— CAPITOLUL XX —

PRIMA PROBĂ

Harry se trezi duminică dimineaţa şi se îmbrăcă atât de neatent, încât se pomeni că încerca să îşi pună pălăria în loc de o şosetă. Când în sfârşit reuşi să îşi îmbrace toate hainele aşa cum trebuia, se grăbi să o găsească pe Hermione. O zări la masa Cercetaşilor din Marea Sală, unde lua micul dejun cu Ginny. Simţindu-se prea încordat pentru a mânca, Harry aşteptă până când Hermione termină de mâncat şi o scoase afară, la o altă plimbare. Deşi era foarte speriată de spusele lui Sirius despre Kar¬karoff, Hermione era de părere că în acel moment dragonii erau problema cea mai presantă. - Hai să încercăm să te menţinem în viaţă până marţi seara, zise ea disperată, şi apoi ne putem face griji şi pentru Karkaroff. Înconjurară lacul de trei ori, încercând să se gândească la vreo vrajă simplă care ar putea răpune un dragon. Nu le veni nimic în minte, aşa că se duseră la bibliotecă. Aici, Harry luă toate cărţile despre dragoni şi amândoi se apuca¬ră să caute în vraful de cărţi. - Tăiatul ghearelor prin farmece... Tratarea putrezirii solzilor... Nu asta ne trebuie, asta e pentru smintiţii ca Hagrid, care vor să îngrijească dragoni... - Dragonii sunt extrem de dificil de răpus, din cauză ma¬giei străvechi care le apără pielea groasă şi protejată de solzi, pe care numai unele dintre cele mai puternice vrăji o pot penetra... Dar Sirius a zis că o vrajă simplă ar fi de ajuns... - Atunci, hai să încercăm nişte cărţi cu cele mai simple vrăji, propuse Harry, punând la o parte „Oameni care-i iu¬besc mult pe dragoni”. Se întoarse la masă cu un teanc de cărţi de vrăji şi amân¬doi începură să le frunzărească pe rând, Hermione şuşotind fără încetare lângă el: - Păi, astea sunt Vrăjile de Transformare... La ce te ajută? Doar dacă le-ai înlocui colţii cu nişte jeleuri sau ceva de genul ăsta, ceea ce i-ar face mult mai puţin periculoşi... Problema este că, aşa cum scria şi în cartea aia, pielea de dragon nu e uşor de străpuns... Eu cred că ar trebui să-l Transfigurezi, dar cu ceva atât de mare nu ai nici o şansă, mă îndoiesc că până şi profesoara McGonagall... Dar dacă te-ai Transfigura pe tine? Ca să-ţi conferi puteri în plus, de exemplu? Dar astea nu sunt vrăji simple, adică nu am în¬văţat aşa ceva la ore, eu ştiu despre ele pentru că am făcut teste preliminare pentru obţinerea a cât mai multor Niveluri Obişnuite de Vrăjitorie... - Hermione, zise Harry printre dinţi, poţi să taci puţin, te rog? Încerc să mă concentrez. Dar când Hermione tăcu, nu se întâmplă nimic, doar i se umplu creierul cu un fel de zumzăit straniu, care nu părea să lase loc concentrării. Se uită deznădăjduit pe cuprinsul cărţii „Blesteme de bază pentru cei ocupaţi şi încrâncenaţi”: scalpări instantanee... Dar dragonii nu au păr... piper pisat... Asta probabil că ar creşte puterea dragonului de a scuipa flăcări... limbă cu spini... Asta mai lipsea, să-i dea o armă în plus... - O, nu, iar a venit! De ce nu citeşte pe corabia lui tâmpită? zise Hermione sarcastic, când Viktor Krum intră cu un vraf de cărţi. Le aruncă o privire posomorâtă amândurora şi se aşeză într-un colţ. - Haide, Harry, să ne întoarcem în camera de zi... O să apară imediat şi fan-clubul lui... Şi într-adevăr, când ieşiră, un grup de fete intrară pe vâr¬furi în bibliotecă, una dintre ele având prinsă în talie o eşar¬fă în culorile drapelului Bulgariei. * Harry abia reuşi să doarmă în noaptea aceea. Luni di¬mineaţă când se trezi, se gândi serios, pentru prima oară în viaţă, să fugă de la Hogwarts. Dar când privi în jurul lui la micul dejun în Marea Sală şi se gândi la ce ar însemna dacă ar părăsi castelul, îşi dădu seama că nu putea. Era singurul loc unde fusese fericit... Ei bine, se presupunea că fusese fericit şi cu părinţii lui, dar asta nu îşi mai amintea. Într-un fel, ideea că ar prefera să înfrunte un dragon, decât să se întoarcă în Aleea Boschetelor la Dudley era ceva demn de luat în considerare. Îl calmă într-un fel. Îşi termină de mâncat ouăle cu şuncă (gâtul nu îi funcţiona prea bine) şi, când se ridică de la masă, îl văzu pe Cedric Diggory părăsind masa Astropufilor. Cedric încă nu ştia de dragoni... Singurul campion care nu ştia, dacă presupunerile lui Harry erau corecte, că Ma¬dame Maxime le spuseseră lui Fleur şi lui Krum... - Hermione, ne întâlnim la sere, zise Harry, hotărându-se brusc ce să facă atunci când îl văzu pe Cedric ieşind din sală. Du-te, te ajung din urmă! - Harry, o să întârzii, trebuie să sune de intrare... - Te prind din urmă, da? Când ajunse la capătul scării de marmură, Cedric le ur¬case deja. Era însoţit de o grămadă de prieteni din anul VI. Harry nu vroia să îi spună lui Cedric nimic de faţă cu ei. Printre aceştia, erau şi unii care îi citaseră din articolul Ritei Skeeter ori de câte ori se nimerea pe lângă ei. Îl urmă pe Cedric de la depărtare şi văzu că se îndrepta către coridorul unde se afla şi clasa de „Farmece”. Lui Harry îi veni o idee. Oprindu-se la distanţă de ei, îşi scoase bagheta şi ţinti cu grijă. - Diffindo! Geanta lui Cedric se rupse şi din ea căzură pene