***
CAPITOLUL XXXVII
ÎNCEPUTUL
Când privi înapoi, o lună mai târziu, Harry descoperi că nu avea prea multe amintiri din zilele care urmaseră nopții aceleia de pomină. Era ca și când ar fi trecut prin prea multe, ca să poată să mai acumuleze altceva. Își aminŹtea numai lucrurile foarte dureroase. Cea mai grea fu întâlŹnirea cu soții Diggory, care avu loc în dimineața următoare. Nu dădură vina pe el pentru ce se întâmplase. Din conŹtră, amândoi îi mulțumiră pentru că adusese înapoi corpul neînsuflețit al lui Cedric. Domnul Diggory plânse pe tot parŹcursul întâlnirii. Durerea doamnei Diggory era dincolo de lacrimi.
- Atunci, înseamnă că nu a suferit, zise ea, după ce Harry îi spuse cum murise Cedric. Până la urmă, Amos, a murit exact când a câștigat turnirul. Cred că a fost foarte fericit.
După ce se ridicară, doamna Diggory se uită la Harry și îi spuse:
- Să ai grijă de tine, da?
Harry luă săculețul de galbeni de pe noptieră.
- Luați-i dumneavoastră, murmură el. Ar fi trebuit să fie ai lui Cedric, el a ajuns primul, luați-i...
Dar ea se îndepărtă repede de el.
- O, nu, sunt ai tăi, dragul meu, nu putem... Păstrează-i...
În seara următoare, Harry se întoarse în Turnul Cercetașilor. Din câte aflase de la Hermione și de la Ron, Dumbledore le vorbise tuturor în dimineața aceea,
la micul dejun. Și le ceruse să-l lase în pace pe Harry, să nu-i pună întrebări și să nu-l forțeze să povestească ce se întâmplase în labirint. Cei mai mulți îl ocoleau pe coriŹdoare, evitându-i privirea. Alții șușoteau când treceau pe lângă el. Harry bănuia că dăduseră crezare articolului scris de Rita Skeeter, despre cât de nebun și de pericuŹlos era. Poate că își clădeau propriile teorii despre cum murise Cedric.
Dar își dădu seama că nu prea îi păsa. Cel mai tare îi plăcea când era cu Ron și cu Hermione și vorbeau despre alte lucruri sau îl lăsau să stea liniștit, în timp ce ei jucau șah. Simțea că ei trei aveau o înțelegere tacită... Că fiecare aștepta un semn, o veste, despre ce se petrecea în afara castelului Hogwarts, și că era inutil să facă speculații despre ce urma să se întâmple, până nu erau siguri. Singura dată când deschiseră subiectul fu când Ron îi povesti lui Harry despre întâlnirea dintre doamna Weasley și Dumbledore, înainte de plecarea acesteia.
- S-a dus să-l întrebe dacă nu poți veni direct la noi vara asta, zise el. Dar el vrea să te întorci la familia Dursley, cel puțin la început.
- De ce? se miră Harry.
- Mama a zis că Dumbledore are motivele lui, spuse Ron, dând din cap posomorât. Presupun că trebuie să avem înŹcredere în el, nu?
Singura persoană, în afară de Ron și de Hermione, cu care Harry simțea că putea să stea de vorbă era Hagrid. Având în vedere că nu mai exista un profesor de Apărare contra Magiei Negre, în orele acelea erau liberi. Și profiŹtară de acea după-amiază de joi ca să îl viziteze pe Hagrid la coliba sa. Era o zi însorită. Colț țâșni pe ușă când se aproŹpiară, lătrând și dând din coadă ca un nebun.
- Cine e? strigă Hagrid, venind la ușă. Harry!
Le ieși în întâmpinare, îl strânse pe Harry cu un braț, îi ciufuli părul și zise:
- Mă bucur să te văd, prietene. Mă bucur foarte mult.
Când intrară în coliba lui Hagrid, văzură două cești cât niște găleți pe masa de lemn din fața șemineului.
- Am băut o ceașcă de ceai cu Olympe, zise Hagrid, tocŹmai a plecat.
- Cu cine? întrebă Ron curios.
- Cu Madame Maxime, desigur! răspunse Hagrid.
- V-ați împăcat? zise Ron.
- Nu știu la ce te referi, zise Hagrid, prefăcându-se neŹpăsător, în timp ce scotea mai multe cești din dulap.
