— CAPITOLUL XV —

BEAUXBATONS ŞI DURMSTRANG

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Harry se trezi cu un plan complet în minte, de parcă creierul său ar fi muncit toată noaptea la el, în somn. Se sculă din pat, se îmbrăcă în lumina palidă a zorilor, ieşi din dormitor fără să-l trezească pe Ron şi coborî în camera de zi. Luă o bucată de perga¬ment de pe masa pe care se afla încă tema lui la „Previziuni despre viitor” şi compuse următoarea scrisoare: Dragă Sirius, Cred că doar mi-am imaginat că m-a durut cicatricea, eram pe jumătate adormit când ţi-am scris data trecută. Nu are sens să te întorci, aici totul e bine. Nu-ţi face griji pen¬tru mine, capul meu nu are nimic, e absolut normal! Harry Apoi ieşi prin gaura portretului şi, merse prin castelul tăcut (deranjat doar de Peeves, care încercă să arunce cu o vază în el, pe la jumătatea holului de la etajul patru), ajungând în sfârşit în camera bufniţelor, situată chiar în vâr¬ful Turnului de Vest. Camera bufniţelor era circulară, cam rece şi umedă, pen¬tru că nici una dintre ferestre nu era închisă. Podeaua era acoperită în întregime cu paie, găinaţuri de bufniţă şi sche¬lele de şoareci de casă şi de câmp, rămase în urma ospeţelor bufniţelor. Erau sute de bufniţe, de toate rasele şi mărimile pe care şi le putea imagina cineva, aşezate pe beţe orizontale puse la rând până la vârful turnului. Aproape toate bufniţele erau adormite, deşi din când în când Harry zărea câte un ochi de culoarea chihlimbarului aţintit asupra lui. O văzu pe Hedwig, care se aşezase între o bufniţă de şură şi una roşcată, şi se duse repede la ea, alunecând pe podeaua acoperită cu găinaţ şi cu paie. Îi luă ceva timp să o convingă să se trezească şi să se uite la el, pentru că se tot întorcea pe stinghie şi îi arăta coada. Era evident că încă era supărată pentru felul în care o tratase noaptea trecută. Până la urmă, Harry recurse la o şmecherie şi îi spuse că o înţelegea că era prea obosită si că o să-l roage pe Ron să i-l împrumute pe Pigwidgeon... Abia atunci, Hedwig îşi întinse un picioruş şi îl lăsă să-i lege scrisoarea de el. - Găseşte-l repede, da, Hedwig? îi zise Harry, mângâind-o pe spate, în timp ce o ducea spre una dintre ferestrele turnului. Înaintea Dementorilor, da? Îl ciupi uşor de deget, poate mai tare decât ar fi făcut-o de obicei, dar huhui veselă într-un mod care îl linişti pe Harry. Apoi îşi întinse aripile şi zbură în lumina răsăritului. Harry o privi cum dispare, cu sentimentul prea bine cunoscut, de gol în stomac. Fusese extrem de sigur că răspunsul lui Sirius avea să-i spulbere toate grijile, dar când colo i le sporise. * - I-ai spus o minciună, Harry, zise Hermione tăios la mi¬cul dejun, când le povesti ei şi lui Ron ce făcuse. Nu ţi-ai imaginat că te-a durut cicatricea şi o ştii prea bine! - Şi ce dacă? zise Harry. Nu va mai ajunge la Azkaban din cauza mea... - Las-o baltă, îi zise tăios Ron, când Hermione deschise gura să mai spună ceva, şi pentru prima dată Hermione îl ascultă fără să crâcnească. Harry încercă din răsputeri să nu îşi facă griji pentru Sirius pe parcursul săptămânilor care urmară, dar nu putea să nu se uite neliniştit în fiecare dimineaţă când veneau bufniţele cu scrisori, iar noaptea târziu, înainte să adoarmă, nu reuşea să şi-l scoată din minte pe Sirius, prins de Demen¬tori pe vreo stradă întunecată din Londra. Încerca să nu se mai gândească la naşul lui. Ar fi dorit să aibă antrenamente de vâjthaţ, care să-i distragă atenţia. Nimic nu era mai bun pentru o minte îngrijorată şi frământată decât un antrena¬ment extenuant. Pe de altă parte, orele deveneau din ce în ce mai dificile şi mai obositoare, mai ales orele de „Apărare contra Magiei Negre”. Spre mirarea şi groaza lor, profesorul Moody le spusese că va arunca Blestemul Imperius asupra fiecăruia pe rând, ca să le demonstreze ce puternic era acel blestem şi să vadă dacă puteau să îi reziste. - Dar... Dar aţi zis că este ilegal, domnule profesor, zise Hermione nesigură, când Moody dădu la