. Toți trei erau palizi și cu ochii umflați, pentru că disŹcutaseră despre domnul Crouch până noaptea târziu.
- Mai zi o dată, Harry, spuse Hermione. Ce a spus Crouch, dar cât mai exact...
- V-am mai spus, nu era coerent, zise Harry. A zis că vroia să-l avertizeze pe Dumbledore de ceva. A zis clar ceva de Bertha Jorkins, că sigur e moartă. Tot zicea că era vinoŹvat de ceva... A zis ceva și de fiul său.
- Păi, asta chiar a fost vina lui, zise Hermione cu îndărătnicie.
- Își pierduse mințile, zise Harry. Jumătate din timp păŹrea să creadă că soția și fiul său încă erau în viață și îi tot dădea instrucțiuni lui Percy ce să facă la serviciu.
- Și... ce-a mai spus despre Știi-Tu-Cine? zise Ron.
- V-am povestit, repetă Harry monoton. A zis că a deŹvenit mai puternic.
Urmă o pauză.
Apoi Ron zise cu o voce pe care o dorea încrezătoare:
- Dar își pierduse mințile, după cum ai spus, așa că proŹbabil că delira...
- Devenea conștient numai când se apuca să vorbeasŹcă despre Cap-de-Mort, zise Harry, ignorându-l pe Ron, care tresări la auzul numelui. Îi era foarte greu să lege două cuvinte, dar asta era numai când părea să știe unde se afla și ce vroia să facă. Tot spunea că trebuia să-l vadă pe Dumbledore.
Harry se depărtă de fereastră și se uită în sus, pe stinghii. Jumătate dintre ele erau goale. Din când în când, mai apărea câte o bufniță pe fereastră, întorcându-se de la vânăŹtoarea de noapte cu un biet șoarece în cioc.
- Dacă nu m-ar fi oprit Plesneală, zise Harry cu amărăŹciune, aș fi putut să ajung acolo la timp. Directorul e ocuŹpat, Potter... Ce sunt tâmpeniile astea, Potter? De ce nu s-a dat la o parte din drumul meu?
- Poate că nu a vrut să ajungi acolo! zise Ron repede. Poate - ia stai puțin - cât de repede crezi că ar fi putut ajunge în Pădurea Interzisă? Crezi că ar fi putut să vi-o ia înainte, ție și lui Dumbledore?
- Doar dacă poate să se transforme într-un liliac sau ceva de genul ăsta, zise Harry.
- Eu îl cred în stare, murmură Ron.
- Trebuie să-l vedem pe domnul profesor Moody, hotărî Hermione. Și să aflăm dacă l-au găsit pe domnul Crouch.
- Dacă ar fi avut Harta Ștrengarilor la el, ar fi fost ușor, zise Harry.
- Dar numai dacă Barty Crouch ar fi rămas în împreŹjurimile castelului, zise Ron, pentru că harta nu arată decât școala și împrejurimi, nu...
- Șșt! zise Hermione deodată.
Cineva urca treptele spre turnul bufnițelor. Harry auzi două voci care se certau, în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult.
- Ăsta e șantaj, să știi, am putea să avem mari probleme din cauza asta...
- Am încercat să fim politicoși, acum a sosit momentul să jucăm murdar, așa cum face și el. Nu i-ar plăcea ca MinisŹterul Magiei să știe ce a făcut...
- Îți mai spun o dată, dacă scrii asta, e șantaj!
- Da, și nu o să te plângi dacă o să avem parte și de ceva bănuți, nu?
Ușa de la turnul bufnițelor se deschise la perete. Fred și George trecură pragul și apoi înghețară la vederea lui Harry, Ron și Hermione.
- Ce căutați aici? ziseră Ron și Fred în același timp.
- Trimitem o scrisoare, răspunseră Harry și George într-un glas.
- La ora asta? ziseră Hermione și Fred.
Fred zâmbi.
- Bine... Nu vă întrebăm ce faceți, dacă nu ne întrebați nici voi pe noi, zise el.
Avea un plic sigilat în mână. Harry se uită spre el, dar Fred, din întâmplare sau deliberat, își mută mâna ca să acopere numele celui căruia îi era adresat.
