***
CAPITOLUL XXXII
FIBRĂ, SÂNGE ȘI OS
Harry își simți picioarele aterizând pe pământul răscolit. Piciorul rănit îi cedă, iar el căzu pe burtă. Reuși în sfârșit să își desprindă mâinile de pe Cupă. Își ridică încet capul.
- Unde suntem? întrebă el.
Cedric ridică din umeri. Se sculă de jos, îl ajută și pe Harry, apoi se uitară în jur.
Părăsiseră domeniile castelului Hogwarts cu totul. Era evident că parcurseseră kilometri întregi - poate chiar sute de kilometri - pentru că munții care înconjurau castelul dispăruseră. Stăteau într-un fel de cimitir întuŹnecat. Silueta neagră a unei bisericuțe se profila de după un copac mare, o tisă, din dreapta lor. În stânga, se vedea un deal. Harry desluși pe vârful dealului conturul unei case frumoase și vechi.
Cedric se uită la Cupă și apoi la Harry.
- Ție ți-a spus cineva că este Portal? întrebă el.
- Nu, zise Harry.
Se uită în jurul cimitirului. Era complet tăcut și puțin sinistru.
- Oare face parte din probă?
- Nu știu, zise Cedric, care părea neliniștit. Să ne scoatem baghetele, ce zici?
- Da, zise Harry, bucuros că sugerase Cedric asta și nu el. Își scoaseră baghetele. Harry se tot uita în jurul lui. Iar avea sentimentul ciudat că era urmărit.
- Vine cineva, zise el deodată.
Cercetând încordați prin întuneric, văzură o siluetă aproŹpiindu-se de ei printre morminte. Harry nu putu să îi deslușească fața, dar după cum mergea și după cum ținea brațele, își dădu seama că ducea ceva. Oricine ar fi fost, era scund și purta o pelerină cu glugă pe cap ca să își ascundă chipul. Și - după ce se mai apropie cu câțiva pași, distanța dintre ei micșorându-se în tot acest timp - văzu că silueta ducea în brațe ceva ce semăna cu un copil... Sau erau numai niște cârpe?
Harry își coborî ușor bagheta și se uită la Cedric. Acesta îi aruncă o privire nedumerită. Amândoi se uitară iar la siŹlueta care se apropia.
Aceasta se opri lângă o piatră funerară de marmură, la numai doi metri de ei. Pentru o clipă, Harry, Cedric și silueŹta scundă se uitară unii la alții.
Și apoi, fără nici un avertisment, cicatricea lui Harry explodă de durere. Era un chin cum Harry nu mai simțise în viața lui. Bagheta îi căzu din mână când își duse mâinile la frunte. Începură să îi tremure genunchii. Căzuse și nu putea vedea nimic. I se părea că din clipă în clipă avea să îi crape capul.
De departe, de deasupra capului lui, se auzi o voce rece și ascuțită spunând:
- Omoară-l pe cel care e în plus!
Se auzi un sunet fâșâitor și o a doua voce, care șuieră cuvintele în noapte:
- Abracadabra!
Un fulger de lumină îi trecu printre pleoape și Harry auzi ceva greu căzând pe jos, chiar lângă el. Durerea din cicaŹtricea sa ajunse la o asemenea intensitate, încât îi veni să verse. Apoi se domoli. Temându-se de ce avea să vadă, întreŹdeschise ochii care îl usturau.
Cedric zăcea lângă el cu brațele întinse. Era mort.
Pentru o clipă care dură cât o eternitate, Harry se uită la chipul lui Cedric, la ochii săi gri-deschis, goliți de orice expresie, lipsiți de viață, ca și ferestrele unei case părăsite, la gura lui întredeschisă, părând surprins. Și atunci, înaŹinte ca mintea lui Harry să accepte ce vedea, înainte să poată simți altceva decât o uluire desăvârșită, se simți ridiŹcat de la pământ.
Omul scund cu pelerină pusese jos ce căra, își aprinsese bagheta și îl trăgea pe Harry către piatra funerară înaltă, de marmură. Înainte de a fi trântit pe ea, Harry reuși să citeasŹcă la lumina baghetei numele de pe piatra funerară.
TOMAS DORLENT CRUPLUD
Omul în pelerină aduse prin magie funii și îl legă pe Harry fedeleș de piatra funerară, de la glezne până la gât. Harry auzi o respirație sacadată din spatele glugii. Se smuci, dar omul îl lovi... Îl lovi cu o mână cu un deget lipsă. Și Harry își dădu seama cine era în spatele glugii: Peter Pettigrew!