o parte băncile cu o mişcare de baghetă, golind un spaţiu mare în mijlocul camerei. Aţi zis că, dacă este folosit pe oameni... - Dumbledore vrea să vă învăţ cum este, zise Moody, ochiul său magic oprindu-se asupra Hermionei şi fixând-o fără să cli¬pească. Dacă preferi să înveţi cum e doar atunci când îl aruncă cineva asupra ta ca să te controleze în totalitate, foarte bine, n-am nimic împotrivă. Poţi să pleci de la oră! Arătă cu un deget noduros către uşă. Hermione se înroşi şi bombăni ceva, cum că nu vroia să plece. Harry şi Ron zâmbiră cu subînţeles. Ştiau că Hermione mai degrabă ar fi mâncat puroi de Bubotuburi decât să piardă o lecţie atât de importantă. Moody începu să cheme pe rând elevii în faţa clasei şi să arunce Blestemul Imperius asupra lor. Harry văzu cum unul câte unul colegii săi făcură tot felul de lucruri extraordinare şi neaşteptate sub influenţa blestemului. Dean Thomas dădu ocol clasei de trei ori, ţopăind şi cântând imnul naţional. Neville făcu o serie de figuri uimitoare de gimnastică, pe care era clar că nu ar fi fost în stare să le efectueze în mod normal. Nici unul dintre ei nu părea să se poată opune blestemului şi fiecare dintre ei îşi reveni numai după ce Moody îl înlătură. - Potter, mormăi Moody, tu urmezi! Harry înaintă către mijlocul clasei, în spaţiul pe care Moody îl eliberase de bănci. Moody îşi ridică bagheta, o îndreptă către Harry şi zise: - Imperio! Era un sentiment minunat. Harry avu o senzaţie de levi¬taţie, ca şi cum fiecare gând sau preocupare din mintea lui fuseseră înlăturate, lăsând în urmă doar o fericire ce îi inva¬da toată fiinţa. Stătea acolo, simţindu-se extrem de relaxat, vag conştient că toată lumea se uita la el. Şi apoi auzi vocea lui Ochi-Nebun Moody, răsunând într-o porţiune îndepărtată a creierului său golit de orice preocu¬pări: Sari pe catedră... sari pe catedră... Harry îşi îndoi genunchii ascultător, pregătindu-se să sară. Sari pe birou... Dar de ce? O altă voce din capul său se trezise. E o chestie cam stu¬pidă, nu crezi? întreba vocea. Sari pe birou... Nu, nu cred că o să fac asta, nu, mulţumesc, zise cealaltă voce, ceva mai hotărâtă... Nu, nu cred că vreau să... Sari! ACUM! Următorul lucru pe care îl simţi Harry fu o durere îngrozitoare. Sărise şi în acelaşi timp încercase să nu sară... Rezultatul fusese că intrase cu capul în catedră, răsturnând-o şi, după durerea pe care o simţea în genunchi, probabil că îşi fracturase ambele rotule. - Aşa da! se auzi vocea lui Moody şi dintr-o dată Harry îşi dădu seama că senzaţia de vid şi ecou din capul lui dispăruse. Îşi aminti exact ce se întâmplase şi durerea din genunchi păru să crească în intensitate. - Uitaţi-vă cu toţii... Potter s-a împotrivit! L-a înfruntat şi, fir-ar să fie, aproape că l-a înfrânt! O să mai încercăm o dată, Potter, iar restul, fiţi atenţi... Urmăriţi-i ochii, acolo o să vedeţi ce se întâmplă... Foarte bine, Potter, foarte bine, într-adevăr! O să aibă probleme dacă o să încerce cineva să te controleze pe tine cu blestemul ăsta! - Ai auzit ce a spus? murmură Harry, când ieşi o oră mai târziu din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”, clăti¬nându-se pe picioare. (Moody insistase să repete blestemul cu Harry încă de patru ori, până când băiatul reuşi să înfrângă blestemul cu totul!) Ai zice că o să fim atacaţi din clipă-n clipă! - Da, ai dreptate, zise Ron, care mergea sărind câte o treap¬tă a scărilor. Avusese mult mai multe probleme decât Harry, deşi Moody îl asigurase că efectele vor dispărea până la prânz. - Ce smintit... Ron privi neliniştit în spate, să verifice dacă nu cumva era Moody prin preajmă, şi apoi continuă: - Nici nu mă mir că cei de la Minister au fost bucuroşi să scape de el! L-ai auzit când îi povestea lui Seamus ce i-a fă¬cut vrăjitoarei aceleia care i-a strigat „Bau!” pe la spate, de Ziua Păcălelilor, pe 1 aprilie? Şi când vrea să mai citim şi despre felul în care putem rezista Blestemului Imperius, cu toate câte mai avem de făcut? Toţi cei din anul IV