şi cărţi pe jos. Mai multe călimări se făcură ţăndări. - Nu vă deranjaţi, spuse Cedric pe un ton exasperat, când prietenii lui se aplecară să-l ajute, spuneţi-i lui Flitwick că vin şi eu imediat, zău, nu e nevoie... Exact asta sperase şi Harry. Îşi băgă bagheta la loc în buzunar şi aşteptă până când prietenii lui Cedric dispărură în clasa în care aveau ore. Se apropie apoi repede de Cedric, fiind doar ei doi pe hol. - Bună, zise Cedric, ridicând cartea „Un ghid al Trans¬figurării avansate”, pătată toată de cerneală. Tocmai mi s-a rupt geanta... Era nou-nouţă şi cu toate astea... - Cedric, zise Harry, prima probă sunt dragonii. - Poftim? zise Cedric, ridicând privirea. - Dragoni, zise Harry, vorbind repede, în caz că venea pro¬fesorul Flitwick să vadă ce făcea Cedric. Au patru, unul pen¬tru fiecare dintre noi, şi trebuie să trecem de ei. Cedric se uită fix la el. Văzu o parte din panica pe care o simţise el însuşi sâmbătă seara scânteind acum în ochii de un gri metalic ai lui Cedric. - Eşti sigur? şopti Cedric. - Foarte sigur, zise Harry. I-am văzut. - Dar cum ai aflat? Nu ar trebui să ştim... - Nu contează, zise Harry repede - ştia că Hagrid ar fi avut probleme, dacă ar fi spus adevărul - dar nu sunt sin¬gurul. Până acum trebuie să fi aflat şi Fleur, şi Krum... Ma¬dame Maxime şi Karkaroff au văzut şi ei dragonii. Cedric se ridică, cu mâinile pline de pene îmbibate în cerneală, cu geanta ruptă, atârnându-i de umăr. Se uită la Harry şi în ochii săi licări ceva ciudat, aproape ca o suspiciune. - De ce mi-ai spus? întrebă el. Harry se uită la el, nevenindu-i să creadă. Era sigur că Cedric nu l-ar fi întrebat, dacă ar fi văzut dragonii cu ochii lui. Harry nu le-ar fi dorit nici măcar duşmanilor să-i înfrun¬te pe monştrii aceia... Ei, poate doar lui Reacredinţă sau lui Plesneală... - Pentru că aşa e corect, nu? îi spuse lui Cedric. Acum ştim cu toţii... Pornim de pe picior de egalitate, nu? Cedric continuă să se uite la el, puţin bănuitor, când Harry auzi un bocănit familiar în spatele lui. Se întoarse şi îl văzu pe Ochi-Nebun Moody ieşind dintr-o clasă din apropiere. - Vino cu mine, Potter, murmură el. Diggory, hai, du-te la ore... Harry se uită neliniştit la Moody. Oare îi auzise? - Păi... Domnule profesor, eu ar trebui să fiu la „Ierbologie”... - Lasă asta, Potter. Hai în biroul meu, te rog... Harry îl urmă, întrebându-se ce avea să păţească. Oare Moody vroia să ştie cum aflase de dragoni? Oare avea să se ducă la Dumbledore şi să-l pârască pe Hagrid sau să-l trans¬forme pe Harry într-un dihor? Ei bine, i-ar fi fost mai uşor să treacă de dragon dacă ar fi fost dihor, îşi zise Harry, ar fi fost mult mai mic şi mult mai greu de văzut de la o înălţime de o sută de metri... Îl urmă pe Moody în biroul lui. Moody închise uşa în urma lor şi se întoarse să se uite la Harry, cu ochiul magic fixat asupra lui, ca şi cel normal, de altfel. - Tocmai ai făcut un lucru foarte frumos, Potter, spuse Moody încet. Harry nu ştiu ce să spună, nu se aşteptase la aşa ceva. - Stai jos, zise Moody şi Harry se aşeză uitându-se în jur. Vizitase acest birou şi în timpul foştilor săi ocupanţi. Pe vremea profesorului Lockhart, pereţii erau plini de poze care zâmbeau şi făceau cu ochiul ale însuşi profesorului Lockhart. Când locuise Lupin aici, se găseau fel de fel de specimene ciudate ale unor specii fascinante din lumea Magiei Negre, pe care le adusese pentru a le vorbi elevilor săi despre ele. Acum însă biroul era plin de o mulţime de obiecte extraordinar de ciudate, pe care probabil că le folo¬sise Moody pe vremea când fusese Auror. Pe birou exista ceva ce părea să fie un obiect rotativ, de sticlă. Harry îl recunoscu imediat, pentru că el însuşi avea unul. Un Tradar, dar mult mai mic ca al lui Moody. În colţul unei măsuţe de lemn se afla un obiect care semăna cu un televizor straniu de aur, cu aspect pufos, care scotea un zumzet molcom. Pe peretele de vizavi de Harry se găsea un fel de oglindă, care nu reflecta însă camera. Siluete ca nişte umbre se mişcau în interiorul ei, nici una dintre ele nu se vedea clar. - Îţi plac detectorii mei de obiecte ale Magiei Negre? zise Moody, care îl privea cu atenţie pe Harry. - Ce este ăla? întrebă Harry, arătând către obiectul auriu şi pufos. - Un Senzor Secretos. Vibrează când detectează terti¬puri şi minciuni... Dar aici nu e bun de nimic, prea multe interferenţe... O mulţime de elevi care mint doar pentru că nu şi-au făcut temele. Zumzăie de când am venit. A tre¬buit să-mi fac Spionoscopul să nu mai fluiere. Este ultra¬sensibil, detectează totul pe o rază de doi kilometri în jur. Desigur, ar putea să detecteze şi lucruri serioase, adăugă el pe un ton hârşâit. - Şi la ce foloseşte oglinda aceea? - Ah, aceea este oglinda mea contra duşmanilor. Îi vezi acolo, cum stau în ceaţă? Nu am probleme decât atunci când le văd ochii. Atunci îmi deschid cufărul. Râse scurt şi la fel de hârşâit şi arătă către cufărul mare de sub fereastră. Era ferecat cu mai multe lacăte. Harry se întrebă ce era acolo, până când următoarea întrebare a lui Moody îl