***
CAPITOLUL XXVII
AMPRENTĂ SE ÎNTOARCE
Unul dintre cele mai bune lucruri de după a doua probă era că toată lumea vroia să știe ce se petrecuse pe funŹdul lacului, ceea ce însemna că Ron era și el sub reflector, alături de Harry. Harry observă că versiunea lui Ron despre evenimente se schimba ușor cu fiecare relatare. La început, povestise adevărul. Varianta lui coincidea cu povestea spusă de Hermione, cel puțin... Dumbledore îi cufundase pe toți ostaticii într-un somn vrăjit, în biroul profesoarei McGonaŹgall, asigurându-se mai întâi că aveau să fie în siguranță și că vor reveni la viață, când vor fi scoși din apă. O săptămână mai târziu însă, Ron povestea despre o răpire palpitantă, în care se luptase de unul singur cu cincizeci de tritoni, înarŹmați până-n dinți, care trebuiseră să-l bată bine, pentru a-l supune, înainte de a-l lega.
- Dar aveam bagheta ascunsă în mânecă, îi spuse el lui Padma Patil, care se părea că îl plăcea mult mai mult pe Ron acum, când avea parte de atâta atenție din partea tuturŹor, și avea grijă să stea de vorbă cu el de fiecare dată când se întâlneau pe coridoare. I-aș fi putut nimici pe tridioții ăia în orice moment!
- Ce aveai de gând să faci, să îi sperii cu sforăielile? îl întrebă Hermione tăios și ironic.
Era mereu foarte irascibilă fiindcă toți o tachinau, nemulțumiți că tocmai ea fusese considerată ca fiind perŹsoana care i-ar fi lipsit cel mai mult lui Viktor Krum.
Urechile lui Ron se înroșiră violent, iar el reveni la versiŹunea cu somnul vrăjit.
Când intrară în martie, vremea deveni mai frumoasă, însă vântul puternic încă le îngheța mâinile și fețele, de fiecare dată când ieșeau afară. Poșta întârzia frecvent, penŹtru că bufnițele erau luate pe sus de vânt, desigur.
Bufnița brună pe care i-o trimisese lui Sirius, cu data următorului week-end la Hogsmeade, apăru într-o vineri dimineața, la micul dejun, cu o grămadă de pene zburlite. Harry abia apucă să ia biletul lui Sirius, că bufnița își și luă zborul, fiindu-i evident teamă să nu fie trimisă iar afară.
Scrisoarea lui Sirius era aproape la fel de scurtă ca și cea de dinainte.
Vino la gardul de la capătul drumului care iese din Hogsmeade, sâmbătă la două. Adu câtă mâncare poți.
- Doar nu vine în Hogsmeade? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă.
- Așa se pare, nu? zise Hermione.
- Nu pot să cred, zise Harry încordat. Dacă îl prind...
- S-a descurcat până acum, nu? zise Ron. Și locul nu mai e împânzit de Dementori.
Harry împături scrisoarea, gândindu-se. Dacă era cinstit cu el însuși, chiar dorea să-l revadă pe Sirius. Așadar, se duŹse la ultimul curs din acea după-amiază - cele două ore conŹsecutive de Poțiuni - simțindu-se mult mai vesel ca de obiŹcei când coborî treptele către pivnița castelului.
Reacredință, Crabbe, Goyle și șleahta de fete a lui Pansy Parkinson stăteau în fața ușii și se uitau la ceva ascuns priŹvirilor lui Harry, râzând în hohote. Chipul ca de boxer al lui Pansy se uită pe după spatele lat al lui Goyle, în timp ce Harry, Ron și Hermione se apropiau de clasă.
- Au venit, au venit! chicoti ea și pâlcul de Viperini le făcu loc.
Harry văzu că Pansy Parkinson avea o revistă în mâini: Săptămânalul vrăjitoarelor. Fotografia de pe copertă înfăŹțișa o vrăjitoare cu părul creț, care zâmbea cu toți dinții, arătând cu bagheta către o prăjitură mare și pufoasă.