- Păi, nu vă mai reținem, zise el, făcând o plecăciune în batjocură și arătând către ușă.
Ron nu se mișcă.
- Pe cine vreți să șantajați? întrebă el.
Zâmbetul de pe chipul lui Fred dispăru. Harry îl văzu pe George aruncându-i o privire lui Fred, înainte de a-i zâmbi lui Ron.
- Nu fi tont, glumeam, zise el calm.
- Nu părea să fie o glumă, se încăpățână Ron.
Fred și George se uitară unul la altul. Apoi Fred spuse tăios:
- Ți-am mai spus, Ron, nu-ți mai băga nasul în treburile noastre, dacă îți place ce formă are... Nu văd de ce ți-ar plăŹcea de nasul tău, dar...
- Este și treaba mea dacă șantajați pe cineva, zise Ron. George are dreptate, ați putea avea mari probleme din cauza asta.
- Ți-am spus, am glumit, zise George.
Se duse la Fred, îi luă scrisoarea din mână și începu să o lege de piciorul celei mai apropiate bufnițe de șură.
- Începi să vorbești ca dragul nostru frate mai mare, să știi, Ron. Dacă o ții tot așa, poate o să fii făcut Perfect în scurt timp...
- Ba nu! zise Ron cu patimă.
George duse bufnița de șură la fereastră și aceasta își luă zborul.
Se întoarse și îi zâmbi lui Ron.
- Păi, atunci nu le mai spune altora ce să facă. Ne vedem mai târziu.
El și Fred ieșiră din turnul bufnițelor. Harry, Ron și HerŹmione se uitară unii la alții.
- Nu credeți că știu ceva despre toate câte s-au întâmplat, nu? șopti Hermione. Despre Crouch?
- Nu, zise Harry. Dacă ar fi ceva atât de serios, ar spune cuiva. I-ar spune lui Dumbledore.
Ron era neliniștit însă.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Hermione.
- Păi... zise Ron încet, nu știu dacă ar face-o. Sunt... Sunt obsedați să scoată bani în ultimul timp, am observat când am stat cu ei... când... știți voi... când...
- Nu vorbeam, termină Harry propoziția în locul lui. Da, dar șantaj...
- Este ideea aia cu magazinul de glume, zise Ron. Am crezut că au spus-o doar ca să o supere pe mama, dar vorŹbeau serios, vor să înființeze unul. Nu mai au decât un an la Hogwarts și vorbesc tot timpul despre ce trebuie să facă pe viitor, fiindcă tata nu îi poate ajuta și au nevoie de mult aur ca să pună afacerea pe picioare.
Acum Hermione părea și ea neliniștită.
- Da, dar... nu ar face ceva ilegal ca să facă rost de bani. Nu?
- Oare? zise Ron sceptic. Nu știu, zău... De obicei, mai încalcă regulile din când în când, nu?
- Da, dar asta ține de lege, zise Hermione, părând speriŹată. Nu este o regulă amărâtă a școlii... Or să fie pedepsiți mult mai aspru pentru șantaj! Ron... poate că ar trebui să-i spui lui Percy...
- Ai înnebunit? zise Ron. Să-i spun lui Percy? Probabil că ar face ca și Crouch: i-ar denunța.
Se uită pe fereastra pe care zburase bufnița lui Fred și George, iar apoi zise:
- Haideți, să mergem la micul dejun.
- Credeți că e prea devreme ca să mergem la domnul profesor Moody? îi întrebă Hermione, în timp ce coborau scara în spirală.
- Da, zise Harry. Probabil că ne-ar trece prin ușă dacă l-am trezi la ora asta, o să creadă că încercăm să-l atacăm în somn. Hai să mai așteptăm până la pauză.
Istoria Magieitrecuse rareori atât de încet ca atunci. Harry se tot uita la ceasul lui Ron, având în vedere că renunŹțase în sfârșit la al său, dar al lui Ron mergea atât de încet, încât ar fi putut jura că și al lui se stricase. Toți trei erau atât de obosiți, încât ar fi fost fericiți să își pună capetele pe bănci și să doarmă. Nici măcar Hermione nu-și lua notițe ca de obicei, ci stătea cu capul sprijinit într-o mână, privindu-l absentă pe profesorul Binns.
