— CAPITOLUL XXV —

OUL ŞI OCHIUL

Având în vedere că Harry nu ştia cât de mult trebuia să stea în baie pentru a descoperi secretul oului de aur, se hotărî să o facă noaptea, când putea să stea cât timp dorea. Deşi reticent să mai accepte şi alte favoruri de la Cedric, se hotărî totuşi să folosească baia Perfecţilor, unde accesul era limitat, aşa că exista o mai mică posibilitate să fie deranjat. Harry îşi plănui excursia cu mare grijă, pentru că îngriji¬torul Filch îl mai prinsese o dată în toiul nopţii umblând prin castel şi nu avea deloc de gând să repete această expe¬rienţă. Desigur că Pelerina Fermecată urma să aibă un rol esenţial şi, ca o precauţie în plus, Harry se gândi să ia cu el şi Harta Ştrengarilor, care, alături de pelerină, erau cele mai bune mijloace de a încălca regulile şcolii. Harta arăta între¬gul castel Hogwarts, inclusiv numeroasele scurtături şi cori¬doare secrete şi, cel mai important, arăta oamenii din castel ca pe nişte puncte minuscule, bine identificate, mişcându-se pe holuri, astfel încât Harry ar fi fost prevenit dacă s-ar fi apropiat cineva de baie. Joi noaptea, Harry se furişă din pat, îşi puse pelerina, coborî scările şi, exact cum făcuse în noaptea când îi arătase Hagrid dragonii, aşteptă să se deschidă gaura din tablou. De data asta, Ron fu cel care îl aştepta afară, ca să-i spună doam¬nei grase parola („Banane prăjite”). - Mult noroc, îi şopti Ron, intrând în camera de zi, în timp ce Harry trecu pe lângă el. Era ciudat să se plimbe acoperit de pelerină în acea noapte, pentru că avea oul greu sub un braţ, iar cu cealaltă mână ţinea harta în faţa nasului. Dar coridorul luminat de lună era pustiu şi tăcut. Verificând harta la intervale strategice, Harry reuşi să evite întâlnirea cu vreun necunoscut. Când ajunse la statuia lui Boris cel Uimit, un vrăjitor cu o privire pierdută şi cu mănu¬şile puse invers, localiză uşa, se apropie de ea şi şopti parola, „Ananas”, exact aşa cum îl învăţase Cedric. Uşa se întredeschise. Harry se furişă înăuntru, închise uşa după el şi îşi dădu jos pelerina care îl făcea invizibil, uitân¬du-se în jur. Se gândi imediat că merita să devii Perfect fie şi numai ca să poţi folosi această baie. Era luminată difuz de un can¬delabru cu lumânări şi totul era făcut din marmură albă, inclusiv ceea ce părea să fie o piscină goală, dreptunghiu¬lară, îngropată în mijlocul podelei. De-a lungul piscinei se aflau cam o sută de robinete, fiecare cu o nestemată de altă culoare în mijlocul mânerului. Mai exista şi o trambulină, iar la ferestre erau draperii lungi, din pânză albă. Într-un colţ se găseau teanc de prosoape albe şi pufoase, iar pe perete se afla un tablou cu ramă de aur, înfăţişând o sirenă blondă care dormea pe o stâncă, iar părul lung i se împrăş¬tia pe faţă, de fiecare dată când sforăia. Harry îşi puse jos pelerina, oul şi harta şi mai înaintă puţin, paşii răsunându-i în încăperea goală. Deşi baia era magnifică - şi abia aştepta să încerce robinetele acelea - tot îl mai rodea bănuiala că s-ar fi putut ca Cedric să îşi bată joc de el. Cum l-ar putea ajuta baia aceea să rezolve misterul oului de aur? Cu toate acestea, puse unul dintre prosoapele pufoase, pelerina, harta şi oul lângă baia de mărimea unei piscine, apoi îngenunche şi dădu drumul la câteva robinete. Îşi dădu seama imediat că din ele curgea o apă cu diferite tipuri de spumă, deşi nu era o baie cu spumă obişnuită, aşa cum mai văzuse Harry şi altă dată. Un robinet scotea ba¬loane roz şi albastre, de mărimea unor mingi de fotbal, din altul curgea o spumă albă ca zăpada, atât de densă, încât Harry se gândi că l-ar fi ţinut la suprafaţă dacă ar fi încercat să plutească pe apă. Un al treilea robinet trimitea nori mov, parfumaţi, care pluteau pe deasupra apei. Harry se distra dând drumul la tot felul de robinete, bucurându-se mai ales de unul al cărui jet dădea naştere unor arcuri largi pe suprafaţa apei. Apoi, când piscina adâncă se umplu cu apă fierbinte, spumă şi balonaşe (ceea ce dură foarte puţin, având în vedere dimensiunile ei), Harry închise robinetele, îşi dădu jos pijamaua, papucii şi halatul