După ce făcu ceaiul și le oferi și o farfurie cu biscuiți tari, se sprijini de spătarul scaunului și îl cercetă pe Harry cu ochii săi negri.
- Te simți mai bine? mormăi el.
- Da, zise Harry.
- Ba nu, zise Hagrid. Sigur că nu. Dar o să te simți în curând...
Harry nu zise nimic.
- Știam că o să se întoarcă, continuă Hagrid.
Harry, Ron și Hermione se uitară la el, surprinși.
- Am știut de ani de zile, Harry. Știam că era undeva, așteptând în umbră. Trebuia să se întâmple. Ei bine, acum trebuie să acceptăm lucrul ăsta. O să luptăm. O să-l împiediŹcăm să ia din nou totul în stăpânire... ăsta e planul lui DumŹbledore, oricum. Mare om, Dumbledore ăsta.... Atâta timp cât îl avem pe el, nu-mi fac griji.
Hagrid își ridică sprâncenele stufoase, văzând expresiile neîncrezătoare de pe fețele lor.
- Nu are sens să stăm și să ne frământăm, zise el. Ce va fi, va fi, și o să îl înfruntăm când va fi cazul. Dumbledore mi-a spus ce ai făcut, Harry.
Pieptul lui Hagrid se umflă cu mândrie, când se uită la Harry.
- Ai făcut exact ce ar fi făcut tatăl tău și nu există alte cuvinte de laudă pentru tot ce-ai făcut.
Harry îi zâmbi și el. Era prima dată când zâmbea de zile întregi.
- Ce te-a rugat domnul profesor Dumbledore, Hagrid? întrebă el. A trimis-o pe profesoara McGonagall să-ți spună ție și lui Madame Maxime să veniți la el... în noaptea aia.
- Mi-a găsit o slujbă pentru vară, zise Hagrid. Dar e ceva secret. Nu ar trebui să spun nimănui, nici măcar vouă. Olympe - adică Madame Maxime - s-ar putea să vină cu mine. Cred că o să vină. Cred că am convins-o.
- Are legătură cu Cap-de-Mort?
Hagrid tresări când auzi numele acestuia.
- S-ar putea, zise el evaziv. Dar... cine vrea să vină cu mine să vedem ultimul Homar? Glumeam, glumeam! adăŹugă el repede, văzând expresiile de pe fețele lor.
*
Cu inima grea, Harry își împachetă cufărul în dormitorul său, în noaptea dinaintea întoarcerii pe Aleea Boschetelor. Ar fi făcut orice să nu se ducă la serbarea de despărțire, care era o ocazie de veselie, de obicei, dar de data asta urma să fie anunțat oficial câștigătorul Campionatului Caselor. Încă de când părăsise aripa spitalului, evitase să se afle în Marea Sală când era multă lume acolo, preferând să mănânce când se golea aproape de tot, ca să evite privirile colegilor.
Când el, Ron și Hermione intrară în sală, văzură din prima clipă că lipseau decorațiunile obișnuite. Marea Sală era în mod normal decorată la serbarea de despărțire în culorile Casei câștigătoare. În această seară însă, pe peretele din spatele mesei profesorilor erau draperii negre. Harry își dădu seama imediat că erau în semn de respect pentru Cedric.
Adevăratul Ochi-Nebun Moody se afla la masa profesoŹrilor, cu piciorul lui de lemn și cu ochiul său magic. Era extrem de agitat și tresărea de fiecare dată când îi vorbea cineva. Harry îl înțelegea prea bine... Probabil că teama lui Moody de atacurile asupra persoanei sale crescuse după priŹzonieratul de zece luni în propriul cufăr. Scaunul profeŹsorului Karkaroff era gol. Harry se întrebă, în timp ce se așeza la masa Cercetașilor, unde era Karkaroff în acel moment. Dacă îl găsise Cap-de-Mort?...
Madame Maxime era încă acolo. Stătea lângă Hagrid și discutau încet între ei. Mai încolo, lângă profesoara McGonagall, stătea Plesneală. Ochii i se fixară asupra lui Harry pentru o clipă. Harry se uită și el la Plesneală. ExpreŹsia de pe chipul profesorului era greu de descifrat. Părea la fel de acru și de răutăcios ca întotdeauna. Harry continuă să-l privească multă vreme, chiar și după ce Plesneală se uită în altă parte.