- Tu! strigă el.
Dar Șobo, care terminase cu legatul, nu zise nimic era ocupat să se asigure că nodurile erau bine strânse. Când atinse nodurile, Harry văzu că degețele îi tremurau inconŹtrolabil. O dată ce se asigură că Harry era legat atât de strâns de piatra funerară, încât nu putea să se miște nici măcar un milimetru, Șobo scoase niște material negru din buzunarul pelerinei și îl îndesă cu forță în gura lui Harry, apoi, fără un cuvânt, se îndepărtă cu pași repezi. Harry nu putea să scoată nici un sunet. Nu văzu unde se dusese Șobo. Nu putea să își întoarcă deloc capul, ca să vadă în spatele pietrei funerare. Nu vedea decât ce se afla chiar în fața lui.
Cadavrul lui Cedric era la vreo șapte metri depărtare. Puțin mai încolo, scânteind în lumina stelelor, se afla Cupa Turnirului celor trei vrăjitori. Lângă ea se găsea bagheta lui Harry. Legătura, în care Harry crezuse că era un copil, se afla în apropiere, în fața mormântului, și părea să se agite sălbatic. Harry o privi și cicatricea îl ustură iar... Și dintr-o dată știu că nu vroia să vadă ce era în cârpele acelea... Nu vroia ca legătura aceea să fie desfăcută vreodată...
Auzi niște sunete la picioarele lui. Se uită în jos și văzu un șarpe gigantic strecurându-se prin iarbă și dând ocol pietrei funerare de care era legat. Se auzi iar respirația raŹpidă, sacadată, a lui Șobo, de parcă ar fi cărat ceva greu. Apoi el apăru în câmpul vizual al lui Harry. Împingea un ceaun de piatră la picioarele mormântului. Părea să fie plin cu apă... Harry auzi cum se vărsa din când în când pe de lături. Era un ceaun mai mare ca oricare altul pe care îl foloŹsise Harry vreodată, destul de încăpător încât să stea în el un adult în picioare.
Ceea ce era în legătura de cârpe de pe jos se agita din ce în ce mai nervos, de parcă ar fi încercat să se elibereze. Șobo făcea ceva cu bagheta undeva pe fundul ceaunului. Deodată, de sub el țâșniră flăcări puternice. Șarpele giganŹtic dispăru în noapte.
Lichidul din ceaun părea să se încălzească foarte repede. Nu începu doar să clocotească la suprafață, ci scoase și scânŹtei, de parcă ar fi ars. Aburul era din ce în ce mai dens, ascunzând în ceață silueta lui Șobo, care se ocupa în conŹtinuare de foc. Mișcările de sub pelerină deveniră și mai agiŹtate. Și Harry auzi iar vocea ascuțită și rece.
- Grăbește-te!
întreaga suprafață a apei era acum plină de scântei, de parcă ar fi fost incrustată cu diamante.
- Este gata, stăpâne.
- Acum! zise vocea rece.
Șobo desfăcu legătura de pe pământ, scoțând la iveală ce era în ea... Harry scoase un strigăt înăbușit de materialul care îi bloca gura.
Era ca și când Șobo ridicase o piatră și scosese la iveală ceva urât, scârbos și orb... Dar nu, era și mai urât, de o mie de ori mai urât! Chestia pe care o cărase Șobo avea poziția unui copil ghemuit, doar că Harry nu văzuse niciodată ceva care să semene mai puțin cu un copil. Era complet lipsit de păr și acoperit de un fel de solzi. Era negru-roșiatic, întunecat, cu o înfățișare sălbatică. Mâinile și picioarele îi erau uscate și mici, iar fața - nici un copil în viață nu avuŹsese vreodată o asemenea față - era plată, ca de șarpe, cu ochi roșii și scânteietori.
Creatura părea aproape neajutorată. Își întinse mâinile uscățive și le puse în jurul gâtului lui Șobo, pentru ca acesŹta să îl ridice în picioare. Când făcu acest lucru, îi căzu gluga și Harry văzu în lumina focului expresia de repulsie de pe chipul slăbit și palid al lui Șobo, în timp ce căra creatura aceea respingătoare către ceaun. Pentru o clipă, Harry zări chipul malefic, plat, luminat de scânteile de pe suprafața licorii. Și atunci, Șobo puse creatura în ceaun. Se auzi un șuierat și creatura dispăru sub apă. Harry auzi cum corpul ei firav se lovi de fundul ceaunului cu o bufnitură ușoară.