observaseră o sporire evidenţă a te¬melor şi a nivelului materiei predate. Profesoara McGona¬gall le explică de ce, când clasa protestă la auzul temei de la „Transfigurare”. - Acum veţi intra în faza cea mai importantă din educaţia voastră în ale magiei! le spuse ea, cu ochii strălucindu-i peri¬culos în spatele ochelarilor pătraţi. Se apropie testele de la Nivelurile Obişnuite de Vrăjitorie... - Dar noi nu dăm testul N.O.V până în anul V! spuse Dean Thomas indignat. - Poate că nu, Thomas, dar crede-mă, ai nevoie de cât mai multă pregătire, de cât eşti tu în stare! Domnişoara Granger rămâne singura persoană din clasa asta care a reuşit să transforme ariciul într-o pernă de ace adevărată. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că perna ta de ace, Thomas, încă se mai face ghem ori de câte ori se apropie de ea cineva cu un ac în mână! Hermione, care se făcuse rozalie la faţă, se străduia să nu pară prea mulţumită de ea însăşi. Harry şi Ron fură cât pe-aci să moară de râs, când profe¬soara Trelawney le spuse că primiseră note maxime pentru tema lor la ora de „Prezicere a viitorului”. Citi porţiuni mari din prezicerile lor, lăudându-i pentru extraordinara lor per¬cepere a lucrurilor groaznice pe care trebuiau să le înfrunte pe viitor. Elanul le scăzu însă rapid când le ceru să facă ace¬laşi lucru şi pentru luna următoare. Li se cam terminaseră ideile pentru alte catastrofe... Între timp profesorul Binns, fantoma care preda „Istoria Magiei”, îi punea să scrie nişte eseuri despre Re¬voluţiile Vampirilor din secolul al XXVIII-lea. Profesorul Plesneală îi obliga să cerceteze şi să găsească noi antido¬turi. O luaseră foarte în serios, pentru că insinuase că s-ar putea să-l otrăvească pe unul dintre ei, înainte de Crăciun, pentru a vedea dacă găsise antidotul potrivit. Profesorul Flitwick le ceruse să citească alte trei lucrări, pe lângă lec¬ţia din manual, referitoare la Farmecele de Chemare. Chiar şi Hagrid le dăduse o grămadă de lucruri de făcut. Homarii cu capete explozive creşteau văzând cu ochii, mai ales că nimeni nu descoperise încă ce mâncau. Hagrid era încântat şi le dădu drept „proiect” observarea dezvoltării şi a comportamentului Homarilor, ceea ce presupunea ca elevii să vină şi acasă la el, ca să îi studieze în mediul lor de dezvoltare. - Eu n-am de gând să mă duc la el, zise Draco Reacredinţă scurt, când Hagrid îi propuse acest lucru, cu aerul unui Moş Crăciun care scotea o jucărie din sacul său. Îmi e de ajuns să văd scârboşeniile astea în timpul orelor, mulţumesc! Lui Hagrid îi pieri zâmbetul de pe faţă. - Vei face precum ţi-am cerut, mormăi el, sau o să-i calc pe urme profesorului Moody... Am auzit că ai fost un dihor perfect, Reacredinţă... Cercetaşii izbucniră în râs. Draco roşi de furie, dar se părea că pedeapsa lui Moody era încă destul de dureroasă şi îl împiedică să riposteze. Harry, Ron şi Hermione se în¬toarseră la castel la sfârşitul orei, foarte bine dispuşi. Felul în care Hagrid îl umilise pe Reacredinţă îi unsese la inimă, mai ales pentru că în anul care trecuse tatăl lui Draco încer¬case din răsputeri să-l dea afară pe Hagrid de la Hogwarts. Când ajunseră în holul de la intrare, descoperiră că nu puteau să mai înainteze din cauza mulţimii de elevi strânşi acolo. Se aliniaseră în faţa unei pancarte enorme, care fuse¬se pusă la capătul scării de marmură. Ron, cel mai înalt din¬tre cei trei, se ridică pe vârfuri ca să vadă peste capetele din faţa lor şi le citi cu voce tare anunţul: TURNIRUL CELOR TREI VRĂJITORI Delegaţiile de la Beauxbatons şi Durmstrang vor sosi la ora 6 fix, vineri, 30 octombrie. Din această cauză, orele se vor termina cu o jumătate de oră mai devreme. - Minunat! zise Harry. Vineri, ultima oră avem „Poţiuni”! Plesneală nu o să aibă timp să ne otrăvească pe toţi! Elevii îşi vor duce ghiozdanele şi cărţile în dormitoare şi se vor aduna în faţa castelului pentru a-şi întâmpina oas¬peţii, înainte de banchetul de primire propriu-zis. - Mai e doar o săptămână! zise Ernie MacMillan de la As¬tropufi, ieşind din mulţime cu ochii sclipitori de încântare şi nerăbdare. Oare Cedric ştie? Mă duc să-i spun... - Cedric? zise Ron absent, în timp ce Ernie se îndepărta. - Diggory, completă Harry. Probabil că o să se înscrie în turnir. - Tâmpitul ăla, campion pentru Hogwarts? zise Ron, în timp îşi făceau loc prin mulţime către scară. - Nu este tâmpit, ţie nu-ţi place de el pentru că i-a bătut pe Cercetaşi la vâjthaţ, zise Hermione. Am auzit că este un elev foarte bun... În plus, este şi Perfect! Ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă! - Tu îl placi doar pentru că arată bine, spuse Ron răutăcios. - Ba, pardon, nu îmi plac oamenii doar pentru felul cum arată! zise Hermione indignată. Ron tuşi insinuant, scoţând un mormăit care semăna foarte tare cu „Lockhart”! Apariţia pancartei în holul de la intrare avusese o mare influenţă asupra celor din castel. În timpul săptămânii următoare, se părea că singurul subiect de conversaţie, ori¬unde s-ar fi dus Harry, era Turnirul celor trei vrăjitori. Zvonurile zburau din elev în elev ca nişte microbi extrem de contagioşi: cine avea să se înscrie ca să reprezinte Hogwarts, ce va implica de fapt turnirul, prin ce se deosebeau elevii de la Beauxbatons şi Durmstrang de ei, cei de la Hogwarts. Şi Harry observă că în castel se făcea curăţenie mai minuţios ca altă dată. O serie de portrete întunecate de vre¬me fuseseră frecate cu nădejde, spre marea nemulţumire a posesorilor lor, care bombăneau supăraţi şi posomorâţi în ramele lor, tresărind când îşi vedeau feţele roz în oglindă. Armurile căpătară strălucire şi se mişcau fără să scârţâie, iar Argus Filch, îngrijitorul, se purta atât de urât cu orice elev care uita să se şteargă pe picioare, încât speriase nişte elevi din anul întâi, făcându-i să izbucnească în lacrimi. Şi profesorii păreau ciudat de tensionaţi. - Poponeaţă, te rog frumos să nu spui la nimeni de la Durmstrang că nu poţi face o simplă Vrajă de Mutare! strigă profesoara McGonagall la sfârşitul unei lecţii extraordinar de dificile, după ce Neville îşi transplantase din greşeală propriile urechi pe un cactus. Când coborâră la micul dejun, în dimineaţa zilei de 30 octombrie, descoperiră că Marea Sală fusese decorată peste noapte. Pe pereţi erau întinse enorme steaguri de mătase, fiecare reprezentând câte o casă de la Hogwarts: roşu cu un leu auriu pentru Cercetaşi, albastru cu un şoim de bronz pentru Ochi-de-Şoim, galben cu un bursuc negru pentru Astropufi şi verde cu un şarpe argintiu pentru Viperini. În spatele mesei profesorilor, trona cel mai mare steag, cu bla¬zonul complet al castelului Hogwarts: un leu, un şoim, un bur¬suc şi un şarpe, uniţi în jurul unui H mare. Harry, Ron şi Hermione îi zăriră pe Fred şi pe George la masa Cercetaşilor. Încă o dată, şi iarăşi foarte suspect, stăteau departe de ceilalţi şi discutau în şoaptă. Ron îi conduse către ei. - Da, nu e de bine, îi spunea cu tristeţe George lui Fred. Dar dacă nu vrea să vorbească direct cu noi, o să trebuiască să-i trimitem scrisoarea. Sau mai bine i-o dăm direct în mână! Nu ne poate evita la nesfârşit... - Cine vă evită? zise Ron, aşezându-se lângă ei. - Tare m-aş bucura dacă ai fi tu ăla, îi zise Fred sarcastic, părând enervat de întreruperea lui Ron. - Ce nu e de bine? îl întrebă apoi pe George. - Să ai un frate îngrozitor de curios, aşa ca tine, răs¬punse George. - V-a venit vreo idee în legătură cu Turnirul celor trei vrăjitori? întrebă Harry. Mai aveţi de gând să vă înscrieţi? - Am întrebat-o pe McGonagall cum sunt aleşi campi¬onii, dar nu a vrut să-mi spună, zise George amărât. Mi-a zis să tac şi să perfecţionez transfigurarea ratonului meu. - Oare care o să fie încercările? întrebă Ron gânditor. Ştii, Harry, cred că noi le-am putea face faţă, doar am mai făcut lucruri periculoase şi înainte... - Dar nu în faţa unui juriu, zise Fred. McGonagall a spus că juriul dă puncte acestor campioni în funcţie de felul în care îşi duc la îndeplinire încercările. - Cine face parte din