Ce făcuse Plesneală la ordinele lui Dumbledore, în noapŹtea în care se întorsese Cap-de-Mort? Și de ce... de ce... era Dumbledore atât de convins că Plesneală era cu adevărat de partea lor? Fusese spion, Dumbledore o spusese clar în Pensiv. Plesneală fusese spion împotriva lui Cap-de-Mort, punându-și viața în pericol. Oare îl trimisese să facă iar același lucru? Intrase în contact cu ceilalți Devoratori ai Morții? Pretinsese că nu fusese niciodată cu adevărat de partea lui Dumbledore și că nu făcuse altceva decât să așŹtepte vremuri mai bune, ca însuși Cap-de-Mort?
Meditația lui Harry fu întreruptă de profesorul DumŹbledore, care se ridică de la masa profesorilor. Marea Sală, care oricum era mult mai puțin zgomotoasă ca de obicei, în timpul serbării de sfârșit de an, deveni foarte tăcută.
Dumbledore făcu o pauză, pe când ochii i se opreau asupra mesei Astropufilor. Masa lor fusese cea mai tăcută și cei de acolo aveau chipurile cele mai triste și mai palide din toată sala.
- Mi-ar plăcea să vă spun multe lucruri în această seară, zise Dumbledore, dar întâi trebuie să menționez cu durere pierderea unei persoane deosebite, care ar trebui să fie aici - făcu un semn către masa Astropufilor - bucurându-se de serbare, alături de noi... Vă rog, sculați-vă în picioare și ridiŹcați-vă paharele, în memoria lui Cedric Diggory.
Ca la o comandă, toți se sculară în picioare, își ridicară paharele și spuseră într-un glas, tare și răspicat:
- Cedric Diggory!
Harry o zări pe Cho prin mulțime. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Harry își coborî privirea asupra mesei, în timp ce se așezau cu toții la loc.
- Cedric a fost un model care includea toate calitățile care disting Casa Astropufilor, continuă Dumbledore. A fost un prieten bun și loial, nu i-a fost teamă de muncă și aprecia cinstea. Moartea sa v-a afectat pe toți, indiferent dacă îl cunoșteați sau nu. Așadar, cred că aveți dreptul să știți exact cum s-a ajuns la asta.
Harry își înălță capul și se uită la Dumbledore.
- Cedric Diggory a fost ucis de Lordul Întunericului.
Marea Sală se umplu de șoapte și de panică. Cu toții se uitau îngroziți la Dumbledore, nevenindu-le să creadă. PăŹrea perfect calm, în timp ce îi privea cum șușoteau pe înfundate.
- Ministerul Magiei, continuă Dumbledore, nu vrea să vă spun. Este posibil ca unii dintre părinții voștri să fie înŹgroziți că am făcut-o... Fie pentru că nu cred că Lordul Cap-de-Mort s-a întors, fie pentru că nu sunt de părere că ar trebui să vă spun vouă, fiind atât de țineri... Eu cred însă că este mai bine să spui adevărul decât minciuni, și că orice încercare de a pretinde că Cedric a murit în urma unui accident sau din cauză că a făcut o greșeală este o insultă pentru memoria sa.
Înmărmuriți și speriați, toți elevii din sală se uitau acum la Dumbledore... Sau aproape toți. La masa Viperinilor, Harry îl văzu pe Draco Reacredință murmurându-le ceva lui Crabbe și Goyle. Harry simți cum îl cuprinde un val de mânie. Se forță să se uite iar la Dumbledore.
- Mai este cineva care trebuie menționat în legătură cu moartea lui Cedric, continuă Dumbledore. Vorbesc, desiŹgur, de Harry Potter.
Marea Sală fu traversată de un zumzet, în timp ce câteva capete se întorceau în direcția lui Harry, înainte de a se uita iar la Dumbledore.
- Harry Potter a reușit să scape de Cap-de-Mort, zise Dumbledore. Și-a riscat viața ca să aducă înapoi trupul neînsuflețit al lui Cedric la Hogwarts. A dat dovadă, din toate punctele de vedere, de un curaj pe care puțini vrăjiŹtori l-au arătat în fața lui Cap-de-Mort, și pentru asta meriŹtă să-l cinstim.