- Cred că o să găsești ceva interesant aici, Granger! zise tare Pansy și aruncă revista către Hermione, care o prinse din zbor, deși fusese luată prin surprindere.
În acel moment, ușa clasei se deschise și Plesneală le făcu semn să poftească înăuntru.
Hermione, Harry și Ron se îndreptară ca de obicei către o masă din fundul clasei. Imediat ce Plesneală se întoarse cu spatele să scrie pe tablă ingredientele poțiunii din ziua aceŹea, Hermione frunzări repede revista pe sub bancă. În sfârșit, la mijloc, Hermione găsi ce căuta. Harry și Ron se apropiară. O fotografie color cu Harry, lângă un articol intiŹtulat:
IUBIREA SECRETĂ A LUI HARRY POTTER:
Un băiat unic, poate - și totuși, un băiat care trece prin neliniștile caracteristice adolescenței, scria Rita Skeeter. Privat de dragoste din momentul decesului tragic al părinŹților săi, Harry Potter, în vârstă de paisprezece ani, a crezut că a găsit alinarea din partea iubitei sale de la Hogwarts, Hermione Granger, o fată cu părinți Încuiați. Nici nu se aștepta ca sentimentele să îi fie iar rănite atât de curând, încă o decepție în viața lui deja plină de pierderi sufletești.
Domnișoarei Granger, o fată simplă, dar ambițioasă, se paŹre că îi plac vrăjitorii faimoși, dar nu se poate limita doar la Harry... Încă de la venirea lui Viktor Krum, căutătorul din echipa Bulgariei și eroul ultimei Cupe Mondiale de Vâjthaț, domnișoara Granger s-a jucat cu afecțiunea amândurora. Krum, care este total subjugat de vicleana domnișoară Granger, a invitat-o deja să-l viziteze în Bulgaria, în timpul vacanței de vară, și afirmă că niciodată nu a simțit așa ceva pentru vreo altă fată. S-ar putea însă să nu fie magia personală a domŹnișoarei Granger - îndoielnică, de altfel - care i-a fermecat pe acești băieți nevinovați. E chiar urâtă, zice Pansy Parkinson, o elevă frumușică și plină de viață din anul IV, dar ar fi în stare să fi preparat o Licoare de Dragoste, o duce mintea. Cred că numai așa reușește.
Licorile de Dragoste sunt interzise la Hogwarts și fără înŹdoială că Albus Dumbledore va cerceta această situație. Între timp, cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite.
- Ți-am zis eu! șopti Ron către Hermione, în timp ce ea citea articolul. Ți-am spus să nu o superi pe Rita Skeeter! Te-a făcut să pari un fel de... de fufă!
Hermione renunță la expresia ei uimită și izbucni în râs.
- Fufă? repetă ea, zguduită de chicotele înăbușite.
- Așa le spune mama, murmură Ron, și urechile i se înŹroșiră iar.
- Dacă asta e tot ce poate să scornească, înseamnă că și-a pierdut îndemânarea, zise Hermione, chicotind în contiŹnuare, și aruncă Săptămânalul vrăjitoarelor pe scaunul gol de lângă ea. Ce mizerie!
Se uită la Viperini, care îi priveau cu interes, pe ea și pe Harry, ca să vadă dacă se supăraseră din pricina articolului. Hermione le zâmbi și le făcu semn cu mâna, cât mai sarŹcastic, după care ea, Harry și Ron începură să-și scoată din ghiozdane ingredientele de care aveau nevoie pentru Poțiunea de Ascuțit Mintea.
- E ceva ciudat, totuși, zise Hermione, zece minute mai târziu, zdrobind mărunt scarabeii din bolul din fața ei. Cum a aflat Rita Skeeter?
- Ce să afle? sări repede Ron. Doar nu ai preparat Licori de Dragoste, sper...
- Nu fi tâmpit, se răsti Hermione, începând să piseze iar scarabeii. Nu, doar că... nu știu cum a aflat că Viktor m-a invitat la el în vacanța de vară?
Hermione se făcu roșie ca focul când zise acestea și evită deliberat privirea lui Ron.
- Poftim? făcu Ron, scăpând zdrobitorul, care căzu la pământ cu un zgomot puternic.