aduse cu picioarele pe pământ. - Deci, ai aflat de dragoni, nu? Harry ezită. De asta se temuse... Dar cum nu îi spusese lui Cedric de unde ştia, tot aşa nu îi zise nici lui Moody că Hagrid încălcase iar toate regulile. - E în ordine, zise Moody, aşezându-se, întinzându-şi piciorul de lemn şi mormăind neîncetat. Trişatul face parte din tradiţia Turnirului celor trei vrăjitori... - Eu nu am trişat, zise Harry tăios. Am aflat... din greşeală... Moody zâmbi. - Nu te-am acuzat, băiete. I-am spus lui Dumbledore de la început că nu mă îndoiesc de corectitudinea lui, dar că poate fi sigur că bătrânul Karkaroff şi Maxime nu vor fi corecţi. Probabil că le-au spus deja campionilor lor tot ce ştiu sau au aflat. Vor să câştige. Vor să-l bată pe Dumble¬dore. Le-ar plăcea să demonstreze că e şi el un simplu om. Moody râse iar hârşâit şi ochiul său magic se învârti atât de repede, încât Harry renunţă să îl privească. - Şi... ai vreo idee cum să treci de dragonul tău? întrebă Moody. - Nu, zise Harry. - Ei bine, eu n-o să-ţi spun, zise Moody scurt. Nu favo¬rizez pe nimeni. Doar o să-ţi dau nişte sfaturi, bune, zic eu.... Primul ar fi... Foloseşte-ţi talentul şi puterile! - Dar eu nu sunt deloc puternic, zise Harry, fără să stea pe gânduri. - Ba pardon, mormăi Moody, dacă eu zic că ai puteri deosebite, atunci aşa e! Gândeşte-te... La ce eşti tu cel mai bun? Concentrează-te... Harry încercă să se concentreze. Ce făcea el cel mai bine? Ei bine, da, ar fi fost ceva... - La vâjthaţ, zise el deznădăjduit, şi cu ce mă ajută asta?! - Exact, zise Moody, privindu-l fix, cu ochiul magic aproape nemişcat. Eşti un zburător extraordinar de bun, din câte am auzit... - Da, dar... zise Harry şi îl privi şi el cu mare atenţie. Nu am voie să-mi aduc mătura, nu am decât bagheta la îndemână... - Al doilea sfat pe care pot să ţi-l dau, zise Moody, între¬rupându-l brusc, este să foloseşti o vrajă simplă şi drăguţă, care să îţi aducă ce îţi trebuie... Harry se uită la el nedumerit. De ce avea nevoie? - Haide, băiete, şopti Moody. Pune-le cap la cap, nu e chiar aşa de greu... Şi atunci îi pică fisa. Era cel mai bun la zburat. Şi trebuia să treacă de dragon în aer. Pentru asta, avea nevoie de „Fulger”. Şi pentru „Fulger” avea nevoie de... - Hermione, şopti Harry când ajunse în fugă la sera trei, zece minute mai târziu, cerându-i scuze pe nerăsuflate pro¬fesoarei Lăstar când trecu pe lângă ea, Hermione, am ne¬voie de ajutorul tău! - Şi eu ce crezi că am încercat să fac, Harry? îi şopti ea, aruncându-i priviri îngrijorate pe deasupra Tufei Tremu¬rătoare care unduia în bătaia vântului şi ale cărei frunze uscate le rupea. - Hermione, trebuie să învăţ să fac cum trebuie o Vrajă de Chemare până mâine după-amiază! * Aşa că exersară neîntrerupt. Nu luară masa de prânz, ci se îndreptară către o clasă goală, unde Harry încercă din răsputeri să facă diverse obiecte din cameră să zboare către el. Încă avea probleme. Cărţile şi penele încetineau pe la jumătatea drumului şi cădeau pe jos ca nişte pietroaie. - Concentrează-te, Harry, mai multă concentrare... - Ce crezi că încerc să fac? zise Harry supărat. Nu ştiu de ce, dar îmi tot apare un dragon imens în faţa ochilor... Bine, mai încerc o dată... Vroia să chiulească de la „Prezicerea viitorului” şi să con¬tinue să exerseze, dar Hermione refuză categoric să chiulească de la „Aritmanţie”, iar fără ea nu avea nici un sens să rămână, aşa că fu nevoit să îndure o oră cu profesoara Trelawney, care le explică - aproape toată ora - că poziţia lui Marte faţă de Saturn în acel moment însemna că cei născuţi în iulie erau în mare pericol de a muri violent şi rapid. - Păi, e bine, zise Harry tare, nemaiputând să se stăpâ¬nească, atâta timp cât nu am o moarte înceată, nu vreau să sufăr! Ron păru pentru un moment că e gata să izbucnească în râs. Îl privi în ochi pe Harry, pentru prima oară în ultimele zile, dar Harry încă se simţea mult prea plin de resentimente faţă de el ca să îi mai pese. Petrecu restul orei încercând să atragă cu bagheta obiecte mici către el, pe sub masă. Reuşi să facă o muscă să zboare direct în mâna lui, dar nu fu pe deplin convins că izbutise datorită progreselor lui la Vrăjile de Chemare... Poate că era pur şi simplu o muscă bleagă... Se forţă să mănânce câte ceva la cină, după ora de „Pre¬zicere a viitorului”, apoi se întoarse în clasa goală, însoţit de Hermione, amândoi ascunşi privirilor profesorilor de pele¬rina lui Harry. Continuară să exerseze până după miezul nopţii. Ar fi rămas mai mult, dar apăru Peeves şi, sub pre¬textul că ar fi fost dorinţa lui Harry să îi fie aruncate obiecte spre el, începu să azvârle cu scaune în Harry şi în Her¬mione, care plecară repede, înainte ca zgomotul făcut de Peeves să îl aducă pe Filch. Se întoarseră în camera de zi a Cercetaşilor, care era pustie la acea oră. La două noaptea, Harry stătea încă în faţa focului, ală¬turi de Hermione, înconjuraţi de o grămadă de obiecte: cărţi, pene, câteva scaune, un set vechi de piese de şah şi de Trevor, broasca lui Neville. Abia în ultima oră reuşise să stăpânească