Dumbledore se întoarse cu seriozitate către Harry și își ridică iar pocalul. Aproape toată lumea din Marea Sală îi urmă exemplul. Îi rostiră toți numele, ca și pe al lui Cedric, și băură în cinstea lui. Dar, printre elevii ridicați în picioare, Harry văzu că Reacredință, Crabbe, Goyle și mulți alți Viperini rămăŹseseră pe scaune sfidător, cu pocalele neatinse. Dumbledore, care nu avea un ochi magic, nu îi observă însă.
După ce se așezară toți la loc, Dumbledore continuă:
- Ținta Turnirului celor trei vrăjitori a fost să îmbunătățeasŹcă și să promoveze comunicarea și prietenia dintre vrăjitori. Având în vedere ce s-a întâmplat - întoarcerea lui Cap-de-Mort - asemenea legături sunt mai importante acum ca niciodată.
Dumbledore se uită la Madame Maxime și la Hagrid, apoi la Fleur Delacour și la colegii ei de la Beauxbatons, la Viktor Krum și la cei de la Durmstrang, de la masa ViperiŹnilor. Harry observă că Viktor Krum părea foarte slăbit, aproape speriat, de parcă s-ar fi așteptat ca Dumbledore să zică ceva aspru.
- Fiecare oaspete din această sală, continuă DumbleŹdore și ochii i se opriră asupra elevilor de la Durmstrang, vor fi bine veniți aici, oricând vor dori. Vă spun încă o dată tuturor: având în vedere întoarcerea Lordului ÎnŹtunericului, nu suntem puternici decât dacă suntem uniți, la fel cum suntem vulnerabili dacă suntem separați. Puterea lui Cap-de-Mort de a împrăștia discordie și dușŹmănie este foarte mare. Nu putem lupta împotriva lui deŹcât dacă vom avea legături puternice de prietenie și mulŹtă încredere unii în alții. Diferențele de obiceiuri și limbă nu înseamnă nimic, dacă avem aceleași țeluri și inimile deschise. Eu cred - și în viața mea nu am sperat mai mult ca acum să mă înșel - că avem de înfruntat cu toții vreŹmuri cumplite și tulburi. Unii dintre voi, prezenți în această sală, au suferit deja din cauza Lordului Cap-de-Mort. Multe dintre familiile voastre au fost destrămate. Acum o săptămână, a fost smuls un elev din mijlocul nosŹtru. Amintiți-vă de Cedric. Amintiți-vă de el, dacă va veni o vreme când va trebui să alegeți între ce este corect și ce este facil, amintiți-vă ce s-a întâmplat cu un băiat care era bun, amabil și curajos, numai pentru că drumul său s-a intersectat cu cel al lui Cap-de-Mort. Amintiți-vă mereu de Cedric Diggory!
*
Cufărul lui Harry era pregătit, iar Hedwig stătea în colivia ei, deasupra acestuia. El, Ron și Hermione așteptau în aglomeŹratul hol de la intrare, alături de restul celor din anul IV, sosirea trăsurilor care aveau să-i ducă în gara din Hogsmeade. Era o altă zi frumoasă de vară. Presupunea că pe Aleea Boschetelor, când ajungea acolo, chiar în acea seară, trebuia să fie cald și copacii înfrunziți, iar straturile de flori să își reverse puzderia de culori. Gândul nu îi trezea însă nici un sentiment de plăcere.
- Arrry!
Se uită în jur. Fleur Delacour urca grăbită treptele de piaŹtră ale castelului. În spatele ei, departe pe domeniile casteluŹlui, Harry îl văzu pe Hagrid ajutând-o pe Madame Maxime să înhame doi cai enormi. Trăsura celor de la Beauxbatons se pregătea să își ia zborul.
- Ne vom rrrevedea, sperrr, zise Fleur când ajunse la el, întinzându-i mâna. Sperrr să-mi găsesc un serrrviciu aici, să învăț mai bine limba voastrrră.
- Deja vorbești foarte bine, zise Ron, pe un ton destul de gâtuit.
Fleur îi zâmbi, iar Hermione se încruntă.
- La rrrevederrre, Arrry, zise Fleur, întorcându-se să plece. Mi-a făcut plăcerrre să te cunosc!
Harry se mai însenină, în timp ce o privea pe Fleur întorŹcându-se grăbită la Madame Maxime, fluturându-și părul argintiu în lumina soarelui.