- M-a invitat imediat după ce m-a scos din lac, murŹmură Hermione. După ce a scăpat de capul de rechin... Madame Pomfrey ne-a dat amândurora niște pături și atunci m-a dus puțin mai departe de juriu, ca să nu audă nimeni, și mi-a zis că, dacă nu am alte planuri la vară, poate că mi-ar plăcea să...
- Și ce i-ai spus? zise Ron, care își luase iar zdrobitorul și îl freca de masă, însă la vreo cincisprezece centimetri deŹpărtare de bol, pentru că se uita la Hermione.
- Și mi-a spus că nu a mai simțit așa ceva pentru nici o altă fată, continuă Hermione, făcându-se atât de roșie, încât lui Harry i se păru că iradia căldură. Dar cum l-a putut auzi Rita Skeeter? Nu era acolo... Sau o fi fost? Poate că are și ea o pelerină care o face invizibilă, poate că s-a furișat ca să vadă a doua probă...
- Și ce ai răspuns? insistă Ron, dând atât de tare cu zdroŹbitorul în masă, încât aceasta se clătină.
- Păi, eram prea preocupată să văd dacă tu și Harry erați întregi ca să îi mai...
- Oricât de fascinantă ar fi viața dumitale personală, domnișoară Granger, zise o voce rece chiar din spatele lor, trebuie să te rog să nu o povestești la ora mea. Zece puncte penalizare pentru Cercetași!
Plesneală venise în spatele lor, în timp ce vorbeau. ÎntreaŹga clasă se uita acum la ei. Reacredință profită de ocazie ca să aprindă insignele cu HUO, RUȘINE, POTTER! în toată clasa.
- Ah, mai și citești reviste pe sub bancă? adăugă PlesŹneală, înșfăcând Săptămânalul vrăjitoarelor. Încă zece puncte de la Cercetași! O, da, sigur că da...
Ochii negri ai lui Plesneală scânteiară când ajunseră la articolul Ritei Skeeter.
- Potter trebuie să fie la zi cu studiul articolelor despre el...
Clasa răsună de râsetele Viperinilor și un zâmbet neplăŹcut apăru pe buzele subțiri ale lui Plesneală. Spre oroarea lui Harry, începu să citească articolul cu voce tare:
- Iubirea secretă a lui Harry Potter... Vai, vai, Potter, acum ce te mai frământă? Un băiat atât de deosebit ca tine, unic aș zice, poate să...
Harry simți cum îi ia fața foc. Plesneală făcea câte o pauză după fiecare propoziție, ca să le permită Viperinilor să râdă în hohote. Citit de Plesneală, articolul părea de o mie de ori mai groaznic.
- ... cei care îi vor binele lui Harry Potter trebuie să spere că data viitoare îi va dărui inima unei fete care să-l merite. Ce emoționant, zise Plesneală răutăcios, împăturind revista în râsetele neîntrerupte ale Viperinilor. Păi, cred că voi trei ar trebui să fiți despărțiți, ca să fiți atenți la poțiuni și nu la viețile voastre amoroase. Weasley, tu stai aici. Domnișoară Granger, acolo, lângă domnișoara Parkinson. Potter, în banŹca din fața catedrei mele. Mișcă-te. Acum!
Furios, Harry își aruncă ingredientele și geanta în ceaun și îl târî până în fața clasei, la masa liberă. Plesneală îl urmă, se așeză la catedră și îl privi pe Harry descărcânŹdu-și ceaunul. Hotărât să nu se uite la Plesneală, Harry zdrobi scarabeii, imaginându-și că fiecare dintre ei avea chipul lui Plesneală.
- Se pare că toată atenția asta din partea presei te-a făcut să te umfli în pene, Potter, zise Plesneală încet, când restul clasei tăcu.
Harry nu răspunse. Știa că Plesneală încerca să-l provoace. O mai făcuse și în trecut. Fără îndoială că spera să găsească un motiv ca să mai scadă vreo cincizeci de puncŹte de la Cercetași, până la sfârșitul orei.