şi intră în apă. Era atât de adâncă, încât picioarele abia atingeau fundul, şi făcu câteva bazine înainte să se întoarcă la margine şi să se uite cu atenţie la ou. Deşi era foarte plăcut să înoate în apă fierbinte cu spumă şi nori de vapori diferit coloraţi, plutind în jurul lui, nu îi veni nici o idee extraordinară, nici o sclipire subită nu îi lumină mintea. Harry întinse mâinile, ridică oul şi îl deschise. Vaietul, sune¬tul acela care îţi zgâria urechea, umplu baia, răsunând şi vi¬brând în pereţii de marmură, dar era la fel de neînţeles ca de obicei, dacă nu şi mai misterios, din cauza ecourilor. Îl închise iar, îngrijorat că ar putea să-l audă Filch şi întrebându-se dacă nu cumva chiar acela era planul lui Cedric... Şi atunci, cineva vorbi, făcându-l să tresară atât de tare, încât scăpă oul din mână, care se rostogoli zgomotos pe podeaua băii. - Eu aş încerca să-l pun în apă, dacă aş fi în locul tău! zise vocea. Harry înghiţi o grămadă de balonaşe de săpun, din cauza şocului. Se ridică, scuipând apă cu spumă, şi văzu fantoma unei fete care părea foarte tristă şi care stătea picior peste picior pe unul dintre robinete. Era Myrtle cea Plângăcioasă, care de obicei era auzită plângând în hohote într-o toaletă de fete, cu trei etaje mai jos. - Myrtle! zise Harry negru de supărare. Vezi doar că nu... nu sunt îmbrăcat cu nimic! Spuma era atât de densă, încât nu prea conta, dar Harry avu un sentiment neplăcut că Myrtle îl spionase din unul din acele robinete, încă de când venise. - Am închis ochii când ai intrat, zise ea, clipind la el prin ochelarii ei groşi. Nu ai venit să mă vezi de secole. - Da... Păi... eu... se bâlbâi Harry, îndoindu-şi uşor ge¬nunchii, ca să fie absolut sigur că Myrtle nu putea să-i vadă nimic altceva în afară de cap, nu am voie să vin în baia ta, nu? E pentru fete... - Şi de când îţi pasă ţie de asta? zise Myrtle distrusă. Parcă era o vreme când veneai acolo tot timpul... Era adevărat, dar numai fiindcă Harry, Ron şi Hermione consideraseră că baia izolată şi nefolosită a lui Myrtle era locul potrivit pentru a pregăti PoliPoţiunea în secret - o li¬coare interzisă, care îi transformase pe Harry şi pe Ron în replici identice ale lui Crabbe şi Goyle, pentru aproximativ o oră, atât cât să poată intra în camera de zi a Viperinilor. - Mi s-a interzis să mai intru acolo, zise Harry, ceea ce era pe jumătate adevărat, fiindcă Percy îl prinsese o dată ieşind din baia lui Myrtle. M-am gândit că nu ar fi fost bine să mă întorc după acel avertisment... - Ah... am înţeles... zise Myrtle, frecându-şi morocănos bărbia. Mă rog... oricum... eu aş încerca să pun oul în apă... Aşa a făcut Cedric Diggory. - L-ai spionat şi pe el? zise Harry indignat. Ce faci, te furişezi aici seara şi îi urmăreşti pe Perfecţi cât fac baie? - Câteodată, zise Myrtle cu viclenie, dar până acum nu am mai vorbit cu nimeni. - Sunt onorat, zise Harry tot mai supărat. Închide ochii! Înainte de a ieşi din baie, se asigură că Myrtle avea ochelarii bine acoperiţi. Se înfăşură bine într-un prosop şi se duse să ia oul. Odată întors în apă, Myrtle se uită printre degete şi zise: - Hai... deschide-l sub apă! Harry cufundă oul sub spumă şi îl deschise... De data asta, oul nu se văită. Din el ieşea din când în când un fel de bolboroseală, ca un cântec ale cărui cuvinte nu se puteau înţelege de sub apă. - Trebuie să-ţi bagi şi capul sub apă, îl sfătui Myrtle, care părea să se distreze, dându-i ordin după ordin. Hai odată! Harry trase aer în piept şi se scufundă... Iar de data aceea, stând pe fundul de marmură al băii pline cu spumă şi balonaşe, auzi un cântec murmurat de nişte voci stranii, din interiorul oului deschis din mâinile sale: Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud, Nu putem cânta pe pământ, Iar când ne cauţi, ai la ce te gândi: Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi, O oră ai să cauţi, Şi ce-am luat să recapeţi, Dar dacă timpul a trecut, Viitorul e pierdut, Prea târziu, nu mai revine, Totul s-a-ntunecat, Povestea s-a terminat... Harry îşi scoase capul la suprafaţă prin spuma densă, dându-şi la o parte