juriu? întrebă Harry. - Păi, directorii şcolilor participante fac parte întotdeau¬na din juriu, răspunse Hermione şi toţi se uitară la ea sur¬prinşi, pentru că toţi trei directorii fuseseră răniţi în timpul turnirului din 1792, când ieşise în decor un bazilisc pe care trebuiau să-l prindă campionii. Hermione observă că toţi o priveau uimiţi şi spuse cu aerul ei obişnuit că era evident că nimeni altcineva nu mai citise toate cărţile recomandate, aşa cum făcuse ea. - Am citit în „Hogwarts: Scurtă istorie”. Dar cărţile nu sunt o sursă complet sigură, e adevărat. „O istorie revizuită a caste¬lului Hogwarts” ar fi un titlu mai potrivit. Sau „O istorie cât se poate de incorectă şi selectivă a castelului Hogwarts, care omite complet sau ascunde anumite evenimente”. - Despre ce tot vorbeşti? întrebă Ron, deşi Harry cam bănuia ce avea să urmeze. - Despre spiriduşii de casă! strigă Hermione, confirmând bănuielile lui Harry. Nici măcar o dată, în peste o mie de pagini, nu este menţionat în cartea asta că ne lăfăim cu toţii şi trăim pe socoteala a sute de sclavi! Harry clătină din cap şi începu să îşi mănânce omleta. Lipsa de entuziasm a lui şi a lui Ron nu îi potolise deloc hotărârea Hermionei de a le face dreptate spiriduşilor de casă. Amândoi dăduseră însă câte doi sticli pe insigne S.P.A.S., însă asta nu fusese de ajuns pentru Hermione. Dar sticlii lor fuseseră pierduţi şi parcă Hermione se îndârjise şi mai tare. Din momentul acela, îi tot presa pe Harry şi pe Ron mai întâi să le poarte şi apoi să îi convingă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Ba mai mult, în fiecare seară, în camera de zi a Cercetaşilor, zăngănea cutia de strâns banii în faţa colegilor, încercând să îi oblige să îşi ofere contribuţia pen¬tru cauza spiriduşilor de casă. - Vă daţi seama că vă sunt schimbate cearşafurile, că vă este aprins focul, că sunt curăţate clasele şi că mâncarea este gătită de un grup de creaturi magice care nu sunt plătite şi sunt tratate ca nişte sclavi? continuă ea cu înflăcărare. Unii elevi, ca Neville, de exemplu, plătiseră numai ca să nu îi mai bată Hermione la cap. Câţiva păreau oarecum interesaţi de ce avea ea de spus, însă nu erau prea dornici să aibă un rol activ în campanie. Majoritatea credeau că totul era o mare glumă. Ron îşi dădu ochii peste cap şi îşi pironi privirile în tavan, pe unde pătrundea lumina molcomă de toamnă, iar Fred deveni extrem de interesat de şunca lui din farfurie (ambii gemeni refuzaseră să cumpere insigne S.P.A.S.). Dar George se aplecă spre Hermione. - Ascultă-mă o clipă, ai fost vreodată în bucătărie, Hermione? - Nu, bineînţeles că nu, zise Hermione scurt. Nu cred că elevii au voie să... - Ei bine, noi am fost, zise George, uitându-se la Fred, şi încă de o grămadă de ori, ca să furăm câte ceva de mâncare. Şi am dat de spiriduşii de casă, dar nu erau nefericiţi deloc! Din contră, ei cred că au cea mai bună slujbă din lume... - Asta din cauză că sunt needucaţi şi nu sunt trimişi la şcoli, ca să nu afle nimic, începu Hermione cu înflăcărare, dar următoarele ei cuvinte fură înecate de zgomotul subit de deasupra lor, care anunţa sosirea poştei via-bufniţe. Harry ridică privirile şi o văzu pe Hedwig venind spre el. Hermione tăcu brusc. Şi ea, şi Ron o urmăriră pe Hedwig cu privirile, neliniştiţi, până când bufniţa se aşeză pe umărul lui Harry, strângându-şi aripile şi întinzându-şi picioruşul, obosită. Harry luă bileţelul lui Sirius şi îi oferi lui Hedwig o bu¬căţică din şunca lui, pe care ea o mânca recunoscătoare. Apoi, asigurându-se că Fred şi George erau cufundaţi în continuare în discuţia lor despre Turnirul celor trei vrăji¬tori, Harry le citi în şoaptă, lui Ron şi Hermionei, scrisoarea lui Sirius. Harry, Am apreciat ce ai vrut să faci, dar să ştii că m-am întors în ţară şi mi-am găsit o ascunzătoare sigură. Vreau să mă ţii la curent cu tot ce se întâmplă la Hogwarts. Nu o folosi pe Hedwig, schimbă mereu bufniţele mesagere şi nu-ţi face probleme pentru mine, mai bine ai grijă de