- S-ar putea să trăiești cu impresia că întreaga lume vrăjiŹtorească este în admirația ta totală, continuă Plesneală atât de încet, încât nimeni altcineva nu putu să îl audă. (Harry continuă să zdrobească scarabeii, deși ajunseseră de-acum o pudră fină.) Dar mie nu-mi pasă de câte ori îți apare poza în ziar. Pentru mine, Potter, nu ești nimic altceva decât un băiețel afurisit, care consideră că regulile nu merită să fie respectate.
Harry răsturnă scarabeii pisați în ceaun și începu să taie rădăcinile de ghimbir. Mâinile îi tremurau ușor de furie, dar își păstră privirile în jos, de parcă n-ar fi auzit ce îi spunea Plesneală.
- Așa că te previn, Potter, continuă Plesneală pe o voce și mai înceată și mai periculoasă, celebru sau nu, dacă te mai prind că intri iar în biroul meu și...
- Nici nu am pus piciorul în biroul dumneavoastră! zise Harry furios, uitând de pretinsa lui surzenie.
- Nu mă minți, șuieră Plesneală, cu ochii săi negri ațintinŹdu-se asupra lui Harry. Piele de broască, Algebranhii, amânŹdouă provin din rezerva mea personală și nici nu încape îndoială cine le-a furat!
Harry se uită la Plesneală, hotărât să nu clipească sau să pară vinovat. Adevărul era că nu furase nici unul dintre acele lucruri de la Plesneală. Hermione luase pielea de biŹzon în anul II din biroul lui Plesneală - avuseseră nevoie de ea pentru PoliPoțiune - și deși Plesneală îl suspectase atunci pe Harry, nu reușise niciodată să o dovedească. Harry era sigur că Dobby furase Algebranhiile.
- Nu știu despre ce vorbiți, minți Harry, pe un ton rece.
- Nu erai în pat în noaptea când mi-a fost spart biroul! șuieră Plesneală. Știu, Potter! Acum, s-o fi alăturat și Ochi-NeŹbun Moody fan clubului tău, dar nu voi mai tolera comporŹtamentul ăsta! Încă o plimbare în miez de noapte în biroul meu, Potter, și vei plăti cu vârf și-ndesat!
- În ordine, zise Harry calm, întorcându-se la rădăcinile de ghimbir, voi ține minte dacă voi avea vreodată o dorință nestăpânită să intru în biroul dumneavoastră.
Ochii lui Plesneală scânteiară. Băgă mâna în buzunarul robei sale negre. Pentru o clipă, un gând sălbatic îi trecu lui Harry prin cap - că Plesneală avea să își scoată bagheta și să îl blesteme - dar apoi văzu că Plesneală scoate o sticluță de cristal, cu o licoare transparentă. Harry se uită la ea.
- Știi ce este asta, Potter? zise Plesneală, în ochii lui licărind iar o lumină periculoasă.
- Nu, zise Harry, de data aceasta foarte sincer.
- Este Veritaserum, Poțiunea Adevărului, atât de puterŹnică, încât după numai trei picături îți vei mărturisi cele mai ascunse secrete în fața întregii clase, zise Plesneală cu răuŹtate. Folosirea acestei poțiuni este strict controlată de niște reguli foarte stricte ale Ministerului. Dar dacă nu ai grijă și nu stai potolit, s-ar putea să îmi tremure mâna - mișcă ușor sticluța de cristal - și să vărs sticluța chiar deasupra sucului tău de dovleac, de la masa de seară. Și atunci... Atunci vom afla dacă ai fost sau nu în biroul meu!
Harry nu zise nimic. Se întoarse încă o dată la rădăcinile sale de ghimbir, își luă cuțitul și începu să le taie din nou. Nu îi plăcea deloc amenințarea lui Plesneală cu Poțiunea Adevărului și îl credea în stare să i-o dea pe ascuns. Îl trecu un fior, gândindu-se câte ar putea să spună dacă Plesneală i-ar pune câteva picături în suc... În afară de faptul că le făcea probleme altora - Hermionei și lui Dobby, în primul rând - mai erau și alte lucruri pe care le ascundea... Cum ar fi legătura sa cu Sirius - își simți stomacul făcându-i-se cât o alună la acest gând - sau ce simțea pentru Cho... Își vărsă și rădăcinile de ghimbir în ceaun și se întrebă dacă nu ar treŹbui să-i calce pe urme lui Moody și să înceapă să bea dintr-un termos personal.