Când în sfârșit sună clopoțelul, alergară pe coridoare către clasa de Apărare contra Magiei Negre și îl văzură pe profesorul Moody ieșind din ea. Arăta la fel de obosit ca și ei. Pleoapa ochiului său normal era căzută, făcându-i chipul să pară și mai asimetric ca de obicei.
- Domnule profesor Moody? strigă Harry, în timp ce își croiau drum spre el prin mulțime.
- Bună, Potter, mormăi Moody.
Ochiul său magic urmărea niște elevi din anul întâi care trecură pe lângă ei și grăbiră pasul, aruncând priviri neliŹniștite. Se învârti apoi înspre ceafă și îi urmări până după colț, înainte ca Moody să vorbească iar:
- Veniți aici!
Se dădu la o parte, ca să le facă loc să intre în clasa goală, și șchiopătă după ei, închizând bine ușa.
- L-ați găsit? întrebă Harry, fără introducere. Pe domnul Crouch?
- Nu, zise Moody.
Se duse la catedră, se așeză, își întinse piciorul de lemn cu un mormăit încet și își scoase termosul.
- Ați folosit harta? mai întrebă Harry.
- Desigur, zise Moody, luând o înghițitură din termos. Ți-am călcat pe urme, Potter. Am Chemat-o din biroul meu în Pădurea Interzisă. Crouch nu apărea pe hartă...
- Deci, chiar a Dispărut? zise Ron.
- Nu poți să Dispari la Hogwarts, Ron! zise Hermione. Ar fi putut să se facă nevăzut și în alte feluri, nu, domnule profesor?
Ochiul lui Moody tremură ușor când se aținti asupra Hermionei.
- Și tu ar trebui să te gândești la o carieră de Auror, îi spuse el. Îți merge cum trebuie mințea, Granger.
Hermione se îmbujoră de bucurie.
- Ei bine, nu era invizibil, zise Harry, harța arată și oameŹnii invizibili... Atunci probabil că a ajuns dincolo de imeŹdiata vecinătate a castelului...
- Dar pentru că așa a vrut? zise Hermione nerăbdătoare. Sau pentru că l-a forțat cineva?
- Da, ar fi putut să fie și asta... Ar fi putut să-l urce pe o mătură și să zboare cu el, nu? zise Ron repede, uitându-se încrezător la Moody, de parcă spera și el să i se spună că ar putea să se facă Auror.
- Nu putem să excludem o răpire, mormăi Moody.
- Deci, zise Ron, credeți că este undeva prin Hogsmeade?
- Ar putea fi oriunde, zise Moody, dând din cap. SinguŹrul lucru sigur este că nu e aici.
Căscă de îi trosniră fălcile, astfel încât i se întinseră cicaŹtricele și gura lui strâmbă dezvălui mai mulți dinți lipsă. Apoi spuse:
- Dumbledore mi-a spus că vă place să investigați, dar, ascultați-mă pe mine, nu puteți face nimic pentru Crouch. Cred că acum îl caută Ministerul, i-a anunțat Dumbledore. Potter, tu ar trebui să te concentrezi asupra celei de-a treia probe...
- Poftim? zise Harry. A, da...
Nici nu se mai gândise la labirint de când plecase de acolo împreună cu Viktor Krum, în seara trecută.
- Ar trebui să ți se potrivească perfect, ca o mănușă, nu, Potter? zise Moody, uitându-se la Harry și frecându-și bărbia plină de cicatrice. Din câte mi-a spus Dumbledore, te-ai descurcat cu asemenea lucruri de o grămadă de ori. Ai trecut de mai multe obstacole când ai salvat Piatra Filozofală în primul an, nu?
- L-am ajutat și noi, zise Ron repede. Eu și Hermione. Moody zâmbi.
- Ei bine, ajutați-l să se antreneze și de data asta și n-o să fiu surprins dacă o să câștige! zise el. Între timp... vigilență continuă, Potter. Vigilență continuă!
Mai sorbi o dată din termos și ochiul său magic se înŹdreptă spre fereastra prin care se zărea pânza cea mai înalŹtă a corăbiei celor de la Durmstrang.