tine. Nu uita ce ţi-am spus despre cicatrice... Sirius - De ce trebuie să tot schimbi bufniţele? întrebă Ron pe şoptite. - Hedwig atrage atenţia, zise Hermione imediat. Iese în evidenţă. O bufniţă albă ca omătul, care tot revine la ascun¬zătoarea lui... Doar bufniţele de omăt nu sunt păsări origi¬nare din aceste locuri, nu? Harry rulă scrisoarea şi o puse în buzunarul robei sale, întrebându-se dacă era mai îngrijorat sau nu decât înainte. Presupunea că faptul că Sirius reuşise să se întoarcă fără să fie prins era ceva. Şi nici nu putea să nege că se simţea mult mai liniştit numai la ideea că Sirius era mult mai aproape. Cel puţin nu mai trebuia să aştepte răspunsul atât de mult timp, de fiecare dată când îi scria. - Mersi, Hedwig, zise el, mângâind-o. Ea huhui aproape adormită, băgându-şi uşor ciocul în pocalul lui cu suc de portocale, apoi zbură afară. Era clar că vroia cu disperare să ajungă în camera bufniţelor şi să doar¬mă pe săturate. În ziua aceea, în aer plutea un sentiment plăcut de nerăbdare şi curiozitate. Elevii nu erau prea atenţi la ore, fiind mult mai interesaţi de sosirea celor de la Beauxbatons şi Durmstrang, în seara aceea. Chiar şi lecţia de „Poţiuni” fu mult mai suportabilă decât de obicei, având în vedere că se scurtase cu o jumătate de oră. Când sună clopoţelul mai devreme decât de obicei, Harry, Ron şi Hermione se grăbiră către Turnul Cercetaşilor, îşi duseră ghiozdanele şi cărţile, aşa cum li se spusese, îşi puseră pelerinele şi cobo¬râră repede în holul de la intrare. Conducătorii Caselor îşi aranjau elevii pe rânduri. - Weasley, aranjează-ţi pălăria, se răsti profesoara McGo¬nagall la Ron. Domnişoară Patil, scoate-ţi chestia aia oribilă din păr! Parvati se încruntă şi îşi scoase din păr agrafa mare, în formă de fluture. - Urmaţi-mă, vă rog, zise profesoara McGonagall. Cei din anul întâi în faţă! Nu vă împingeţi... Se înşirară pe treptele de la intrare şi se aliniară în faţa castelului. Era o seară senină, dar rece. Soarele apunea şi o lună palidă şi transparentă strălucea deja deasupra Pădurii Interzise. Harry stătea între Ron şi Hermione, în al patrulea rând de la capătul scărilor. Îl văzu pe Dennis Creevey tremurând de-a binelea de emoţie, în rândurile celor din anul întâi. - E aproape şase, zise Ron, uitându-se la ceas şi apoi în zare, pe drumul care ducea către porţile castelului. Cum credeţi că vin? Cu trenul? - Mă îndoiesc, zise Hermione. - Atunci, cum? Pe mături? sugeră Harry, uitându-se la cer. - Nu cred... E prea departe... - Folosesc un Portal? sugeră Ron. Sau ar putea să Apară pur şi simplu! Poate că acolo de unde vin ei au voie să facă lucrul acesta şi sub şaptesprezece ani... - Nu poţi să Apari în Hogwarts, de câte ori trebuie să vă spun? zise Hermione nerăbdătoare. Emoţionaţi la culme, cercetau împrejurimile scăldate în lumina apusului, dar nu se mişca nimic în depărtare. Totul era nemişcat, tăcut şi oarecum neobişnuit. Lui Harry începuse să-i fie frig. Ar fi dorit să vină odată... Poate că elevii străini îşi pregăteau o sosire spectaculoasă... Îşi aminti ce îi spusese domnul Weasley la Cupa Mondială de Vâjthaţ: „Mereu e la fel, nu rezistăm să nu ne dăm mari când ne întâlnim...” Tocmai în acel moment, Dumbledore strigă de undeva din spate, de unde stătea împreună cu ceilalţi profesori: - Aha! Dacă nu mă înşel, cred că se apropie delegaţia de la Beauxbatons! - Unde? întrebară elevii nerăbdători, uitându-se în toate părţile. - Acolo! strigă un elev din anul VI, arătând către Pădurea Interzisă. Ceva mare, mult mai mare decât o mătură - sau, mai bine zis, decât o sută de mături - zbura pe cerul albastru şi întunecat către castel, devenind din ce în ce mai mare. - E un dragon! strigă o elevă din anul întâi, pierzându-se cu firea. - Fii serioasă, este o casă zburătoare! zise Dennis Creevey. Dennis nu greşea prea tare. Când forma aceea neagră şi enormă trecu pe deasupra copacilor din Pădurea Interzisă şi se profilă pe cer în luminile de la ferestrele castelului, văzură o trăsură