- Oare cum or să se întoarcă elevii de la Durmstrang? se miră Ron. Credeți că pot să manevreze corabia fără Karkaroff?
- Karkaroff nu o manevra, zise o voce aspră. Stătea în cabina lui și ne lăsa pe noi să facem toată treaba.
Krum venise să își la revedere de la Hermione.
- Pot să vorbesc cu tine? o întrebă el.
- A... da... sigur, zise Hermione, părând puțin tulburată, și îl urmă pe Krum, dispărând amândoi în mulțime.
- Ar fi cazul să te grăbești! strigă Ron după ea. Trebuie să vină trăsurile imediat!
Dar îl lăsă pe Harry să se uite după trăsuri și petrecu următoarele minute încercând să vadă peste mulțime unde se duseseră Krum și Hermione. Se întoarseră destul de reŹpede. Ron se uită la Hermione, însă chipul îi era impasibil.
- Mi-a plăcut de Diggory, îi zise Krum brusc lui Harry. A fost mereu politicos cu mine. Mereu. Deși eram de la DurmŹstrang... Cu Karkaroff, știți voi, adăugă el, încruntându-se.
- Aveți un nou director? întrebă Harry.
Krum ridică din umeri. Întinse mâna ca și Fleur, dădu mâna cu Harry și apoi cu Ron.
În sufletul lui Ron părea să se dea o luptă dureroasă. Krum se îndepărtase deja, când Ron exclamă:
- Nu vrei să-mi dai un autograf?
Hermione se întoarse, zâmbind trăsurilor fără cai care acum se apropiau de ei pe drum, în timp ce Krum, părând surprins, dar mulțumit, semna o bucată de pergament penŹtru Ron.
*
Vremea nu ar fi putut fi mai diferită în timpul călătoŹriei lor către Kings Cross față de cum fusese la plecarea lor spre Hogwarts, în septembrie. Nu era nici un nor pe cer. Harry, Ron și Hermione reușiseră să găsească un compartiment numai pentru ei. Ron o ascunsese iar pe Pigwidgeon sub roba lui festivă, pentru a o opri să mai huhuiască încontinuu. Hedwig ațipise, cu capul sub ariŹpă și Șmecherilă stătea ghemuit pe un loc liber, semăŹnând cu o pernă mare, galbenă și pufoasă. Harry, Ron și Hermione vorbiră mai mult și mai liber decât o făcuseră toată săptămâna, în timp ce trenul gonea înspre sud.
Harry simțea că discursul lui Dumbledore de la serŹbarea de despărțire îl eliberase într-un fel. Acum nu mai era atât de dureros să vorbească despre ce se întâmplase. Abia când veni căruciorul cu prânzul, deschiseră subiectul despre ce credea fiecare că urma să facă Dumbledore penŹtru a-l opri pe Cap-de-Mort.
Când Hermione se întoarse de la cărucior și își puse banii la loc în ghiozdan, văzură că avea în el un exemplar al ziarului Profetul zilei.
Harry se uită la el, nefiind prea sigur că vroia cu adevărat să știe ce era scris în el, dar Hermione, văzându-l cum se uiŹta la el, zise calmă:
- Nu e nimic. Poți să te uiți, dar nu e absolut nimic. M-am uitat zilnic. Doar un articol mic în ziua de după a treia proŹbă, în care scria că ai câștigat turnirul. Nici măcar nu l-au menționat pe Cedric. Absolut nimic despre ce a fost. Eu cred că Fudge îi forțează să țină totul secret.
- Pe Rita n-o s-o facă niciodată să tacă, zise Harry. Nu după asemenea întâmplări.
- Vai, Rita nu a mai scris nimic după a treia probă, zise Hermione, pe un ton destul de secretos. De fapt, adăugă ea, cu o voce ușor tremurată, Rita Skeeter nu va mai scrie nimic pentru o vreme. Asta dacă nu vrea să fac publică arma ei secretă...
- Despre ce vorbești? întrebă Ron curios.
- Am aflat cum asculta conversațiile noastre, când nu i se permitea să vină la Hogwarts, zise Hermione pe nerăsuflate.
Harry avu impresia că Hermione abia aștepta să le spună asta, de câteva zile, dar se abținuse, având în vedere restul întâmplărilor.
- Cum? zise Harry imediat.
- Cum ai aflat? întrebă Ron, uitându-se la ea.