- Voi doi - ochiul său normal era ațintit asupra lui Ron și asupra Hermionei - rămâneți alături de Potter, da? Eu sunt cu ochii în patru, dar cu toate astea... nu poți fi nicioŹdată suficient de atent.
*
Sirius le trimise bufnița înapoi a doua zi dimineață. Ateriză lângă Harry, exact în momentul în care o bufniță roșcată veni în fața Hermionei cu un Profetul zilei în cioc. Fata luă ziarul, cercetă primele pagini și zise:
- Ha! Nu a aflat de Crouch!
Apoi li se alătură lui Ron și lui Harry ca să citească ce spunea Sirius despre evenimentele misterioase de ieri noapte.
Harry,
Ce-a fost în mintea ta, să te duci în toiul nopții în Pădurea Interzisă, însoțit de Viktor Krum? Vreau să-mi juri, prin bufniță-retur, că nu o să te mai plimbi cu nimeni noaptea. Este cineva foarte periculos la Hogwarts. Mie îmi este foarte clar că au vrut să-l împiedice pe Crouch să vorŹbească cu Dumbledore și tu probabil că ai fost la câțiva metri de acest cineva, care stătea ascuns în întuneric. Ar fi putut să te omoare!
Numele tău nu a ajuns din greșeală în Pocalul de Foc. Dacă încearcă cineva să te atace, asta e ultima lor șansă. Stai lângă Ron și Hermione, nu ieși din Turnul Cercetașilor după o anumită oră și pregătește-te pentru a treia probă. Exersează Împietriri și Dezarmări. N-ar strica nici niște blesteme. Fii cuminte și ai grijă de tine. Aștept o scrisoare de la tine, în care să îmi dai cuvântul tău de onoare că nu o să te mai plimbi în afara școlii!
Sirius
- Ce tupeu are să mă certe că am ieșit din școală! zise Harry puțin indignat, în timp ce împăturea scrisoarea lui Sirius și o punea în buzunarul robei. După tot ce a făcut el când era la școală...
- Își face griji pentru tine! zise Hermione tăios. Ca și Moody, ca și Hagrid! Așa că ascultă-i!
- Nu a încercat să mă atace nimeni tot anul, zise Harry. Nu mi-a făcut nimeni absolut nimic...
- În afară de faptul că ți-a fost pus numele în Pocalul de Foc, zise Hermione. Și probabil că cineva a făcut-o dintr-un motiv anume, Harry. Snuffles are dreptate. Poate și-a plăŹnuit mișcările. Poate că asta este proba cu care vrea să te prindă...
- Fii atentă, zise Harry nerăbdător, să zicem că Snuffles are dreptate și cineva l-a Împietrit pe Krum ca să-l răpească pe Crouch. Păi, atunci trebuie să fi fost după copaci, chiar lângă noi, nu? Dar au așteptat până am plecat ca să acțiŹoneze, nu? Așa că nu mi se pare că eu aș fi ținta, nu?
- Nu ar fi putut să facă să pară totul ca un accident, dacă te-ar fi omorât în pădure! zise Hermione. Dar dacă mori în timpul unei probe...
- Nu le-a păsat când l-au atacat pe Krum, nu? zise Harry. De ce nu m-au eliminat și pe mine? Ar fi putut să facă să pară că m-am duelat cu Krum sau ceva de genul ăsta...
- Harry, nici eu nu înțeleg, zise Hermione disperată. Știu doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate și nu-mi place deloc... Moody are dreptate... Snuffles are dreptate și el... Trebuie să începi să te antrenezi pentru a treia probă imeŹdiat. Scrie-i lui Snuffles și promite-i că n-o să mai pleci de unul singur.
*
Împrejurimile castelului Hogwarts nu mai fuseseră niciŹodată atât de ademenitoare ca în acel moment, când Harry trebuia să rămână în castel. Următoarele zile își petrecu tot timpul liber la bibliotecă, împreună cu Hermione și cu Ron, căutând blesteme, sau în clase goale, unde se furișau ca să exerseze. Harry se concentra asupra Vrăjii de Împietrire, pe care nu o mai folosise niciodată. Problema era că exersarea ei presupunea și anumite sacrificii din partea lui Ron și a Hermionei.