efectiv Vraja de Chemare. - Acum e mai bine, Harry, mult mai bine, zise Hermione, părând obosită, dar foarte mulţumită. - Ei bine, acum ştim cum facem data viitoare când o să am probleme cu o vrajă, zise Harry, aruncându-i Hermionei un dicţionar cu rune, ca să mai încerce o dată să îl aducă la el. Mă ameninţi cu un dragon! Aşaaa... Harry ridică iar bagheta şi zise hotărât: - Accio dicţionar! Tomul mare şi greu zbură din mâinile Hermionei, tra¬versă camera şi Harry îl prinse din zbor. - Harry, cred că ai reuşit! zise Hermione încântată. - Măcar de-ar merge şi mâine, zise Harry. „Fulger” o să fie mult mai departe decât lucrurile de aici, o să fie în cas¬tel şi eu o să fiu afară... - Nu contează, zise Hermione hotărâtă. Atâta timp cât te concentrezi puternic asupra sa, o să vină la tine, cu siguranţă! Harry, ar trebui să dormim puţin... Ai nevoie de odihnă... Harry se concentrase atât de mult să înveţe Vraja de Che¬mare în seara aceea, încât o parte din frică îl părăsise. Sentimentul reveni însă cu forţe proaspete în dimineaţa următoare. Atmosfera din şcoală era foarte încordată şi plină de entuziasm. Orele se întrerupeau la prânz, pentru ca elevii să aibă timp să ajungă la padocul dragonilor... Ei nu ştiau însă, bineînţeles, ce aveau să găsească acolo. Harry se simţi ciudat, cu totul altfel decât ceilalţi din jurul lui, chiar dacă îi urau noroc când trecea pe lângă ei sau îi şuierau batjocoritor: „Am adus un morman de batiste pentru tine, Potter!” Era o stare de nelinişte atât de mare, încât se întrebă dacă va reuşi să îşi păstreze cumpătul când aveau să-l conducă la dragonul său, ca nu cumva să înceapă să arunce vrăji asupra tuturor celor din jur. Timpul se com¬porta mult mai straniu decât de obicei, se scurgea de parcă s-ar fi spart robinetul orelor... Acum era la prima oră, „ Is¬toria Magiei”, pentru ca apoi să se trezească în Marea Sală, unde lua prânzul, iar pe urmă (Unde se dusese dimineaţa? Când se scurseseră ultimele trei ore fără dragoni?) profe¬soara McGonagall se apropie repede de el în Marea Sală şi îi zise, sub privirile mai multor elevi: - Potter, campionii trebuie să vină cu mine.... Trebuie să te pregăteşti pentru prima probă. - Da, zise Harry, ridicându-se, şi furculiţa îi căzu pe far¬furie cu un zgomot puternic. - Noroc, Harry, şopti Hermione. O să fie totul bine! - Da, zise Harry, cu o voce care părea să nu fie a lui. Ieşi din Marea Sală cu profesoara McGonagall. Nici ea nu părea să fie în apele ei. De fapt, părea la fel de neliniştită ca Hermione. În timp ce coborau scara de piatră, îi puse mâna pe umăr. - Să nu intri în panică, zise ea, rămâi cu capul pe umeri... Avem vrăjitori la îndemână ca să ţină situaţia sub control, în caz că se întâmplă ceva... Important e să te străduieşti să îndeplineşti proba cât poţi de bine şi nimeni nu va zice nimic... Te simţi bine? - Da, se auzi Harry spunând. Da, foarte bine... Îl conduse către locul unde se aflau dragonii, până la marginea pădurii, dar când se apropiară de pâlcul de copaci din spatele cărora trebuia să se vadă padocul, Harry văzu că fusese ridicat un cort, cu intrarea către ei, ascunzându-i privirilor pe dragonii fioroşi. - Trebuie să intri acolo cu ceilalţi campioni, zise profe¬soara McGonagall, cu o voce destul de tremurată, şi să aştepţi să-ţi vină rândul, Potter. Domnul Bagman e şi el înă¬untru... O să-ţi spună... despre ce este vorba... Mult noroc! - Mulţumesc, zise Harry, cu o voce slăbită, parcă venind de la mare distanţă. Îl lăsă în faţa intrării în cort. Harry intră. Fleur Delacour stătea într-un colţ, pe un taburet scund. Nu părea la fel de stăpână pe ea ca de obicei, ci mai degrabă palidă şi rece. Viktor Krum părea şi mai posomorât decât era în mod normal. Era modul lui de a-şi exterioriza emoţiile, presupuse Harry. Cedric se plimba în sus şi în jos. Când intră Harry, îi zâmbi discret, iar Harry îi zâmbi şi el, simţind cum i se chinuiau muşchii feţei să facă acest lucru, de parcă ar fi uitat cum se făcea. - Harry! Bine ai venit! zise Bagman, uitându-se fericit la el. Intră, intră, simte-te ca acasă! Bagman semăna oarecum cu un desen animat viu, prin¬tre campionii palizi şi îngrijoraţi. Iar era îmbrăcat cu roba lui ca fagurele de viespe. - Ei bine, acum că suntem toţi aici, a sosit momentul să vă spun despre ce este vorba! zise Bagman vesel. Când o să se strângă publicul, o să vă dau fiecăruia acest săculeţ - ri¬dică o punguţă de mătase mov şi o scutură în faţa lor - din care veţi extrage fiecare câte un model în miniatură a ceea ce veţi înfrunta! Sunt... Hm, cum să vă spun... Tipuri diferite, ca să zic aşa. Şi trebuie să vă mai spun ceva... A, da... Sarcina voastră e să luaţi oul de aur! Harry se uită în jur. Cedric aprobă din cap, în semn că înţelesese ce spusese Bagman, şi apoi începu să se plimbe iar prin cort. Se făcuse cam verde la faţă... Fleur Delacour şi Krum nu avuseseră nici o reacţie. Poate că aveau impresia că li se va face rău dacă deschideau gura să vorbească... Exact asta simţea Harry. Dar ei, cel puţin, se oferiseră volun¬tari... Fusese dorinţa lor... În