- Păi, tu ai fost cel care mi-a dat ideea, Harry, răspunse ea.
- Serios? spuse Harry uimit. Cum?
- Când ai spus că nu ar fi putut să afle decât de la o pasăre sau de la o insectă, zise Hermione fericită.
- Nu-mi spune că Rita Skeeter vorbește limba păsărească...
- O, sigur că nu, zise Hermione. Dar, nu știu cum să vă spun... - și vocea Hermionei vibră triumfătoare - Rita Skeeter este un Animagus nedeclarat. Poate să se transforme într-un...
Și Hermione scoase un borcan mic, bine închis la gură.
- Cărăbuș!
- Glumești, zise Ron. Doar nu ai... Doar nu e...
- Ba da, chiar ea e, zise Hermione fericită, arătându-le borcanul.
înăuntru erau câteva rămurele și frunze, oarecum și un cărăbuș mare și gras.
- Aiurea! Glumești! exclamă Ron, ridicând borcanul la nivelul ochilor.
- Ba nu, zise Hermione, zâmbind. Am prins-o pe perŹvazul unei ferestre din aripa spitalului. Uitați-vă cu mare atenție și o să observați că are niște semne în jurul antenelor care sunt identice cu ochelarii ăia oribili pe care îi poartă.
Harry se uită și văzu că avea dreptate. Și își mai aminti ceva:
- Era un cărăbuș pe statuia din fața noastră, în noaptea în care l-am auzit pe Hagrid spunându-i lui Madame MaŹxime despre mama lui!
- Exact, zise Hermione. Și Viktor mi-a dat jos un cărăbuș din păr, după ce discutaserăm lângă lac. Și dacă nu mă înșel, Rita era pe pervaz în timpul orei de Previziuni despre viitor, în ziua în care te-a durut cicatricea. Se pare că a căuŹtat subiecte... din floare-n floare tot anul!
- Și când l-am văzut pe Reacredință sub pomul ăla, zise Ron încet.
- Vorbea cu ea, care era în mâna lui, zise Hermione. Știa, desigur. Așa le-a luat interviurile alea drăguțe Viperinilor. Nu le-a păsat că făcea ceva ilegal, atâta timp cât îi dădeau tot felul de informații îngrozitoare despre noi și despre Hagrid.
Hermione luă borcanul înapoi de la Ron și îi zâmbi cărăŹbușului, care bâzâi supărat prin sticlă.
- I-am spus că o să-i dau drumul după ce o să ne întoarŹcem la Londra, zise Hermione. Am aruncat o Vrajă de Nedistrus asupra borcanului, știți, ca să nu se poată transforŹma. Și i-am spus să-și țină articolele pentru ea un an întreg. Să vedem dacă o să poată să renunțe la prostul obicei de a mai scrie minciuni oribile despre oameni.
Zâmbind senină, Hermione puse borcanul la loc în ghiozdan.
Ușa compartimentului se deschise.
- Câtă istețime, Granger, zise Draco Reacredință.
Crabbe și Goyle erau în spatele lui. Toți trei păreau mai mulțumiți de ei, mai aroganți și mai amenințători ca oricând.
- Deci, zise Reacredință încet, intrând puțin în comparŹtimentul lor și rânjind la ei, ai prins o reporteră jalnică și Potter e iarăși preferatul lui Dumbledore. Mare brânză!
Rânjetul i se lăți. Crabbe și Goyle se uitară urât.
- Încercați să nu vă gândiți la ce s-a întâmplat, nu? zise Reacredință încet, uitându-se la toți trei. Vreți să vă preŹfaceți că nu s-a întâmplat nimic, nu?
- Ieși! izbucni Harry.
Nu mai fusese în preajma lui Reacredință de când îl văzuse șoptindu-le ceva lui Crabbe și Goyle, în timpul disŹcursului lui Dumbledore despre Cedric. Simțea cum îi țiŹuiau urechile. Ținea strâns bagheta în buzunarul robei.
- Te-ai alăturat celor care vor pierde, Potter! Te-am averŹtizat! Ți-am zis că ar trebui să-ți alegi prietenii cu mai mare grijă, ții minte? Când ne-am întâlnit în tren, în prima zi la Hogwarts? Ți-am zis să nu te înhăitezi cu nimicuri ca ei!
Făcu un semn cu capul către Ron și Hermione.