gigantică, de un albastru deschis, de mărimea unei case, zburând către ei, trasă în aer de doisprezece cai înaripaţi, din rasa palomino, de mărimea unor elefanţi. Primele trei rânduri din faţă se traseră în spate când trăsura coborî, aterizând în mare viteză, cu o bufnitură asurzitoare, care îl făcu pe Neville să sară drept pe pi¬ciorul unui Viperin din anul V. Copitele cailor, mai mari ca nişte farfurii, loviseră pământul primele. O clipă mai târziu, aterizase şi trăsura, balansându-se pe roţile sale enorme, în timp ce caii de aur îşi învârteau capetele uri¬aşe şi îşi roteau ochii mari, arzând ca focul. Trăsura îşi deschise uşile aproape imediat, încât Harry abia avu timp să vadă că pe ele exista un blazon (două baghete încrucişate, din vârful cărora ieşeau câte trei stele). Un băiat în robă albastru-pal sări din trăsură, se aplecă, umblă la ceva de pe podeaua trăsurii, despachetă nişte scări aurite şi se trase respectuos câţiva paşi în spate. Harry văzu un pantof negru cu toc ieşind din trăsură, un pantof cam cât capul unui copil, urmat imediat de cea mai mare femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Aşa se explicau dimensiunile trăsurii şi ale cailor. Câţiva elevi tresăriră fără voie. Harry nu mai văzuse decât o singură persoană atât de mare ca femeia aceea, şi anume pe Hagrid. Bănuia că aveau cam aceeaşi înălţime. Şi totuşi - poate pentru că se obiş¬nuise cu Hagrid - femeia (acum la capătul scărilor, uitându-se la mulţimea care aştepta uimită) părea mult mai mare. Când păşi în lumina care venea din holul de la intrare, descoperi că avea un chip măsliniu, dar cu trăsături frumoase, ochi mari, strălucitori, şi un nas uşor coroiat. Părul îi era strâns într-un coc la ceafă şi femeia era îmbrăcată din cap până în picioare în satin negru, iar la gât şi pe degetele groase avea o mulţime de opale magnifice. Dumbledore începu să aplaude. Elevii, urmându-i exem¬plul, izbucniră şi ei în aplauze, mulţi dintre ei stând pe vâr¬furi pentru a o vedea mai bine pe uriaşa femeie. Chipul i se relaxă într-un zâmbet graţios şi înaintă către Dumbledore, întinzându-i o mână strălucitoare. Dumble¬dore, deşi foarte înalt, nu fu nevoit să se aplece ca să îi sărute mâna. - Draga mea Madame Maxime, zise el. Bine aţi venit la Hogwarts. - Dumbly-dorr, zise Madame Maxime, pe o voce joasă. Sper că te găsesc bine. - Foarte bine, mulţumesc, zise Dumbledore. - Elevii mei, zise Madame Maxime, vânturând cu nepă¬sare o mână enormă în urma ei. Harry, a cărui atenţie fusese concentrată în întregime asupra doamnei Maxime, observă acum că din trăsură cobo¬râseră în jur de doisprezece băieţi şi fete care, după cum arătau, păreau să aibă peste şaptesprezece ani. Stăteau în spatele doamnei Maxime şi aşteptau. Tremurau, ceea ce nu era surprinzător, având în vedere că robele lor păreau să fie făcute din mătase fină şi că nici unul nu avea pelerină. Câţiva dintre ei îşi puseseră şaluri şi eşarfe în jurul capetelor. După cât putea Harry să le vadă feţele (stăteau în umbra enormă a doamnei Maxime), se uitau către Hog¬warts neliniştiţi. - Nu a sosit şi Karrkarroff? întrebă Madame Maxime. - Ar trebui să sosească din clipă în clipă, zise Dumble¬dore. Vreţi să-i aşteptăm aici sau preferaţi să mergem înăun¬tru, unde este mai cald? - Să ne încălzim, mai bine, spuse doamna Maxime. Dar caii... - Profesorul nostru de „Îngrijire a Creaturilor Magice” va fi încântat să se ocupe de ei, zise Dumbledore, imediat ce va termina de rezolvat o anumită problemă apărută... ehh... nişte probleme şcolare... - Homarii, îi şopti Ron lui Harry, zâmbind. - Caii mei trrebuie... ăăă... mânuiţi cu puterrre, zise Ma¬dame Maxime, părând să se îndoiască sincer că un profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice” ar putea să le facă faţă. Sunt foarrrte puterrrnici... - Vă asigur că Hagrid se va descurca, zise Dumbledore, zâmbind. - Foarrrte bine, spuse Madame Maxime, făcând o mică plecăciune, vă rrrog frrumos să-i spuneţi lui ‘Agrrrid... Caii mei nu beau decât whisky din