părul din ochi. - L-ai auzit? îl întrebă Myrtle. - Da... „Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud...” Dar tre¬buie să mă conving... să-l mai ascult o dată... Şi Harry se scufundă iar sub apă. Avu nevoie de încă trei reprize de ascultat cântecul oului pe sub apă, înainte să-l memoreze în întregime. Apoi se gândi o vreme, în timp ce Myrtle îl privea în linişte. - Trebuie să caut oameni care nu-şi pot folosi vocile la suprafaţa pământului, zise el încet. Hm... cine ar putea să fie? - Da’ încet mai gândeşti! Niciodată nu o văzuse pe Myrtle atât de veselă, cu excepţia zilei în care doza de PoliPoţiune a Hermionei îi umpluse acesteia faţa cu blană şi făcuse să îi crească o coadă de pisică. Harry se uită în jurul băii, gândindu-se intens... Dacă nu puteau fi auzite decât sub apă, atunci era normal ca vocile să aparţină unor creaturi subacvatice. Îi spuse teo¬ria şi lui Myrtle, care începu să râdă de el. - Da, la asta s-a gândit şi Cedric Diggory, zise ea. A stat acolo, vorbind de unul singur mult, mult timp... Se topise aproape toată spuma... - Subacvatice, repetă Harry încet. Myrtle, ce mai trăieşte în lac, în afară de calmarul uriaş? - A, tot felul de creaturi, zise ea. Câteodată mă duc acolo... fiindcă nu am de ales, dacă trage cineva apa când nu mă aştept... Încercând să nu se gândească la Myrtle cea Plângăcioasă ţâşnind dintr-o ţeavă în lac, laolaltă cu conţinutul unui W.C., Harry zise: - Păi, unele din ele au voci umane, nu? Stai puţin... Ochii lui Harry se opriră asupra tabloului cu sirena adormită. - Myrtle, acolo nu sunt cumva şi sirene, şi tritoni? - Oooh, foarte bine, zise ea, iar ochelarii cu lentile groase scânteiară. Lui Diggory i-a luat mult mai mult decât ţie! Unde mai pui că sirena era şi trează... Şi Myrtle făcu semn cu capul către sirenă, cu o expresie de dispreţ pe chipul ei posomorât... - Chicotea ca proasta, continuă Myrtle cu amărăciune, se dădea mare, fluturându-şi coada... - Asta e, nu? zise Harry entuziasmat. A doua probă e să găsesc oamenii din lac şi să... să... Dar dintr-o dată îşi dădu seama ce spunea şi simţi cum îi piere orice urmă de entuziasm din suflet, de parcă l-ar fi scos cineva din priză. Nu era un înotător foarte bun, pentru că nu avusese unde să practice înotul. Dudley se dusese la un curs, când era mai mic, însă Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu se obosiseră să îl înscrie şi pe el la curs, probabil sperând că Harry se va îneca într-o bună zi. Cu câteva ture de bazin se descurca, dar lacul de la Hogwarts era foarte adânc... Iar sirenele şi tritonii trăiau pe fund, cu siguranţă... - Myrtle, zise Harry încet, şi cum o să respir? În acel moment, ochii lui Myrtle se umplură iar de lacrimi. - Lipsă de diplomaţie! murmură ea, scotocind în buzu¬narele robei după o batistă. - Cum adică, lipsă de diplomaţie? zise Harry nedumerit. - Să vorbeşti despre respiraţie de faţă cu mine! strigă ea şi vocea i se fragmentă în zeci de ecouri răsunătoare, în toată baia. Când eu nu pot să respir... şi nu mai pot de ani... ba chiar de secole... Îşi cufundă faţa în batistă şi începu să plângă în hohote. Harry îşi aminti cât de irascibilă era Myrtle când venea vorba despre moartea ei... Nici una dintre celelalte stafii pe care le cunoştea nu făcea atâta caz de decesul ei. - Iartă-mă, te rog, zise el repede. N-am vrut să... Pur şi simplu am uitat... - A, da, e foarte uşor să uiţi că biata Myrtle e moartă, zise ea, plângând şi mai tare şi privindu-l cu ochii roşii şi umflaţi. Nimănui nu i-a fost dor de mine, nici măcar când eram vie. Le-a luat ore întregi până când mi-au găsit cadavrul... Stăteam acolo ca vai de mine, aşteptându-i... Olive Hornby a intrat în baie - Iar eşti aici şi plângi, Myrtle? a zis ea. M-a rugat domnul profesor Dippet să vin să te caut - şi abia atunci mi-a văzut cadavrul... Ooooh, dar nu l-a uitat câte zile a avut, am avut eu grijă de asta... Am urmărit-o peste tot şi i-am amintit mereu... O dată, la nunta fratelui ei... Dar Harry nu o mai asculta. Se gândea iar la cântecul oamenilor mării. „Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi...” Ca