câteva minute, sute şi sute de picioare se auziră tre¬când pe lângă cort, posesorii lor discutând entuziasmaţi, râzând şi glumind... Harry se simţi atât de departe şi de diferit de mulţime, încât parcă ar fi făcut parte dintr-o specie diferită. Şi apoi - Harry avu impresia că după o se¬cundă - Bagman deschise gura săculeţului de mătase mov. - Doamnele întâi, zise el, oferindu-i-l lui Fleur Delacour. Fleur băgă o mână tremurândă în punguţă şi scoase un dragon micuţ, identic cu... Verdele Galez! Avea numărul 2 în jurul gâtului. Şi Harry ştiu, văzând-o pe Fleur deloc sur¬prinsă, ci mai degrabă resemnată, că avusese dreptate: Ma¬dame Maxime îi spusese ce o aştepta. Acelaşi lucru se adeveri şi cu Krum. Scoase Bulgărele de Foc Chinezesc. Avea numărul 3 în jurul gâtului. Nici măcar nu clipi, îşi plecă doar privirile. Cedric băgă şi el mâna în sac şi scoase Botul Scurt Suedez gri-albăstrui, cu numărul 1 în jurul gâtului. Ştiind ce mai rămăsese în punguţă, Harry băgă şi el mâna şi scoase fiorosul Ţintat Maghiar, cu numărul 4. Acesta îşi deschise aripile, în timp ce îl privea pe Harry, şi îşi dezveli colţii minusculi. - Ei bine, asta e! zise Bagman. Aţi extras dragonii pe care îi veţi înfrunta, iar numerele se referă la ordinea intrării, aţi înţeles? Acum, o să trebuiască să plec cât de curând, pentru că eu nu concurez. Domnule Diggory, dumneavoastră sunteţi primul, nu trebuie decât să intraţi în padoc când auziţi fluierul, da? A... Harry, pot să vorbesc puţin cu tine? Afară? - Păi... da, zise Harry absent, se ridică şi ieşi din cort împreună cu Bagman, care îl conduse mai la o parte, înspre copaci, după care se întoarse spre el cu o expresie părin¬tească pe chip. - Te simţi bine, Harry? Vrei să-ţi aduc ceva? - Poftim? zise Harry. Eu... Nu, nimic... - Ai vreun plan? zise Bagman, coborându-şi vocea. Pen¬tru că ţi-aş da cu plăcere nişte sfaturi, dacă vrei, să ştii. Vreau să zic, continuă Bagman, coborând vocea şi mai mult, tu eşti cel mai dezavantajat, Harry... Dacă te pot ajuta cu ceva... - Nu, zise Harry, atât de repede, încât îşi dădu seama că păruse nepoliticos, nu... M-am... m-am gândit ce o să fac, mulţumesc... - Nu trebuie să ştie nimeni, Harry, zise Bagman, făcân¬du-i cu ochiul. - Nu, e în regulă, zise Harry, întrebându-se de ce tot spu¬nea asta şi dacă fusese vreodată mai în neregulă ca acum. Am un plan... Se auzi un fluier de undeva. - Vai, trebuie să mă duc! zise Bagman alarmat şi se înde¬părtă grăbit. Harry se întoarse în cort şi îl văzu pe Cedric ieşind din el, mai verde la faţă ca niciodată. Harry încercă să îi ureze noroc când trecu pe lângă el, dar nu scoase decât un mor¬măit răguşit. Harry se întoarse în cort, unde se aflau Fleur şi Krum. Câteva clipe mai târziu auzi uralele mulţimii, ceea ce însem¬na că Cedric intrase în padoc şi că acum era faţă în faţă cu echivalentul în mărime naturală al modelului extras de el... Era mult mai rău decât îşi imaginase Harry. Stătea acolo şi asculta mulţimea strigând şi ţipând, în timp ce Diggory făcea ce făcea ca să treacă de Botul Scurt Suedez. Krum încă se mai uita la podea. Fleur începuse să calce pe urmele lui Cedric, păşind neliniştită prin cort. Iar comentariul lui Bagman făcea ca totul să fie mult, mult mai rău... Imagini îngrozitoare i se conturară în minte lui Harry, când auzi: „Oooh, ca prin urechile acului... Ce riscant! Extraordinar, se pare că nu îi e frică de nimic! Inteligentă mişcare... Păcat că n-a mers!” Şi apoi, după vreo cincisprezece minute, Harry auzi ura¬lele asurzitoare ale mulţimii, ceea ce nu puteau însemna de¬cât un singur lucru: Cedric reuşise să treacă de dragon şi luase oul de aur! - Foarte bine, într-adevăr! striga Bagman. Şi acum notele juriului! Însă nimeni nu strigă notele. Harry presupuse că mem¬brii juriului ridicaseră cartonaşe în faţa mulţimii. - Unul gata, mai sunt trei! strigă Bagman, când se auzi iar fluierul. Domnişoară Delacour, vă rog! Fleur tremura din cap până-n picioare. Îi deveni mult mai simpatică, iar Harry o privi mult mai prietenos decât până atunci când ieşi cu capul sus, cu mâna încleştată pe baghetă. Rămăsese numai cu Viktor Krum, în colţuri opuse, evitân¬du-şi privirile. Procedura reîncepu... - O, nu sunt sigur că a fost o mişcare înţeleaptă! îl auziră pe Bagman strigând. Ah... Gata-gata! Cu grijă acum... Dum¬nezeule, am crezut că atât i-a fost! Zece minute mai târziu, Harry auzi mulţimea izbucnind în aplauze pentru a doua oară... Probabil că şi Fleur reuşise. Urmă o pauză, în timp ce erau arătate notele lui Fleur... Alte urale... Şi apoi, pentru a treia oară, fluierul arbitrului. - Şi acum urmează domnul Viktor Krum! răcni Bagman şi Krum ieşi, lăsându-l singur pe Harry. Acum devenise foarte conştient de ce se întâmpla cu cor¬pul lui, de cât de repede îi bătea inima şi cum simţea fur¬nicături în degete, de teamă... Şi totuşi, în acelaşi timp i se părea că reuşise să se detaşeze de el însuşi, să vadă pereţii cortului şi să audă strigătele mulţimii, de parcă s-ar fi aflat la mare depărtare... - Cât curaj! striga Bagman şi Harry auzi cum Bulgărele de