Se auzi un ciocănit în ușa clasei.
- Intră, zise Plesneală, cu vocea sa obișnuită.
Când se deschise ușa, toți se întoarseră să vadă cine intra... Era profesorul Karkaroff. Toată lumea îl privea cu atenție, pe când se îndrepta către catedra lui Plesneală. Își învârtea iar ciocul în jurul degetului și părea foarte agitat.
- Trebuie să vorbim, zise Karkaroff tăios, când ajunse la Plesneală.
Părea atât de hotărât să nu audă nimeni ce spunea, încât abia dacă își mișca buzele, de parcă ar fi fost un ventriloc prost. Harry se uita numai la rădăcinile de ghimbir, cu ureŹchile ciulite bine însă.
- Vorbim după ore, Karkaroff, murmură Plesneală, dar Karkaroff îl întrerupse.
- Vreau să vorbim acum, când nu poți să fugi, Severus. Mă eviți.
- După ore! se răsti Plesneală.
Sub pretextul că ridica o cană de măsurat, ca să vadă dacă turnase destulă fiere de tatu, Harry le aruncă amânŹdurora o privire pe furiș. Karkaroff părea extrem de îngriŹjorat, iar Plesneală supărat.
Karkaroff rămase în spatele biroului lui Plesneală, pe tot parcursul celor două ore. Părea să fie hotărât să nu îl lase pe Plesneală să scape la sfârșitul lor. Curios să audă ce vroia să spună Karkaroff, Harry își răsturnă deliberat sticla cu fiere de tatu pe jos, cu două minute înainte să se sune, un pretext ca să se ascundă după ceaun și să șteargă pe jos, în timp ce restul clasei se îndrepta zgomotos către ușă.
- Ce e atât de urgent? îl auzi pe Plesneală șoptindu-i lui Karkaroff.
- Asta, zise Karkaroff și Harry, care se uită peste margiŹnea ceaunului, îl văzu pe Karkaroff ridicându-și mâneca stângă și arătându-i ceva lui Plesneală, undeva pe interiorul antebrațului său. Ei bine? zise Karkaroff, încă străduindu-se să nu-și miște buzele. Vezi? Nu a mai fost niciodată atât de clar, niciodată de când...
- Acoperă-l! se răsti Plesneală, cu ochii lui negri cercetând clasa.
- Dar trebuie să fi observat și tu, începu Karkaroff pe un ton neliniștit.
- Putem vorbi mai târziu, Karkaroff? răcni Plesneală. Potter! Ce faci acolo?
- Șterg fierea de tatu, domnule profesor, am scăpat-o pe jos, zise Harry pe un ton nevinovat, ridicându-se și arătânŹdu-i lui Plesneală cârpa îmbibată cu fiere pe care o ținea în mână.
Karkaroff se întoarse pe călcâie și ieși din clasă cu pași mari. Părea și îngrijorat, și supărat. Pentru că nu vroia să rămână singur cu Plesneală, care clocotea de furie, Harry își aruncă repede cărțile și ingredientele în geantă și ieși din clasă imediat, ca să le spună lui Ron și Hermionei ce auzise și ce văzuse.
*
Părăsiră castelul la prânz, în ziua următoare, dând de un soare palid și argintiu, care strălucea firav peste domenii.
Vremea se făcuse mai blândă și, până să ajungă în HogsŹmeade, toți trei își dăduseră jos pelerinele și și le aruncaseră peste umăr. Mâncarea pe care le spusese Sirius să o aducă se afla în geanta lui Harry. Luaseră pe furiș de la masa de prânz douăsprezece copane de pui, o pâine și un termos cu suc de dovleac.