şi când aveau de gând să-i fure ceva personal, ceva ce tre¬buia neapărat să recupereze. Ce anume? - Şi atunci s-a dus la Ministerul Magiei ca acesta să mă oprească, să îmi interzică să o mai bântui... Aşa că a trebuit să mă întorc aici şi să trăiesc într-o toaletă... - Bun, zise Harry absent. Păi, ştiu acum mult mai multe ca înainte... Mai închide o dată ochii, vreau să ies... Recuperă oul de pe fundul căzii, ieşi, se şterse cu prosopul şi îşi puse iar pijamaua şi halatul. - O să vii să mă mai vizitezi în baia mea? îl întrebă Myrtle cea Plângăcioasă cu jale, când Harry îşi luă Pele¬rina Fermecată. - Păi... o să încerc, desigur, zise Harry, deşi era sigur că nu se va mai duce niciodată în baia lui Myrtle... Poate doar dacă s-ar strica toate celelalte toalete din castel. Ne mai vedem, Myrtle... Mulţumesc pentru ajutor. - Pa, pa, zise ea posomorâtă şi, în timp ce îşi punea pele¬rina pe umeri, Harry o văzu intrând iar în robinet. Afară, pe coridorul întunecat, Harry cercetă Harta Ştren¬garilor ca să se asigure că avea cale liberă. Da, punctele care îi indicau pe Filch şi pe Doamna Norris stăteau în biroul aces¬tuia... Nimic altceva nu părea să se mişte, în afară de Peeves, care sărea în Sala Trofeelor de la etajul de deasupra... Harry făcu primul pas către Turnul Cercetaşilor, când ceva de pe Harta Ştrengarilor îi atrase atenţia... Ceva foarte ciudat... Peeves nu era singurul care se mişca. Un punct solitar se plimba prin colţul din stânga jos... în biroul lui Plesneală. Dar punctul nu era etichetat „Severus Plesneală”, ci „Bar¬temius Crouch”. Harry se uită fix la punctuleţ. Domnul Crouch era prea bolnav ca să se ducă la serviciu sau să vină la balul de Cră¬ciun... Dar atunci ce căuta pe furiş la Hogwarts, la ora unu noaptea? Harry urmări cu atenţie cum punctul se tot mişca prin cameră, oprindu-se din când în când... Harry ezită, stând pe gânduri... şi apoi se lăsă târât de curiozitate. Se întoarse şi porni în direcţia opusă, către cea mai apropiată scară. Dorea să afle ce punea la cale Crouch. Harry coborî scările fără să facă nici cel mai mic zgomot, deşi feţele unor portrete se mirau de scârţâitul podelelor şi de fâşâitul pijamalei. Se furişă de-a lungul coridorului de dedesubt, dădu la o parte tapiseria de la mijlocul acestuia şi coborî pe o scară îngustă. Era o scurtătură care îl ducea cu două etaje mai jos. Se tot uita la hartă, nedumerit... Pur şi simplu nu era genul domnului Crouch... El, care era atât de corect şi respecta întocmai regulile, să umble pe furiş prin biroul altcuiva la o oră atât de târzie în noapte... Şi atunci, la jumătatea scării, fără a se gândi la ce făcea, concentrându-se doar asupra domnului Crouch, Harry se împotmoli dintr-o dată în treapta pe care Neville uita mereu să o sară. Se clătină, iar oul de aur, încă umed de la baie, îi alunecă de sub braţ... Se aruncă înainte, încercând să-l prindă, dar era prea târziu: oul se rostogoli pe trepte, răsu¬nând puternic, ca o tobă, la fiecare treaptă... Pelerina îi căzu de pe umeri... Harry încercă să o prindă, dar Harta Ştren¬garilor îi zbură din mână şi se opri cu şase trepte mai jos... Nu putu să ajungă la ea, fiind blocat în treapta ruptă. Oul de aur căzu prin tapiseria de la capătul scărilor, se deschise şi începu să se vaite puternic pe coridorul de mai jos. Harry îşi scoase bagheta şi se chinui să atingă Harta Ştrengarilor, ca să şteargă imaginile de pe ea, dar se afla mult prea departe ca să reuşească acest lucru. Acoperindu-se cu pelerina, Harry se ridică din nou, cu urechile ciulite şi cu ochii strânşi de frică... Dar, aproape instantaneu... - PEEVES! Era strigătul inconfundabil al îngrijitorului Filch. Harry îi auzi paşii repezi apropiindu-se din ce în ce mai tare şi vocea spumegând de furie. - Ce e cu hărmălaia asta? Vrei să trezeşti tot castelul, da? Las’ că te prind eu, Peeves, te prind eu, şi... Ce-i asta? Paşii lui Filch se opriră. Se auzi un zgomot care anunţa ciocnirea a două metale şi vaietul se opri... Filch ridicase oul şi îl închisese. Harry rămase nemişcat, cu un picior încă blo¬cat în treapta magică, ascultând cu