Foc Chinezesc scoate un răget asurzitor, îngrozitor, în timp ce mulţimea stătea cu sufletul la gură. Mare curaj... Şi... Da, a luat oul! Aplauzele pătrunseră aerul rece de iarnă şi răsunară de parcă s-ar fi spart nişte geamuri. Krum terminase... Imediat îi venea rândul şi lui Harry... Se ridică, simţindu-şi picioarele de parcă i-ar fi fost făcute din vată. Aşteptă. Apoi auzi fluierul. Ieşi din cort, cu neliniş¬tea crescând progresiv în sufletul lui. Trecu de copaci şi intră în padoc printr-o gaură. Văzu totul din faţa lui de parcă ar fi fost un vis colorat. Sute şi sute de chipuri îl priveau din tribunele care fuse¬seră aduse prin magie acolo. Dragonul lui, marele Ţintat Maghiar, îl aştepta în capătul celălalt al padocului, păzin¬du-şi ouăle, cu aripile pe jumătate deschise, cu ochii răi şi galbeni aţintiţi asupra lui — o şopârlă uriaşă, monstruoasă şi neagră, care îşi zbătea coada cu spini, lăsând urme adânci în pământ. Mulţimea devenise foarte agitată, dar Harry nu putea spune dacă era prietenoasă sau nu şi nici nu-i păsa. Sosise momentul să facă ce trebuia... Să se con¬centreze total, până la uitare, asupra obiectului, asta era unica lui şansă... Ridică bagheta. - Accio Fulger! strigă el. Aşteptă, fiecare părticică din el sperând, rugându-se fier¬binte... Dacă nu reuşea... Dacă nu venea „Fulger”... Vedea totul din jurul lui ca printr-o barieră transparentă, ca printr-un fel de abur care făcea cortul şi sutele de chipuri din jur să îi apară uşor deformate... Şi atunci îl auzi, vâjâind în spatele lui. Se întoarse şi îşi văzu mătura sa marca „Fulger” zburând cu viteză către el, pe la marginea pădurii, intrând apoi în padoc, oprindu-se în aer lângă el şi aşteptându-l să încalece. Mulţimea făcea şi mai mult zgomot... Bagman striga ceva, dar urechile lui Harry nu mai funcţionau normal... Auzul nu mai era impor¬tant în acel moment... Îşi aruncă piciorul peste mătură şi ţâşni. O secundă mai târziu, se întâmplă ceva miraculos... În timp ce zbura în sus şi vântul îi trecea prin păr, chipurile din mulţime nu mai erau decât nişte gămălii colo¬rate dedesubt, iar dragonul nu era mai mare decât un câine, îşi dădu seama că nu lăsase în urmă doar arena întrecerilor, ci şi teama... Era din nou stăpân pe el! Era doar un alt joc de vâjthaţ, atâta tot... Doar un alt joc de vâjthaţ, iar dragonul acela doar o echipă adversă... Se uită la cuibul cu ouă şi îl văzu pe cel de aur, strălucind printre celelalte, care erau de culoarea cimentului, aşezate în siguranţă între picioarele dragonului. „OK”, îşi zise Harry în sinea lui, „Să aplic tactici de diversiune... Înainte...” Coborî fulgerător. Capul Ţintatului Maghiar se rotea du¬pă el, îl urmărea. Harry îşi dădu seama ce vroia să facă şi se ridică exact la timp. Un şuvoi de foc fusese aruncat chiar pe locul unde se aflase el, înainte de a se ridica brusc în înal¬turi... Dar lui Harry nu îi păsa... Era ca şi când s-ar fi ferit de un balon-ghiulea... - Pe barba lui Merlin, băiatul ăsta ştie să zboare! strigă Bagman, când mulţimea ţipă şi tresări speriată. Domnule Krum, nu-i aşa? Harry zbură şi mai sus, în cercuri largi. Dragonul nu îl scăpa din priviri, cu capul învârtindu-i-se neîncetat pe gâtul lung. Dacă avea să continue aşa, ameţea, desigur... Dar Harry ştia că nu trebuia să întindă coarda prea tare. Dacă dragonul se apuca să verse iar foc... Harry coborî brusc şi cu mare viteză, exact când drago¬nul deschise gura, dar de data aceea nu fu la fel de norocos. Nu-l nimeriră flăcările, în schimb coada dragonului se în¬dreptă vâjâind către el şi, când viră la stânga, unul dintre spinii săi lungi îi zgârie umărul, sfâşiindu-i roba... Simţea durerea, auzea ţipetele mulţimii, însă tăietura nu părea să fie adâncă... Zbură în spatele dragonului şi îi veni în minte ceva... Dragonul nu părea să obosească şi îşi proteja ouăle cu străşnicie. Deşi îşi deschidea aripile şi bătea din ele cu pute¬re, se învârtea şi se zbătea, urmărind mişcările lui Harry cu ochii aceia galbeni şi înspăimântători, îi era teamă să se îndepărteze prea tare de ouă... Trebuia să îl convingă să o facă, altfel n-ar fi reuşit în veci să se apropie de ouă... Începu să zboare, întâi într-o parte, apoi în cealaltă, nu foarte aproape pentru ca dragonul să nu îl poată atinge cu focul pe care îl scuipa. Dragonul îl pândea, cu ochii cu pupi¬lele verticale fixate pe Harry, cu colţii dezgoliţi ameninţător... Zbură şi mai sus. Capul dragonului se ridică după el, gâtul fiindu-i acum întins la maximum, încolăcindu-se şi un¬duindu-se ca un şarpe în faţa celui care îl vrăjise... Harry se ridică şi mai sus, iar dragonul scoase un răget exasperat. Pentru dragon, Harry nu era decât o muscă pe care îşi dorea din tot sufletul să o prindă. Coada îi zvâcni iar, dar acum Harry era prea sus ca să îl ajungă... Dragonul scuipă foc, Harry se feri cu dibăcie... Dragonul deschise larg fălcile... - Haide, şuieră Harry, învârtindu-se pe deasupra, vino, vino şi prinde-mă... Sus, hai... Atunci dragonul se ridică de pe ouă, întinzându-şi aripile la fel de mari ca ale unui mic aeroplan... Atât