De s-ar îneca, își zise Harry, iar acum cicatricea îl ardea insuportabil, te rog, Doamne... lasă-l să se înece...
Șobo începu să vorbească. Vocea îi tremura, părea exŹtrem de speriat. Își ridică bagheta, își închise ochii și i se auzi vocea în noapte:
- Os al tatălui, dat fără de știința sa, îți vei învia fiul!
Suprafața mormântului de la picioarele lui Harry se crăpă. Îngrozit, Harry văzu cum la comanda lui Șobo se riŹdică o mână de praf care căzu încet în ceaun. Suprafața ca diamantul scoase un zgomot puternic și șuieră, împrăștiind scântei în toate direcțiile, după care se făcu de un albastru intens, părând otrăvitoare.
Șobo începu să geamă. Scoase din buzunarul robei un pumnal lung din argint strălucitor și foarte subțire. Vocea îi explodă în gemete îngrozite:
- Fibră... a servitorului... dată de... de bună voie... readu-ți la viață... stăpânul!
Își întinse mâna dreaptă în față - mâna cu degetul lipsă. Apucă pumnalul strâns în mâna stângă și îl ridică.
Harry își dădu seama ce făcuse Șobo abia la o clipă după ce se întâmplase... Își închise ochii cât de strâns putu, dar nu reuși să alunge urletul care explodă în noapte, care îl păŹtrunse pe Harry până în măduva oaselor, de parcă ar fi fost și el străpuns cu pumnalul.
Auzi ceva căzând pe jos, auzi gemetele speriate ale lui Șobo, iar apoi un sunet ca și când ar fi fost aruncat ceva în ceaun. Harry nu avea cum să vadă, dar licoarea se făcuse de un roșu aprins, cu lumina aruncând sclipiri printre pleoapele închise ale lui Harry...
Șobo striga și gemea în agonie. Abia când simți pe față respirația lui grea și speriată, Harry își dădu seama că aceasŹta era chiar în fața lui.
- S-Sângele dușmanului... luat cu forța... îl va... reînvia pe adversar...
Harry nu putea să facă nici o mișcare, era mult prea strâns legat... Smucindu-se fără speranță în funiile care îl înlănțuiau, văzu pumnalul argintiu și strălucitor tremurând în mâna care îi rămăsese lui Șobo. Simți cum vârful îi înțeapă brațul drept și cum sângele i se revarsă pe mâneca robei sfâșiate. Șobo, încă gemând de durere, scoase repede din buzunar o fiolă și o puse sub tăietura lui Harry, ca să se scurgă câteva picături de sânge în ea.
Se duse înapoi la ceaun și turnă sângele lui Harry înăunŹtru. Lichidul se făcu instantaneu de un alb orbitor. TermiŹnându-și treaba, Șobo căzu în genunchi lângă ceaun, apoi se lăsă pe o parte și rămase întins pe jos, oblojindu-și ciotul care îi rămăsese din mână, gemând și plângând.
Ceaunul clocotea, trimițând scântei ca niște diamante în toate direcțiile. Lumina era atât de puternică, încât tot ce era în jur părea negru. Nu se întâmplă nimic...
Oare s-a înecat?, se întrebă Harry. Sau o fi eșuat...
Și atunci, scânteile din ceaun se stinseră brusc. În locul acestora ieșiră niște nori denși și albi de abur, cufundând în ceață tot ce era în fața lui Harry, astfel încât nu putu să îl mai vadă pe Șobo, pe Cedric și, în general, nimic altceva în afară de abur... A eșuat, își zise iar Harry... S-a înecat... te rog... te rog, fă să fi murit...
Dar atunci, prin ceața din fața lui, cu un fior de teroare, văzu silueta unui bărbat înalt și foarte slab...
- Îmbracă-mă, zise vocea rece de după abur și Șobo, gemând, plângând și ținându-și încă mâna mutilată strâns la piept, se grăbi să ridice roba neagră de pe jos și, numai cu o mână, o puse în jurul stăpânului său.
Omul slab ieși din ceaun, uitându-se la Harry... Iar aceasŹta privi chipul care îi bântuise coșmarurile de trei ani de zile. Mai alb ca un craniu, cu ochi roșii, mari și răi și cu un nas la fel de plat ca al unui șarpe, cu fante în loc de nări...
Lordul Întunericului renăscuse!