- Acum e prea târziu, Potter! Or să fie primii care or să moară, acum că s-a întors Lordul Întunericului! Cei cu sânge-mâl și iubitorii de Încuiați! Mă rog, nu chiar primii... Diggory a fost pri...
Era ca și când cineva dăduse drumul unei cutii cu artificii în compartiment. Orbit de lumina vrăjilor care țâșniseră din toate direcțiile, asurzit de pocnituri, Harry clipi și se uită pe jos.
Reacredință, Crabbe și Goyle zăceau toți trei inconștienți pe prag. El, Ron și Hermione erau în picioare. Fiecare foloŹsise câte un blestem diferit. Și nu erau singurii...
- Ne-am gândit să vedem ce mai faceți, zise Fred hotărât, călcând pe Goyle, ca să intre în compartiment.
Avea bagheta scoasă, ca și George, care avu grijă să se împieŹdice de Reacredință când îl urmă pe Fred în compartiment.
- Interesant efect, zise George, uitându-se la Crabbe. Cine a folosit Blestemul Furunculus?
- Eu, zise Harry.
- Ciudat, zise George vesel. Eu am folosit Picioare-de-GeŹlatină. Se pare că astea două nu ar trebui amestecate. Parcă i-ar fi crescut tentacule pe față. Ei bine, hai să nu-i lăsăm aici, strică decorul...
Ron, Harry și George îi rostogoliră cu picioarele, îi împinseră afară din compartiment și îi întoarseră cu fața în sus pe Reacredință, pe Crabbe și pe Goyle, care conŹtinuau să zacă inconștienți, fiecare dintre ei arătând groaznic, din cauza amestecului de blesteme cu care fuŹseseră loviți... Se întoarseră apoi în compartiment și închiseră ușa.
- Vrea cineva să joace Pocnitori-Explozive? întrebă Fred, scoțând un pachet de cărți.
Erau la jumătatea celui de-al cincilea joc, când Harry se hotărî să-i întrebe.
- Acum ne spuneți? îi zise el lui George. Pe cine șantajați?
- Ah, zise George sumbru. Asta vrei să știi...
- Nu contează, zise Fred, clătinând repede din cap. Nu a fost nimic important. Acum nu mai e, oricum.
- Am renunțat, zise George, ridicând din umeri.
Dar Harry, Ron și Hermione continuară să-i întrebe și până la urmă Fred spuse:
- Bine, bine, dacă vreți să știți... Pe Ludo Bagman.
- Bagman? zise Harry tăios. Vrei să spui că era implicat în...
- Nu, spuse George sumbru. Nimic de genul ăsta. IdiŹotul. Nu are destulă minte pentru așa ceva.
- Ei bine, atunci, ce a fost? se interesă Ron.
Fred ezită, apoi spuse:
- Țineți minte pariul pe care l-am făcut cu el la Cupa Mondială de Vâjthaț? Că va câștiga Irlanda, dar Krum va prinde hoțoaica?
- Da, ziseră Harry și Ron încet.
- Ei bine, idiotul ne-a plătit cu galbeni de la spiriduși, pe care îi prinsese de la mascotele irlandeze.
-Și?
- Și, zise Fred repede, au dispărut, nu? Până în dimineața următoare, duși au fost!
- Dar... trebuie să fi fost un accident, nu? zise Hermione. George râse cu amărăciune.
- Da, asta am crezut și noi la început. Ne-am gândit că, dacă i-am scrie și i-am spune că a greșit, o să ni-i dea. Dar nici pe departe. Ne-a ignorat scrisoarea. Am tot încercat să vorbim cu el la Hogwarts, dar tot timpul inventa câte o scuŹză ca să scape de noi.
- Până la urmă, a ieșit urât, zise Fred. Ne-a spus că eram prea tineri ca să pariem și că nu ne dă nimic.
- Așa că ne-am cerut banii înapoi, spuse George, uitânŹdu-se urât.
- Doar nu a refuzat! zise Hermione cu patimă.
- Corect din prima încercare, admise Fred.
- Dar erau toate economiile voastre! zise Ron.