atenţie. Din clipă-n clipă, Filch avea să dea la o parte tapiseria, aşteptându-se să-l vadă pe Peeves... Dar avea să descopere că nu era Peeves... Iar dacă urca scările, avea să vadă Harta Ştrengarilor... Şi, cu Pelerina Fermecată sau fără, harta avea să-l arate pe „Harry Potter” stând chiar acolo, pe locul unde se afla. - Un ou, zise Filch încet, dar încântat, din capătul scărilor. Draga mea - bineînţeles că Doamna Norris era cu el - este un indiciu pentru a doua probă a Turnirului celor trei vrăjitori! Aparţine unui campion! Harry simţi cum i se face rău, cu inima bătându-i foarte repede în piept... - PEEVES! răcni Filch fericit. Te-ai apucat de furat! Dădu furtunos la o parte tapiseria şi Harry îi văzu faţa urâtă şi ochii palizi şi bulbucaţi, cercetând scara goală (din punctul de vedere al lui Filch, bineînţeles). - Te ascunzi, da? zise el încet. Vin după tine, Peeves... Ai furat un indiciu de la turnir, Peeves... Dumbledore o să te dea afară pentru asta, strigoi nenorocit... Filch începu să urce scările, cu pisica de culoarea prafu¬lui lângă el. Ochii Doamnei Norris erau ca nişte felinare şi semănau foarte bine cu ai stăpânului ei, iar în acel moment erau aţintiţi asupra lui Harry. Mai avusese ocazii să se între¬be dacă Pelerina Fermecată avea efect şi asupra pisicilor... De-a dreptul îngrozit, îl văzu pe Filch apropiindu-se din ce în ce mai mult, în halatul său de lână, şi încercă disperat să-şi elibereze piciorul înţepenit între scânduri, dar nu reuşi decât să se mai afunde câţiva centimetri... Din clipă în clipă, Filch avea să observe harta şi să ajungă astfel la el... - Filch? Ce se întâmplă? Filch se opri câţiva paşi mai jos de Harry şi se întoarse. La capătul scărilor era singurul om care putea să înrău¬tăţească situaţia în care se afla Harry: Plesneală! Purta o cămaşă lungă de noapte, de culoare gri, şi părea îngrozit. - E Peeves, domnule profesor, şopti Filch cu răutate. A aruncat oul acesta pe scări. Plesneală urcă repede scările şi se opri lângă Filch. Harry strânse din dinţi, convins că inima lui care bătea să îi spargă pieptul îl va da de gol din clipă în clipă... - Peeves? zise Plesneală încet, uitându-se la oul din mâinile lui Filch. Dar Peeves nu are cum să fi intrat în biroul meu... - Oul acesta a fost în biroul dumneavoastră, domnule profesor? - Sigur că nu, se răsti Plesneală, dar am auzit zgomote şi urlete... - Da, era oul... - Şi am venit să văd ce se întâmplă... - Peeves l-a aruncat, domnule profesor... - Când am trecut pe lângă biroul meu, am văzut că erau aprinse torţele şi uşa unui dulap era întredeschisă! Cineva umblase în el! - Dar Peeves nu ar fi putut să... - Ştiu că nu, Filch! se răsti Plesneală. Îmi sigilez biroul cu o vrajă care nu poate să fie desfăcută decât de vrăjitori! Plesneală se uită în sus, pe scări, exact prin Harry, şi apoi de-a lungul coridorului de jos. - Vreau să vii să mă ajuţi să găsesc pe intrus, Filch. - Eu... da, sigur, domnule profesor... dar eu... Filch se uită cu părere de rău în susul scărilor, chiar prin Harry, regretând că trebuia să renunţe la fericirea de a-l prinde pe Peeves. „Du-te”, îl imploră Harry în gând, “du-te cu Plesneală... du-te odată...” De lângă piciorul lui Filch, Doamna Norris se uita la el... Harry avea impresia că îi simţea mirosul... Doamne, de ce umpluse cada cu atâta spumă parfumată? - Ştiţi ce-o să se întâmple, domnule profesor, zise Filch, tânguindu-se, directorul va trebui să mă asculte de data asta... Peeves a furat de la un elev, ar putea fi şansa mea să fie dat afară din castel, o dată pentru totdeauna... - Filch, nu dau doi bani pe strigoiul ăla nenorocit, de biroul meu îmi pasă mie... BONG! BONG! BONG! Plesneală se opri brusc şi ascultă. El şi Filch se uitară amândoi în jos, spre capătul scărilor. Harry îl văzu pe Ochi-Ne¬bun Moody printre capetele celor doi. Moody purta vechea lui pelerină direct peste cămaşa de noapte, sprijinindu-se ca de obicei în baston. - Daţi o petrecere în pijama? mormăi el de la capătul scărilor. - Domnul profesor Plesneală şi cu mine am auzit zgomote, domnule profesor, zise Filch imediat. Peeves, vampirul, arunca