Se duseră mai întâi să îi cumpere un cadou lui Dobby. Se distrară alegând cele mai ciudate șosete pe care le găsiră, inclusiv o pereche cu steluțe aurii și argintii, foarte străluciŹtoare, și unele care strigau când deveneau prea urât mirosiŹtoare. Apoi la unu și jumătate, merseră în jos pe strada prinŹcipală, trecură de Dervish și Banges și ajunseră la margiŹnea satului.
Harry nu mai fusese niciodată în direcția aceea. Strada șerpuia către împrejurimile mai sălbatice ale satului Hogsmeade. Aici, erau mai puține căsuțe, cu grădinile mai mari. Se îndreptau către poalele muntelui în umbra căruia era așezat Hogsmeade. Drumul coti brusc și văzură un gard la capătul lui. Acolo îi aștepta, cu labele din față pe uluca cea mai de sus, un câine negru, cu o blană bogată, foarte mare, foarte familiar lor, care ținea niște ziare în gură...
- Bună, Sirius, zise Harry, când ajunseră aproape de el.
Câinele negru mirosi geanta lui Harry entuziasmat, dădu din coadă o dată, apoi se întoarse și se îndreptă către o ridiŹcătură de pământ care se întâlnea cu poalele stâncoase ale muntelui. Harry, Ron și Hermione săriră gardul și îl urmară.
Sirius îi duse chiar până la poalele muntelui, unde solul era acoperit cu pietre și stânci. Lui îi era ușor, cu cele patru picioare ale sale, dar Harry, Ron și Hermione începură să respire greu. Îl urmară pe Sirius și mai sus pe munte. Pentru aproape o jumătate de oră urcară panta abruptă și șerpuitoare de piatră, urmând coada veselă a lui Sirius și nădușind din cauza soarelui puternic. Bretelele ghiozdanuŹlui îi tăiau umerii lui Harry.
Apoi, în sfârșit, Sirius se făcu nevăzut și când ajunseră la locul unde dispăruse, observară o spărtură îngustă în stâncă. Se strecurară prin ea și se treziră într-o peșteră răcoroasă și slab luminată. Mult în interiorul ei, legat cu funie de o piatră mare, stătea Buckbeak, Hipogriful. Pe jumătate cal sur, pe jumătate vultur enorm, avea niște ochi portocalii și pătrunzători, care scânteiară când îi văzură. Toți trei se aplecară în fața lui și, după ce îi privi cu superiŹoritate un timp, Buckbeak își îndoi genunchii din față și îi dădu voie Hermionei să-l mângâie pe gâtul plin de pene. Harry se uita însă la câinele negru care tocmai se transforŹmase în nașul lui.
Sirius purta o robă gri foarte ponosită, aceeași pe care o avea când plecase din Azkaban. Părul său negru era mai lung decât păruse când se ivise în foc, și era iar neîngrijit și murdar. Black era foarte slab.
- Pui! zise el răgușit, după ce își scoase Profetul zilei din gură și îl aruncă pe podeaua peșterii.
Harry își deschise geanta și îi dădu punga cu copane de pui și cu pâine.
- Mersi, zise Sirius, deschizând-o și înșfăcând unul, după care se așeză pe jos și rupse cu dinții o bucată mare din copanul de pui. Am supraviețuit mâncând mai mult șoŹbolani. Nu pot să fur prea multă mâncare din Hogsmeade, aș atrage atenția.
Îi zâmbi lui Harry, dar acesta îi răspunse cu un zâmbet reținut.
- Ce faci aici, Sirius? întrebă el.
- Îmi îndeplinesc datoria de naș, zise Sirius, în timp ce rodea osul de pui, așa cum fac câinii. Nu-ți face griji pentru mine, mă prefac că sunt un vagabond inofensiv.
Încă zâmbea, dar, văzând teama din ochii lui Harry, zise cu seriozitate:
- Vreau să fiu la locul faptei. În ultima ta scrisoare... Ei bine, hai să spunem că lucrurile sunt din ce în ce mai ciuŹdate. Fur ziarul de fiecare dată când îl aruncă cineva și se pare că nu sunt singurul care e îngrijorat...
Făcu semn către exemplarele din Profetul zilei, îngălbeŹnite de vreme, de pe podeaua peșterii. Ron le ridică și le despături.