- Am putea s-o răpim pe Doamna Norris, sugeră Ron în timpul prânzului de luni, stând pe spate în mijlocul podelei clasei de Farmece, după ce tocmai fusese Împietrit și treŹzit de Harry a cincea oară la rând. Hai s-o Împietrim și pe ea un timp. Sau l-am putea folosi pe Dobby, Harry, pun pariu că ar face orice ca să te ajute. Nu că m-aș plânge, sau ceva de genul ăsta - se ridică ușor, masându-și partea dorŹsală - dar mă doare peste tot...
- Păi, dacă nu nimerești deloc pernele! zise Hermione repede, rearanjând stiva de perne pe care le folosiseră la Vraja de Alungare și pe care Flitwick le lăsase într-un dulap. Încearcă să cazi pe spate!
- După ce ești Împietrit, nu prea mai poți alege, Hermione! zise Ron supărat. De ce nu încerci și tu?
- Păi, cred că acum a învățat, oricum, zise Hermione repede. Și nu trebuie să ne facem griji cu Dezarmatul, penŹtru că Harry poate să facă asta de secole... Cred că ar trebui să începem cu niște blesteme în seara asta...
Se uită pe lista pe care o făcuseră la bibliotecă.
- Mie îmi place cum sună ăsta, zise ea, Blestemul de Oprire. Ar trebui să încetinească orice încearcă să te atace, Harry. Începem cu ăsta.
Sună clopoțelul. Puseră repede pernele înapoi, în dulaŹpul lui Flitwick, și ieșiră din clasă.
- Ne vedem la cină! zise Hermione și se duse la AritŹmanție, în timp ce Harry și Ron se îndreptau către Turnul de Nord, spre clasa unde se țineau orele de Previziuni despre viitor.
Razele generoase de soare, aurii și strălucitoare, scăldau coridorul, pătrunzând prin ferestrele înalte. Cerul de afară era de un albastru așa de luminos, încât parcă ar fi fost smălțuit.
- Cred că o să fierbem în camera lui Trelawney, niciodată nu stinge focul ăla, bombăni Ron, în timp ce începeau să urce treptele scării argintii de sub trapă.
Avea dreptate. Clasa slab luminată era ca o saună. Vaporii proveniți de la focul aromat erau mai grei ca niciŹodată. Harry simțea că i se învârte capul, în timp ce se înŹdrepta către una dintre ferestrele cu draperiile trase. În timp ce profesoara Trelawney se uita în altă parte, descurcânŹdu-și șalul care se prinsese într-o lampă, o deschise câțiva centimetri și se așeză în fotoliul său ca o pernă imensă, simțind adierea răcoroasă pe față. Era extrem de plăcut.
- Dragii mei, zise profesoara Trelawney, așezându-se în fața clasei în fotoliul înaripat și uitându-se la fiecare dintre ei cu ochii măriți într-un mod ciudat, aproape că am termiŹnat ce aveam de făcut la previziunile la nivel planetar. Astăzi însă avem o ocazie excelentă să examinăm efectele lui Marte, pentru că poziția sa este extrem de interesantă în acest moment. Vă rog să vă uitați toți aici, voi mai stinge câteva lumini...
Își vântură bagheta și stinse o parte din lămpi. Focul rămăsese singura sursă de lumină. Profesoara Trelawney se aplecă și scoase de sub scaun un model în miniatură al sisŹtemului solar, ferecat într-o cupolă de sticlă. Era ceva foarte frumos: câte o Lună strălucea în jurul celor nouă planete și în jurul soarelui ca de foc, toate suspendate în aer sub stiŹclă. Harry o urmări fără prea mare atenție pe profesoara Trelawney, care începu să arate unghiul fascinant pe care îl făcea Marte în conjuncție cu Neptun. Vaporii foarte parŹfumați reușiră să îndepărteze și adierea dinspre fereastră care îi atingea ușor fața. Auzi o insectă bâzâind discret în spatele draperiei. Simțea că încep să îi cadă pleoapele...