aştepta Harry! Coborî în picaj. Înainte ca dragonul să-şi dea seama ce făcuse sau unde dispăruse Harry, acesta îşi continuă că¬derea bruscă spre sol, către ouăle care acum erau neprote¬jate de picioarele dragonului. Îşi luă mâinile de pe „Fulger”, înşfăca oul de aur... Şi acceleră din nou, ridicându-se pe deasupra tribunelor, cu oul greu sub braţul nevătămat! Era ca şi când cineva dăduse iar drumul la sonor... Pentru prima dată auzi clar zgomotul mulţimii, care striga şi aplauda la fel de tare ca şi suporterii irlandezi de la Cupa Mondială... - Fiţi atenţi! striga Bagman întruna. Vă rog să fiţi atenţi! Campionul cel mai tânăr a reuşit să ia oul cel mai repede dintre toţi! Ei bine, din acest moment şansele lui Harry Potter au crescut! Harry văzu cum îngrijitorii de dragoni se grăbiră să stă¬pânească dragonul, iar la intrarea în padoc îi observa pe profesoara McGonagall, pe profesorul Moody şi pe Hagrid, gră¬bindu-se către el, făcându-i toţi cu mâna să vină la ei. Le văzu zâmbetele fericite, chiar de la depărtarea aceea. Zbură iar pe deasupra tribunelor, zgomotul mulţimii aproape spărgându-i timpanele, şi ateriza lin, fericit cum nu mai fusese de atâta timp. Trecuse cu bine prima probă şi supravieţuise... - A fost excelent, Potter! strigă profesora McGonagall, imediat ce Harry se dădu jos de pe „Fulger”. Venind din partea ei, felicitarea putea fi considerată o laudă extraordinară. Observă că îi tremura mâna când arătă către umărul lui. - Trebuie să te duci imediat la Madame Pomfrey, chiar înainte ca juriul să-ţi acorde notele... Pe aici... A trebuit să-l îngrijească şi pe Diggory... - Ai reuşit, Harry! zise Hagrid răguşit. Ai reuşit! Şi încă împotriva celui mai crunt dragon! Doar ştii că Charlie a zis că e cel mai... - Mersi, Hagrid, zise Harry tare, ca să îl facă pe Hagrid să tacă şi să nu se dea de gol că îi arătase dragonii cu o seară înainte. Şi profesorul Moody părea foarte mulţumit. Ochiul său magic îi dansa în cap de bucurie. - Foarte frumos, Potter, mormăi el. - Gata, Potter, hai la cortul de prim ajutor, te rog, îl zori profesoara McGonagall. Harry ieşi din padoc, încă gâfâind, şi o văzu pe Madame Pomfrey, care stătea în faţa unui al doilea cort, părând foarte îngrijorată. - Dragoni! zise ea pe un ton dezgustat, trăgându-l pe Harry înăuntru. Cortul era împărţit în sectoare. Desluşi umbra lui Cedric prin draperia de pânză, dar Cedric nu părea să fie rănit grav. Cel puţin, putea să stea în capul oaselor. Madame Pomfrey îi examina umărul lui Harry, vorbind mânioasă în tot acest timp: - Anul trecut Dementorii, anul ăsta dragonii, oare ce or să mai aducă la şcoală anul viitor? Ai avut mare noroc... E o rană superficială... Dar o să trebuiască să o curăţ, înainte de a încerca să o vindec... Curăţă tăietura, tamponând-o cu un lichid mov, care fumega şi ustura, apoi îi atinse umărul cu bagheta şi Harry simţi cum se vindecă instantaneu. - Acum, stai liniştit un minut... Hai, aşază-te! Apoi poţi să te duci să-ţi vezi notele. Ieşi vijelios din cort, dar mai apucă să o audă cum îl între¬ba pe Cedric: - Te simţi mai bine, Diggory? Harry nu vroia să stea liniştit, adrenalina îi clocotea încă în sânge. Se ridică, vrând să se ducă să vadă ce se întâmpla afară, dar înainte să ajungă la uşa cortului, îşi făcură apariţia doi oameni: Hermione, urmată îndeaproape de Ron. - Harry, ai fost strălucit! zise Hermione emoţionată, cu urme de degete pe faţă, de cât şi le apăsase pe obraji, de teamă şi de emoţie. Ai fost extraordinar! Nu glumesc! Dar Harry se uita la Ron, care era foarte palid şi îl privea pe Harry de parcă ar fi fost o stafie. - Harry, zise el, foarte serios, oricine ţi-a pus numele în Pocal... Cred... cred că vrea să te vadă în mormânt! Era ca şi când ultimele săptămâni nici nu existaseră! De parcă Harry se întâlnea cu Ron pentru prima dată, imediat după ce fusese ales campion. - Ţi-ai dat seama? zise Harry rece. Ţi-a luat cam mult. Hermione stătea neliniştită între ei, uitându-se când la unul, când la altul. Ron, nesigur, deschise gura să vorbeas¬că. Harry bănui că Ron vroia să-şi ceară scuze şi, deodată, îşi dădu seama că nu vroia să le audă. - E în ordine, zise el, înainte ca Ron să pronunţe cuvin¬tele. Nu mai contează! - Nu, zise Ron. Nu ar fi trebuit să... - Nu mai contează acum, serios! repetă Harry. Ron îi zâmbi emoţionat şi Harry îi răspunse cu un zâm¬bet fericit. Hermione izbucni în lacrimi. - Nu înţeleg de ce plângi! îi spuse Harry uluit. - Amândoi sunteţi nişte proşti! strigă ea, bătând cu picio¬rul în pământ, iar lacrimile continuară să curgă nestăpânite. Apoi, înainte ca vreunul dintre ei să o poată opri, îi îm¬brăţişa pe amândoi şi ieşi din cort în viteză, plângând în hohote. - Nu e normală, zise Ron, clătinând din cap. Hai, Harry, cred că ţi se afişează notele... Harry îşi luă mătura „Fulger” şi oul de aur, simţindu-se mult mai fericit decât credea că ar fi fost posibil acum o oră, şi ieşi cu Ron din cort. - Să ştii că ai fost cel mai bun, de departe, turuia Ron. Cedric a făcut o chestie ciudată, a transfigurat un bolovan de pe