Harry însă continuă să se uite la Sirius.
- Și ce faci dacă te prind? Dacă te vede cineva?
- Voi trei și Dumbledore sunteți singurii de aici care știți că sunt un Animagus, zise Sirius, ridicând din umeri și înceŹpând iar să roadă copanul de pui.
Ron îi dădu un cot lui Harry și îi întinse ziarele. Erau două ziare. Pe primul, cap de pagină era un titlu de-o șchioapă: Boala misterioasă a lui Bartemius Crouch, pe al doilea ziar, vestea că încă nu i se dăduse de urmă vrăjitoarei de la Ministerul Magiei... Ministrul Magiei se implicase perŹsonal în rezolvarea problemei...
Harry se uită la articolul despre Crouch. Îi săriră în ochi câteva fraze: Nu a mai fost văzut în public din noiembrie... casa pare părăsită... spitalul Sf. Mungo pentru boli magice refuză să comenteze... Ministerul refuză să confirme zvoŹnurile referitoare la o boală tragică...
- Vorbesc de parcă ar fi pe moarte, zise Harry încet. Dar nu poate să fie chiar atât de bolnav, dacă a venit aici...
- Fratele meu e asistentul personal al lui Crouch, îl inforŹmă Ron pe Sirius. El zice că domnul Crouch suferă de prea multă muncă.
- Să știți că într-adevăr părea bolnav ultima dată când l-am văzut, zise Harry încet, continuând să citească articolul. În noaptea când mi-a ieșit numele din Pocal...
- Drept răsplată că a concediat-o pe Winky! zise HerŹmione pe un ton rece, mângâindu-l pe Buckbeak, care rodea oasele de pui rămase de la Sirius. Pun pariu că acum îi pare rău că a făcut-o... Pun pariu că îi simte lipsa acum, fiindcă nu mai este acolo să aibă grijă de el...
- Hermione e obsedată de spiridușii de casă, îi murmură Ron lui Sirius, aruncându-i o privire sumbră Hermionei.
Sirius păru însă foarte interesat:
- Crouch și-a concediat spiridușul de casă?
- Da, la Cupa Mondială de Vâjthaț, zise Harry și îi povesti despre apariția Semnului Întunecat, despre cum fusese găsită Winky cu bagheta lui Harry în mână și despre mânia domnului Crouch.
După ce termină Harry, Sirius se ridică iar și începu să meargă prin peșteră încolo și-n coace.
- Să văd dacă am înțeles bine, zise el după un timp, gesŹticulând cu un nou copan de pui. Prima oară, ați văzut spiridușul în Loja Superioară. Îi ținea un loc lui Crouch, nu?
- Exact, ziseră în cor Harry, Ron și Hermione.
- Dar Crouch nu a venit la meci...
- Nu, zise Harry. Cred că a fost prea ocupat.
Sirius continuă să se plimbe prin peșteră în tăcere, apoi spuse:
- Harry, ți-ai căutat bagheta în buzunare, după ce ai pleŹcat din Loja Superioară?
- Păi, nu, zise Harry după ce se gândi profund. Nu am avut nevoie să o folosesc până când am ajuns în pădure. Și atunci mi-am băgat mâna în buzunar și nu am găsit decât omniocularii.
Se uită la Sirius.
- Vrei să spui că cel care a adus Semnul Întunecat mi-a furat bagheta, când eram în Loja Superioară?
- E posibil, zise Sirius.
- Winky nu a furat bagheta lui Harry! strigă Hermione.
- Spiridușul nu era singurul din lojă, zise Sirius încrunŹtat, în timp ce continuă să meargă. Cine altcineva mai era în spatele vostru?
- O grămadă de oameni, zise Harry. Niște miniștri bulŹgari... Cornelius Fudge... Familia Reacredință...
- Familia Reacredință! zise Ron brusc, așa de tare încât vocea îi răsună peste tot în peșteră și Buckbeak își întoarse agitat capul. Pun pariu că a fost Lucius Reacredință!
- Altcineva? zise Sirius.
- Nimeni, zise Harry.
- Ba da, mai era cineva, Ludo Bagman, își aminti Hermione.