Se făcea că zbura pe spatele unei bufnițe, planând pe cerul albastru și senin către o casă veche, situată pe vârful unui deal și acoperită de iederă. Zbură din ce în ce mai jos, cu vântul adiindu-i plăcut pe față, până când ajunse la o feŹreastră spartă, foarte întunecată, de la un etaj superior al casei, pe care pătrunse înăuntru. Acum zbura pe un coridor sinistru, către o cameră de la capătul acestuia... Intră pe ușă într-o cameră întunecată, ale cărei ferestre erau blocate...
Harry nu mai era pe bufniță... Acum se uita cum aceasta zbură în partea cealaltă a camerei, către un scaun cu spatele către el... Pe podeaua de lângă scaun erau două siluete înŹtunecate... Amândouă se mișcau... Una era a unui șarpe uriaș... cealaltă era a unui om... Un om scund, cu chelie, un om cu ochi umezi și nas ascuțit... Plângea răgușit pe covorul din fața șemineului...
- Ai noroc, Șobo, zise o voce rece, foarte ascuțită, din fotoliul în care aterizase bufnița. Ești într-adevăr foarte norocos. Gafa ta nu mi-a stricat planurile. Acum este mort.
- Înălțime! strigă omul de pe jos. Stăpâne, sunt... sunt atât de mulțumit... și îmi pare atât de rău...
- Nagini, zise vocea rece, ai avut ghinion. Nu ți-l voi da pe Șobo la cină, până la urmă... Dar nu-ți face probleme... ți-a mai rămas Harry Potter...
Șarpele sâsâi și Harry văzu cum îi flutura limba.
- Acum, Șobo, zise vocea rece, poate că ar trebui să-ți reamintesc de ce nu voi mai tolera gafe din partea ta...
- înălțime... nu... vă implor...
Vârful baghetei apăru de după scaun. Era ațintit către Șobo.
- Crucio! zise vocea rece.
Șobo urlă, de parcă fiecare parte din corp îi luase foc, și strigătul său umplu urechile lui Harry, iar cicatricea de pe frunte îl ustură mai dureros ca niciodată. Urla și el... Cap-de-Mort trebuia să-l audă, să știe că era acolo...
- Harry! Harry!
Harry deschise ochii. Zăcea întins pe podeaua din cameŹra profesoarei Trelawney, cu mâinile pe față. Cicatricea încă îl ardea atât de tare, încât îi lăcrimau ochii. Durerea fusese reală. Întreaga clasă era în jurul lui și Ron îngenunchease lângă el, părând îngrozit.
- Ți-ai revenit? îl întrebă el.
- Nu, încă nu! zise profesoara Trelawney, părând extraordinar de entuziasmată.
Ochii îi căzură asupra lui Harry, privindu-l cu atenție.
- Ce a fost, Potter? O premoniție? O viziune? Ce ai văzut?
- Nimic, minți Harry.
Se ridică. Simțea cum tremură din toate încheieturile. Nu putea să se abțină să se uite în jur, la umbrele din spatele său. Vocea lui Cap-de-Mort i se păruse atât de aproape...
- Aveai mâinile pe cicatrice! zise profesoara Trelawney. Te rostogoleai pe podea, cu mâinile încleștate pe cicatrice! Haide, Potter, am experiență în domeniu!
Harry se uită la ea.
- Cred că ar trebui să mă duc în aripa spitalului, zise el. Mă doare capul îngrozitor...
- Dragul meu, este evident că ai fost stimulat de vibrațiile extraordinar de clarvăzătoare ale camerei mele! zise profeŹsoara Trelawney. Dacă pleci acum, ai putea să pierzi ocazia să vezi și altceva...
- Nu vreau să văd altceva, în afară de vreun leac pentru durerile de cap, zise Harry.
Se ridică. Cu toții se traseră să îi facă loc. Păreau epuizați.
- Ne vedem mai târziu, îi șopti Harry lui Ron, luându-și geanta și îndreptându-se către trapă, fără să se uite măcar la profesoara Trelawney, care avea o expresie de frustrare proŹfundă, de parcă tocmai i s-ar fi refuzat o enormă favoare.