tot felul de lucruri, ca de obicei... Dar profesorul Plesneală a mai descoperit că cineva intrase în biro... - Taci! şuieră Plesneală către Filch. Moody făcu un pas înspre scară. Harry văzu cum ochiul magic al lui Moody se opreşte asupra lui Plesneală şi apoi asupra lui, fără nici o îndoială.... Inima lui Harry începu să bată şi mai tare. Moody putea să vadă şi prin pelerine care te făceau invizibil... Până şi el îşi dădea seama cât de ciudat era momentul... Plesneală în căma¬şa de noapte, Filch cu oul în braţe şi el, Harry, captiv între scândurile de la treaptă, stând chiar în spatele lor. Gura strâm¬bă a lui Moody se deschise de uimire. Pentru câteva clipe, el şi Harry se priviră ochi în ochi. Apoi Moody închise gura şi îşi aţinti iar ochiul albastru asupra lui Plesneală. - Am auzit bine, Plesneală? întrebă el încet. Cineva ţi-a spart biroul? - Nu este important, zise Plesneală rece. - Dimpotrivă, mormăi Moody, este foarte important. Cine ar dori să-ţi spargă biroul? - Vreun elev, probabil, zise Plesneală. Harry văzu cum pe tâmpla slinoasă a lui Plesneală începe să pulseze o venă. - Îmi lipsesc nişte ingrediente de poţiuni din dulapul meu personal cu rezerve... Elevi care încearcă amestecuri ilegale, fără discuţie... - Crezi că au venit după ingrediente de poţiuni? zise Moody. Nu ascundeai altceva în biroul tău? Harry văzu cum chipul pământiu al lui Plesneală se face roşu-cărămiziu, plin de răutate, iar vena de pe tâmplă îi pul¬sează şi mai tare. - Ştii că nu ascund nimic, Moody, zise el, cu o voce cobo¬râtă şi periculoasă, având în vedere că şi tu mi-ai examinat biroul cu mare atenţie. Faţa lui Moody se strâmbă într-un zâmbet. - De, privilegiu de Auror, Plesneală! Dumbledore mi-a spus să fiu cu ochii-n patru... - Dumbledore are încredere în mine, zise Plesneală prin¬tre dinţi. Refuz să cred că ţi-a zis să-mi cauţi în birou! - Sigur că profesorul Dumbledore are încredere în tine, mormăi Moody. Este un om încrezător de felul lui, nu-i aşa? Crede în a da fiecăruia o a doua şansă. Dar eu... Eu cred că există pete care nu se mai spală niciodată, Plesneală. Pete care nu se spală, orice-ai face, înţelegi ce vreau să spun? Plesneală făcu deodată ceva foarte ciudat. Îşi apucă vio¬lent braţul stâng cu braţul drept, de parcă l-ar fi săgetat o durere bruscă. Moody râse. - Du-te înapoi la culcare, Plesneală... - Nu ai dreptul să-mi spui tu ce să fac! şuieră Plesneală, dându-şi drumul la braţ, de parcă ar fi fost supărat pe el însuşi. Am voie să umblu prin şcoală după căderea nopţii, aşa cum ai voie şi tu! - Atunci, umblă, zise Moody, dar vocea îi era amenin¬ţătoare. Abia aştept să ne întâlnim pe un coridor întu¬necat... Apropo, ţi-a căzut ceva... Îngrozit, Harry îl văzu pe Moody arătând către Harta Ştrengarilor, care era cu şase trepte mai jos. Când Plesneală şi Filch se întoarseră amândoi să se uite la ea, Harry renunţă la precauţii, îşi ridică mâinile de sub pelerină şi îi făcu semn disperat lui Moody ca să îi atragă atenţia, mimând cu buzele: „E a mea! A mea!” Plesneală întinse mâna către hartă, cu o expresie extraor¬dinară de satisfacţie pe chip, totul era cât se poate de clar... - Accio pergament! Harta zbură şi scăpă printre degetele întinse ale lui Ples¬neală, ajungând drept la Moody. - M-am înşelat, zise Moody calm. E a mea! Probabil că mi-a căzut mai devreme... Însă ochii negri ai lui Plesneală se plimbau de la oul din mâinile lui Filch la harta din mâna lui Moody şi Harry îşi dădu seama că punea totul cap la cap, cum numai Plesneală era în stare... - Potter, zise el încet. - Poftim? zise Moody calm, împăturind harta şi punând-o în buzunar. - Potter! se răsti Plesneală şi întoarse capul, uitându-se chiar spre locul unde era Harry, de parcă ar fi putut să-l vadă dintr-o dată. Oul ăsta e al lui Potter! Bucata aia de per¬gament îi aparţine lui Potter. Am mai văzut-o, o recunosc! Potter e aici! Potter, în pelerina care îl face invizibil! Plesneală îşi întinse mâinile înainte, ca orbii, şi începu să urce scările. Harry putu să jure că nările lui mari se dila¬taseră, încercând să-l adulmece... Paralizat de