malţ! - O să-i spun, zâmbi Dumbledore, făcând şi el o plecăciune. - Haideţi! le porunci Madame Maxime elevilor ei şi mul¬ţimea de elevi de la Hogwarts se dădu la o parte, pentru a-i face ei şi elevilor săi loc să urce treptele de piatră. - Cam cât de mari crezi că sunt caii celor de la Durms¬trang? zise Seamus Finnigan, aplecându-se pe după Laven¬der şi Parvati ca să-i întrebe pe Harry şi pe Ron. - Păi, dacă sunt şi mai mari decât ăştia, nici măcar Hagrid n-o să-i poată stăpâni, zise Harry. Asta dacă n-a fost cumva atacat de Homarii cu capetele explozive... Oare ce s-o fi întâmplat? - Poate că au evadat, zise Ron vesel. - Ah, nu glumi cu asta, zise Hermione, cutremurându-se. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă s-ar pierde prin castel sau prin împrejurimile lui... Stăteau acolo, tremurând uşor, în aşteptarea celor de la Durmstrang. Cei mai mulţi priveau cu speranţă către cer. Timp de câteva minute, liniştea nu fu spartă decât de uriaşii cai ai doamnei Maxime, care fornăiau şi băteau nărăvaş din copite. Dar deodată... - Voi nu auziţi ceva? întrebă Ron. Harry îşi ciuli urechile. Un zgomot puternic şi deosebit de straniu venea către ei prin întunericul nopţii. Se auzea un zumzăit îndepărtat, de parcă s-ar fi mişcat un aspirator imens pe fundul... - Lacul! strigă Lee Jordan, arătând spre acesta. Uitaţi-vă spre lac! De unde se aflau, din capul scărilor, vedeau foarte bine apa lucioasă şi neagră. Numai că suprafaţa lacului nu era deloc netedă. Se întâmpla ceva în adâncuri, chiar în mijloc. Se formaseră bule mari pe luciul apei şi valurile se spărgeau la malurile mâloase. Şi atunci, chiar din mijlocul lacului, apăru un vârtej, de parcă tocmai ar fi fost scoasă o priză enormă de pe fundul lacului... Ceea ce părea a fi un stâlp lung şi negru începu să se ridice încet din inima vârtejului... Şi în acel moment Harry văzu despre ce era vorba... - Este un catarg! strigă el către Ron şi Hermione. Încet, magnific, din apă se ridica o corabie, strălucind în lumina lunii. Avea un aspect ca de schelet, de parcă ar fi fost o epavă adusă la suprafaţă, iar luminile sale, care abia răzbăteau prin hublouri, erau ca nişte ochi siniştri. În sfâr¬şit, cu un zgomot puternic, corabia ieşi cu totul pe apa în¬volburată şi începu să se apropie de mal. Câteva clipe mai târziu, auziră cum se aruncă ancora şi ajunsese la urechi pocnetul unei pasarele care se lăsa pe mal. Cei de pe corabie începură să coboare la mal. Li se ve¬deau siluetele trecând prin faţa hublourilor. Toţi, observă Harry, păreau să semene cu Crabbe sau cu Goyle... Dar când se apropiară, în lumina holului de la intrare, descoperi că statura lor uriaşă se datora pelerinelor de blană cu păr scurt. Cel care îi conducea către castel purta o blană de alt tip: lucioasă şi argintie, ca şi părul său. - Dumbledore! strigă el cu însufleţire, urcând în grabă spre castel. Ce mai faci, dragul meu prieten? - Foarte bine, mulţumesc, profesore Karkaroff, răspunse Dumbledore. Karkaroff avea o voce joasă şi insinuantă. Când păşi în lumina care răzbătea prin ferestrele uşilor de la intrare ale castelului, văzură că era înalt şi slab, ca Dumbledore, însă părul său alb era tuns scurt, iar bărbuţa se termina într-un cioc, nereuşind să îi acopere complet maxilarul uscăţiv. Când ajunse la Dumbledore, îi strânse mâna cu amândouă mâinile. - Bunul şi bătrânul Hogwarts, zise el, uitându-se la castel şi zâmbind. Dinţii îi erau cam galbeni, iar Harry observă că zâmbetul nu se reflecta şi în ochi, aceştia continuând să rămână reci şi vicleni. - Ce bine c-am ajuns, ce bine... Viktor, vino la căldură... Nu te superi, Dumbledore, nu? Viktor e puţin cam răcit... Karkaroff îi făcu semn unuia dintre elevi să se apropie. Când trecu băiatul, Harry îi zări pentru câteva secunde nasul coroiat şi sprâncenele negre şi stufoase. Nu avea nevoie de lovitura în coaste pe care i-o dăduse Ron, sau de şoapta din ureche, ca să recunoască acel profil. - Harry, este Krum!

CAPITOLUL 16.

HARRY POTTER-POCALUL DE FOC