Însă când ajunse la capătul scării, Harry nu se îndreptă către aripa spitalului. Nu avea deloc intenția să se ducă acolo. Sirius îi spusese ce să facă dacă îl durea iar cicatricea și Harry avea să-i urmeze sfatul: se ducea direct în biroul lui Dumbledore. Merse grăbit pe coridoare, gândindu-se la ce văzuse în vis... Fusese la fel de real ca și cel din care se treŹzise în Aleea Boschetelor... Trecu în evidență toate detaliile, încercând să se asigure că și le va aminti și mai târziu... Îl auzise pe Cap-de-Mort acuzându-l pe Șobo de o gafă... Dar bufnița îi adusese vești bune, gafa fusese reparată, cineva murise... Așa că Șobo nu mai fusese dat șarpelui să își astâmŹpere foamea... El, Harry, urma să fie hrana pentru șarpe...
Harry trecu pe lângă acel gargui de piatră care păzea intrarea spre biroul lui Dumbledore, fără să observe măcar. Clipi, se uită în jur, își dădu seama ce se întâmplase și se înŹtoarse înapoi. Apoi își aminti că nu știa parola.
- Șerbet de lămâie? încercă el.
Statuia nu se mișcă.
- Bine, zise Harry, uitându-se la el. Plăcintă de pere. Hm... Baghetă de jeleu. Bombe mirositoare. Gumă de mestecat. Jeleuri cu toate aromele... A nu, nu cred că îi plac, nu?... Ah, deschide-te! zise el supărat. Trebuie neapărat să-l văd, e urgent!
Statuia rămase neclintită.
Harry îl lovi, obținând doar o durere îngrozitoare în picior.
- Broaște de ciocolată! strigă el mânios, stând într-un picior. Pană de zahăr! Plăcintă de gândaci!
Statuia prinse viață și se dădu la o parte. Harry clipi.
- Plăcintă de gândaci? zise el uimit. Glumisem...
Trecu repede prin spațiul dintre pereți și ajunse la capăŹtul scării de piatră în spirală, care se mișcă încet în sus, în timp ce ușile se închideau în spatele lui, ducându-l către o ușă de stejar lăcuită, cu un mâner cu care se bătea într-o ușă de aramă.
Auzi voci din birou, se dădu la o parte de pe scara mișcăŹtoare și ezită, ascultând.
- Dumbledore, mă tem că nu văd legătura chiar deloc!
Era vocea Ministrului Magiei, Cornelius Fudge.
- Ludo zice că Bertha este în stare să se rătăcească... Sunt de acord că ar fi trebuit să o fi găsit până acum, dar nu avem nici o dovadă că s-ar întâmpla lucruri necurate, DumŹbledore, deloc. Cât despre legătura dintre dispariția ei și a lui Barty Crouch...
- Și ce credeți că s-a întâmplat cu Barty Crouch, domnule Ministru? se auzi vocea răgușită a lui Moody.
- Eu cred că există două posibilități, Alastor, zise Fudge. Ori Crouch și-a ieșit din minți până la urmă - ceea ce este foarte posibil, sunt convins că sunteți de acord, având în vedere trecutul său - și s-a dus cine știe unde...
- S-a dus extrem de repede, dacă așa s-a întâmplat, Cornelius, zise Dumbledore calm.
- Sau... Ei bine - Fudge părea rușinat - voi hotărî după ce voi vedea unde a fost găsit... Însă ai zis că a fost în aproŹpierea trăsurii celor de la Beauxbatons... Dumbledore, știi ce este femeia aia?
- Eu o consider o directoare foarte pricepută și... o danŹsatoare excelentă, zise Dumbledore încet.
- Dumbledore, fii serios! zise Cornelius mânios. Nu cumva ai păreri preconcepute despre ea, din cauza lui Hagrid? Nu sunt cu toții inofensivi... Dacă poți să-l numești pe Hagrid inofensiv, cu obsesia aia a lui pentru monștri...
- Eu o suspectez pe Madame Maxime la fel ca și pe HaŹgrid, zise Dumbledore, tot așa de calm. Cred că s-ar putea ca tu să fii cel cu prejudecăți, Cornelius.
- Putem să încheiem discuția asta? mormăi Moody.
- Da, da, atunci hai să mergem spre Pădurea Interzisă, zise Cornelius Fudge nerăbdător.
- Da, zise Moody, dar Potter vrea să stea de vorbă cu tine, Dumbledore. E chiar în fața ușii...