frică, se lăsă pe spate, încercând să evite degetele lui Plesneală, dar în orice clipă... - Nu e nimic acolo, Plesneală! răcni Moody. Dar voi fi fericit să-i spun directorului cât de repede te-ai gândit la Harry Potter! - Adică? se răsti Plesneală, întorcându-se iar ca să se uite la Moody, cu mâinile tot întinse, la câţiva centimetri de Harry. - Adică Dumbledore este foarte interesat să afle cine are ceva cu băiatul! zise Moody, apropiindu-se de capătul scărilor. Ca şi mine, Plesneală... Foarte interesat, într-adevăr... Lumina torţelor căzu pe chipul brăzdat al lui Moody, ast¬fel încât cicatricele şi bucata de nas lipsă păreau mai adânci şi mai sumbre ca niciodată. Plesneală se uita la Moody, iar Harry nu putea să vadă expresia de pe chipul lui. Pentru o clipă, nimeni nu se mişcă din loc şi nu scoase un cuvânt, apoi Plesneală îşi lăsă mâinile pe lângă corp. - Am făcut doar o presupunere, zise Plesneală pe un ton de calm forţat. S-ar fi putut foarte bine ca Potter să umble prin castel la ora asta... Este un obicei al lui... N-ar trebui să i se mai permită. Pentru... siguranţa lui, desigur... - Aha, am înţeles, zise Moody încet. De fapt, tu îi vrei binele lui Potter, nu-i aşa? Urmă o pauză. Plesneală şi Moody încă se fixau cu privirile. Doamna Norris mieună puternic, continuând să se uite printre picioarele lui Filch şi căutând sursa mirosului de spumă parfumată de baie pe care îl răspândea Harry. - Cred că mă întorc în pat, zise Plesneală scurt. - E cea mai bună idee pe care ai avut-o toată noaptea, zise Moody. Acum, Filch, te rog să-mi dai oul acela... - Nu! zise Filch, încleştându-se de ou de parcă ar fi fost primul său născut. Domnule profesor Moody, asta este do¬vada că Peeves a început să şi fure! - Oul aparţine campionului de la care l-a furat, zise Moody. Dă-mi-l, te rog. Plesneală coborî rapid şi trecu pe lângă Moody fără să spună absolut nimic. Filch scoase un sunet straniu către Doamna Norris, care se mai uită câteva clipe în direcţia lui Harry, înainte de a-şi urma stăpânul. Încă respirând sacadat, Harry auzi paşii lui Plesneală îndepărtându-se pe coridor. Filch îi dădu oul lui Moody şi dispăru şi el, murmurându-i Doamnei Norris: - Nu-i nimic, scumpa mea... Vorbim cu Dumbledore mâine dimineaţă... şi îi spunem ce a făcut Peeves... Se trânti o uşă. Filch plecase. Harry rămase uitându-se la Moody, care îşi puse bastonul pe prima treaptă şi începu să urce scara anevoios către el, cu câte un bocănit la fiecare pas. - Ca prin urechile acului, Potter, mormăi el. - Da... Eu... Hm... vă mulţumesc, domnule profesor, şopti Harry. - Ce e asta? zise Moody, scoţând Harta Ştrengarilor din buzunar şi despăturind-o. - Harta castelului Hogwarts, zise Harry, sperând că Moody avea să-l scoată din treaptă cât mai curând, fiindcă îl durea rău piciorul. - Pe barba lui Merlin, şopti Moody, uitându-se la hartă, ochiul său magic cercetând-o cu viteza luminii. Ce hartă, Potter! - Da, e... foarte folositoare, zise Harry, cu ochii în lacrimi de durere. Ah... domnule profesor Moody, credeţi că m-aţi putea... ajuta? - Cum? O! Da... Da, cum să nu... Moody îl apucă pe Harry de braţe şi trase. Piciorul i se eliberă din capcană şi Harry se urcă pe treapta imediat următoare. Moody nu îşi dezlipise ochii de la hartă. - Potter, zise el încet, ai văzut cumva, din întâmplare, cine a intrat în biroul lui Plesneală, nu? Pe hartă, mă refer? - Hm... da, am văzut, recunoscu Harry. Era domnul Crouch. Ochiul magic al lui Moody cercetă întreaga suprafaţă a hărţii. Deodată păru alarmat. - Crouch? zise el. Eşti... Eşti sigur, Potter? - Sunt sigur, zise Harry. - Ei bine, nu mai e aici, zise Moody, ochiul lui continuând să examineze harta. Crouch... Da, foarte, foarte interesant... Nu spuse nimic timp de aproape un minut, încă studiind harta. Harry îşi dădu seama că această veste însemna ceva pentru Moody şi îşi dorea din tot sufletul să ştie ce anume. Se gândi dacă era bine să îndrăznească să-l întrebe. Moody îl speria într-un fel... Şi totuşi, tocmai îl ajutase să scape de o grămadă de probleme... - Aăă... domnule profesor Moody... de ce credeţi că