- Mie îmi spui, oftă George. Desigur, până la urmă am aflat ce se întâmpla de fapt. A avut și tatăl lui Lee Jordan ceva probleme cu Bagman. Se pare că are mari necazuri cu goblinii. A împrumutat o grămadă de aur de la ei. L-au încolțit câțiva după Cupa Mondială de Vâjthaț și i-au luat tot aurul pe care îl avea la el. L-au urmat până la Hogwarts ca să nu-l scape din ochi. A pierdut totul la jocurile de noroc. Nu mai are nici măcar câțiva galeoni. Și știți cum a încercat idiotul să le dea banii înapoi goblinilor?
- Cum? întrebă Harry.
- A pariat pe tine, amice, zise Fred. A pariat că o să câșŹtigi turnirul. A pariat cu goblinii.
- Deci, de asta tot încerca să mă ajute să câștig! se bucură Harry. Ei bine, am câștigat, nu? Așa că poate să vă dea înapoi aurul!
- Da de unde! zise George, clătinând din cap. Goblinii sunt la fel de necinstiți ca el. Au zis că ai fost la egalitate cu Diggory și că Bagman a zis că o să câștigi singur. Așa că Bagman a trebuit s-o ia la sănătoasa. A fugit după a treia probă.
George oftă din rărunchi și începu să împartă iar cărțile.
Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry și-ar fi dorit să poată dura toată vara, de fapt, și să nu mai ajungă niciodată la Kings Cross... Dar, după cum învățase anul acela, timpul nu încetinea deloc - ba din contră! - când te aștepta ceva neplăcut pe viitor, așa că mult prea curând Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 și 3/4. Haosul și zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să se dea jos. Ron și Hermione trecură cu greu peste ReaŹcredință, Crabbe și Goyle, lovindu-i din când în când cu cuferele.
Harry rămase la urmă.
- Fred... George... Stați puțin!
Gemenii se întoarseră. Harry își deschise cufărul și își scoase premiul primit la turnir.
- Luați-i, zise el și aruncă sacul în mâinile lui George.
- Poftim? zise Fred, rămas mut de uimire.
- Luați-i, repetă Harry hotărât. Nu îi vreau...
- Te-ai țicnit, zise George, încercând să-i dea sacul înapoi lui Harry.
- Nu, zise Harry. Luați-i și apucați-vă de invențiile voasŹtre. Sunt pentru magazinul de glume...
- S-a țicnit, zise Fred, pe un ton plin de admirație.
- Ascultați-mă, zise Harry ferm. Dacă nu îi luați, o să trag apa după ei. Nu îi vreau și nu am nevoie de ei. Dar mi-ar plăcea foarte mult să râd puțin. Tuturor o să ne prindă bine un râs sănătos. Am sentimentul că în curând o să ne treŹbuiască mai mult ca de obicei.
- Harry zise George încet, cântărind sacul cu bani în mână, trebuie să fie cam o mie de galeoni aici.
- Da, zise Harry, zâmbind. Gândește-te câte prăjituri cu cremă-canar înseamnă asta.
Gemenii se uitară la el.
- Dar să nu-i spuneți mamei voastre de unde îi aveți... Deși s-ar putea să nu mai fie atât de dornică să intrați în Minister, dacă stăm să ne gândim...
- Harry, începu Fred, dar Harry își scoase bagheta.
- Fii atent, zise el încet, luați-i, sau arunc un blestem asupra voastră. Acum știu unele de milioane! Dar faceți-mi și mie o favoare, da? Cumpărați-i altă robă festivă lui Ron și spuneți-i că este de la voi.
Ieși din compartiment, înainte ca ei să mai apuce să spună un cuvânt, călcând peste Reacredință, Crabbe și Goyle, care încă zăceau pe jos, acoperiți de urmele blestemelor.
Unchiul Vernon îl aștepta dincolo de barieră. Doamna Weasley era aproape de el. Îl îmbrățișă pe Harry foarte strâns când îl văzu și îi șopti la ureche:
- Cred că Dumbledore te lasă să stai la noi până la sfârșitul verii. Mai vorbim, Harry.
- Pa, Harry, zise Ron, bătându-l pe umăr.
- Pa, Harry! strigă și Hermione și făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl sărută pe obraz.
- Harry... mersi, murmură George, în timp ce Fred îl aproba, făcând semne entuziaste cu capul.
Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la Unchiul Vernon și îl urmă încet, ieșind din gară. Nu avea nici un sens să-și facă griji de pe acum, își spuse el, când se urcă pe bancheta din spate a mașinii Unchiului Vernon.
După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi... Și avea să vadă ce era de făcut la momentul potrivit...