jos... într-un câine... Încerca să-l facă pe dragon să se ducă după câine... Ei bine, a fost un exemplu mişto de Transfiguraţie şi a mers oarecum, pentru că a luat oul, dar s-a şi ars... Dragonul s-a răzgândit la mijlocul drumului şi s-a hotărât să-l atace pe el, în locul labradorului. Abia a reuşit să scape. Şi fata aia, Fleur, a încercat o vrajă, nu ştiu care, cred că încerca să-l cufunde într-un fel de transă... Ei bine, şi figura asta a ţinut, dragonul a adormit, dar apoi a început să sforăie şi i-au ieşit nişte flăcări imense pe nas, iar lui Fleur i-a luat foc fusta... A stins-o cu apă din baghetă. Şi Krum... N-o să-ţi vină să crezi, dar nici nu i-a tre¬cut prin minte să zboare! Deşi probabil că a fost cel mai bun după tine. L-a lovit pe dragon cu un fel de vrajă, chiar în ochi. Dar acesta s-a apucat să calce totul în picioare de durere şi a strivit jumătate din ouăle adevărate... I-au scăzut din puncte pentru asta, nu ar fi trebuit să distrugă ouăle dragonului... Ron trase adânc aer în piept. Ajunseră la marginea padocului. Acum, după ce fusese luat şi dragonul lui, Harry văzu unde erau cei cinci membri ai juriului... Exact la capă¬tul celălalt, în scaune tapisate cu aur. - Au dreptul să dea câte zece puncte fiecare, zise Ron, iar Harry, uitându-se cu atenţie, îl văzu pe primul membru - Ma¬dame Maxime - ridicându-şi bagheta în aer. Şi din ea ţâşni un fel de panglică lungă argintie, care se învârti în aer şi formă un opt mare. - Nu e rău! zise Ron, în timp ce mulţimea aplauda. Presupun că ţi-a scăzut punctajul pentru umăr... Apoi veni la rând domnul Crouch. El formă un nouă în aer. - E bine! strigă Ron, bătându-l pe Harry pe umăr. Apoi, Dumbledore. Şi el formă un nouă. Mulţimea apla¬uda mai tare ca niciodată. Ludo Bagman... Zece! - Zece? zise Harry, nevenindu-i să creadă. Dar... am fost rănit... De ce face asta? - Harry, nu te plânge! strigă Ron entuziasmat. Ultimul îşi ridică bagheta Karkaroff. Făcu o pauză pentru o clipă şi apoi formă şi el un număr cu bagheta... Patru. - Cum? răcni Ron mânios. Patru? Nenorocitule, i-ai dat zece lui Krum! Dar lui Harry nu îi păsa, nu i-ar fi păsat nici dacă Igor Karkaroff i-ar fi dat zero. Indignarea lui Ron în favoarea lui valora însă mai mult de o sută de puncte! Desigur, nu-i spuse asta lui Ron, dar inima îi era mai uşoară decât aerul când părăsiră padocul. Şi nu era doar Ron... Nu îl aclamau doar Cercetaşii. Când văzuseră cu ce avusese de-a face şi fe¬lul în care se descurcase, aproape toată şcoala trecuse de partea lui, dar şi a lui Cedric, în egală măsură... Nu-i păsa de Viperini, acum putea să suporte orice. - Eşti pe primul loc, la egalitate cu Krum! Tu şi Krum, Harry! exclamă Charlie Weasley, grăbindu-se către ei, când porniră înapoi spre şcoală. Fiţi atenţi, trebuie să fug, trebuie să-i trimit o bufniţă mamei, i-am jurat că o să-i spun ce se în¬tâmplă... A fost cu adevărat incredibil! A, da... Mi-au spus să îţi zic că trebuie să mai rămâi puţin... Bagman vrea să vă spună ceva în cortul campionilor. Ron îi spuse că îl aşteaptă, aşa că Harry intră iar în cortul, care acum arăta oarecum altfel, mult mai prietenos şi mai primitor. Îşi aminti cum se simţea când se temea de întâlnirea cu dragonul şi făcu o comparaţie cu lunga aşteptare dinaintea confruntării... Ce comparaţie? Nu exista comparaţie, aştepta¬rea fusese mult mai grea... Fleur, Cedric şi Krum veniră împreună. O parte a feţei lui Cedric era acoperită cu un fel de gel portocaliu, care probabil că îi vindeca arsura. Îi zâmbi lui Harry şi îl felicită: - Bravo, Harry. - Şi ţie, zise Harry, zâmbindu-i şi el. - Felicitări tuturor! zise Ludo Bagman, când intră ţo¬păind în cort. Părea atât de mulţumit, încât parcă trecuse el însuşi de proba cu dragonul. - Vreau să vă spun doar câteva cuvinte... Aveţi o pauză binefăcătoare şi destul de lungă până la următoarea probă, care va avea loc pe douăzeci şi patru februarie dimineaţa... O să vă dau ceva la care să vă gândiţi între timp! Dacă vă uitaţi mai bine la ouăle de aur pe care le aveţi, o să vedeţi că se deschid... Vedeţi balamalele? O să găsiţi un indiciu în ou... Rezolvaţi-l, aflaţi care este a doua probă şi veţi putea astfel să vă pregătiţi din timp! Aţi înţeles? Sigur? Atunci, puteţi să plecaţi! Harry ieşi din cort, se îndreptă spre Ron şi amândoi o luară înapoi, pe la marginea pădurii, nemaisăturându-se să vorbeas¬că unul cu altul. Harry vroia să ştie ce făcuseră ceilalţi campi¬oni, cu cât mai multe amănunte. Apoi, când trecură pe lângă pâlcul de copaci din spatele cărora Harry auzise prima oară răgetele dragonilor, le sări o vrăjitoare în cale. Era Rita Skeeter. Roba ei verde-prăzulie şi Pana pentru Citate Rapide din mâna ei se asortau perfect. - Felicitări, Harry! zise ea, zâmbindu-i. Nu vrei să-mi spui repede câteva cuvinte? Cum te-ai simţit când ai înfruntat dragonul acela? Ce crezi despre corectitudinea juriului? - Da, îţi spun imediat câteva cuvinte, îi zise Harry răută¬cios. La revedere! Şi îi întoarse spatele, îndreptându-se către castel împre¬ună cu Ron.

CAPITOLUL 21.

HARRY POTTER-POCALUL DE FOC