a in¬trat domnul Crouch în biroul profesorului Plesneală? Ochiul magic al lui Moody părăsi harta şi se fixă, tremu¬rând, asupra lui Harry. Era o privire pătrunzătoare, şi Harry avu impresia că Moody îl examina, întrebându-se dacă să-i răspundă sau nu, sau cât de multe să-i spună. - Hai să zicem aşa, Potter, mormăi Moody într-un târziu, că bătrânul Ochi-Nebun este obsedat să prindă vrăjitori răi... Dar Ochi-Nebun este nimic... nimic... pe lângă Barty Crouch... Continuă să se uite pe hartă. Harry ardea de curiozitate să afle mai multe. - Domnule profesor Moody, zise el, credeţi că... ar putea să aibă vreo legătură cu... Poate că domnul Crouch e con¬vins că se întâmplă ceva... - Ca de exemplu? întrebă Moody tăios. Harry se întrebă dacă să îi spună sau nu. Nu vroia ca Moody să îşi dea seama că avea o sursă de informaţii din afara castelului Hogwarts şi apoi să cadă pradă întrebărilor capcană despre Sirius... - Nu ştiu, murmură Harry, în ultimul timp se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, nu? În Profetul zilei... Semnul Întunecat de la Cupa Mondială şi Devoratorii Morţii, şi toa¬te celelalte... Ambii ochi desperecheaţi ai lui Moody se măriră. - Eşti un băiat isteţ, Potter, zise el şi ochiul său magic se fixă iar asupra Hărţii Ştrengarilor. Crouch ar putea să se gândească la aşa ceva, zise el încet. E posibil... În ultimul timp umblă tot felul de zvonuri... amplificate chiar de Rita Skeeter, desigur. Presupun că asta îi nelinişteşte pe mulţi. Un zâmbet îi apăru pe chipul brăzdat. - Of, dacă e ceva ce urăsc, continuă el să mormăie, mai mult către el însuşi decât către Harry, şi ochiul său magic se fixă pe colţul din stânga jos al hărţii, sunt Devoratorii Morţii care au fost eliberaţi... Harry se uită la el. Oare Moody se referea la ce se gân¬dea Harry? - Acum vreau să te întreb şi eu ceva, Potter, zise Moody, schimbând tonul. Lui Harry i se puse o piatră pe inimă: se aştepta la asta. Moody avea să-l întrebe de unde avea harta aceea, care era un obiect magic foarte dubios, şi cum ajunsese în mâinile lui. Harta îl încrimina nu numai pe el, ci şi pe propriul lui tată, pe Fred şi pe George Weasley, ca şi pe profesorul Lupin, fostul lor profesor de „Apărare contra Magiei Ne¬gre”. Moody flutură harta în faţa ochilor lui Harry şi îşi luă inima-n dinţi: - Poţi să mi-o împrumuţi puţin? - Ah! răsuflă Harry uşurat. Deşi era foarte legat de harta aceea, era extrem de bucuros că Moody nu îl întrebase de unde o avea şi era clar că îi era dator lui Moody. - Da, sigur, cum să nu v-o împrumut? - Perfect, mormăi Moody. O s-o folosesc în scopuri no¬bile... Ar putea fi exact ce căutam... Acum, în pat, Potter, haide... Urcară până la capătul scărilor împreună, Moody încă examinând harta de parcă era o comoară cum nu mai văzuse niciodată. Merseră în tăcere până la uşa biroului lui Moody, unde se opriră şi Moody se întoarse spre Harry. - Te-ai gândit vreodată la o carieră de Auror, Potter? - Nu, zise Harry, şocat. - Ar trebui să te gândeşti, zise Moody, dând din cap şi uitându-se gânditor la Harry. Da, într-adevăr... Şi, aşa, de curiozitate... Presupun că nu ai scos oul la plimbare pur şi simplu, nu-i aşa? - Păi... nu, zise Harry, zâmbind. Am încercat să descopăr indiciul. Moody îi făcu cu ochiul, ochiul său magic agitându-se iar. - Nimic nu se compară cu o plimbare nocturnă ca să-ţi vină idei bune, Potter... Ne vedem mâine dimineaţă... Intră în biroul său, uitându-se iar pe Harta Ştrengarilor, şi închise uşa după el. Harry se întoarse agale în Turnul Cercetaşilor, gândindu-se la Plesneală şi la Crouch, dar şi la ce putea să însemne to¬tul... De ce pretindea Crouch că era bolnav, dacă putea să intre în Hogwarts oricând vroia? Ce credea că ascundea Plesneală în biroul lui? Iar Moody credea că el, Harry, ar trebui să fie Auror! O idee interesantă... Dar când Harry se urcă în patul său zece minute mai târziu, oul şi pelerina fiind din nou în siguranţă în cufărul lui, îşi zise că trebuia să verifice cât de plini de cicatrice erau şi ceilalţi Aurori, înainte de a alege această carieră.

CAPITOLUL 26.

HARRY POTTER-POCALUL DE FOC