- A, da...
- Nu știu nimic despre Bagman, decât că a fost prinzător pentru Viespile din Wimbourne, zise Sirius, plimbându-se în continuare dintr-o parte în alta a peșterii. Ce fel de om e?
- E de treabă, zise Harry. Se tot oferă să mă ajute cu Turnirul celor trei vrăjitori...
- Zău? zise Sirius, încruntându-se și mai tare. Mă întreb de ce ar face asta?
- Zice că s-a atașat de mine, spuse Harry.
- Hm, zise Sirius îngândurat.
- L-am văzut în pădure chiar înainte să apară Semnul Întunecat, îi spuse Hermione lui Sirius. Țineți minte? îi întrebă ea pe Harry și Ron.
- Da, dar n-a rămas în pădure, nu? zise Ron. Imediat ce l-am anunțat despre revoltă, s-a dus în campus.
- De unde știi? îl întrebă Hermione tăios. De unde știi unde a Dispărut?
- Termină, zise Ron, nevenindu-i să creadă, vrei să spui că Ludo Bagman a adus Semnul Întunecat?
- E mai plauzibil să-l fi adus el decât Winky, zise Hermione cu încăpățânare.
- Ți-am zis, spuse Ron, uitându-se cu subînțeles la Sirius, ți-am zis că e obsedată de spiri...
Dar Sirius ridică o mână, ca să-l facă pe Ron să tacă.
- După ce a apărut Semnul Întunecat și spiridușul a fost descoperit cu bagheta lui Harry în mână, ce a făcut Crouch?
- S-a dus să caute în tufișuri, zise Harry, însă nu mai era nimeni.
- Desigur, murmură Sirius, umblând încolo și-ncoace, deŹsigur, a vrut să dea vina pe altcineva și nu pe propriul spiriduș... Și apoi a concediat-o?
- Da, zise Hermione cu înflăcărare, a concediat-o doar pentru că nu rămăsese în cort ca să fie călcată în picioare...
- Hermione, vrei să termini cu spiridușul? o repezi Ron. Dar Sirius dădu din cap și zise:
- Hermione l-a citit pe Crouch mult mai bine decât tine, Ron. Dacă vrei să vezi cum e un om, uită-te bine la cum își tratează subordonații, nu egalii...
Își trecu o mână peste chipul nebărbierit, evident gândinŹdu-se intens.
- Toate absențele astea ale lui Barty Crouch... Are grijă ca spiridușul de casă să-i păstreze un loc la Cupa Mondială de Vâjthaț, dar nu se deranjează să vină să urmărească meŹciurile. Lucrează din greu să readucă în atenție Turnirul celor trei vrăjitori, apoi nu vine nici la el... Nu e genul lui Crouch... Dacă a mai lipsit vreodată fie și o zi din motive de boală, îl mănânc pe Buckbeak!
- Atunci, îl cunoști pe Crouch? zise Harry.
Chipul lui Sirius se întunecă. Brusc, arăta la fel de înŹspăimântător ca în noaptea în care se întâlniseră pentru prima oară, când Harry îl credea pe Sirius criminal.
- O, îl cunosc foarte bine pe Crouch, zise el încet. El a fost cel care a dat ordin să fiu trimis la Azkaban... Fără nici un fel de proces.
- Poftim? întrebară Ron și Hermione într-un glas.
- Glumești! spuse Harry.
- Deloc, întări Sirius, luând o altă îmbucătură dintr-un copan de pui. Crouch era șeful Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, știați?
Harry, Ron și Hermione clătinară din cap.
- Se spunea că va fi viitorul Ministru al Magiei, continuă Sirius. Un mare vrăjitor, Barty Crouch, știe extraordinar de multă magie și este foarte însetat de putere. O, niciodată nu a fost un suporter al lui Cap-de-Mort, zise el, văzând expreŹsia de pe chipul lui Harry. Nu, Barty Crouch a fost mereu împotriva părții întunecate. Dar mulți dintre cei care erau împotriva Magiei Negre... Ei bine, nu aveți cum să înŹțelegeți... sunteți prea mici...
- Asta a zis și tatăl meu la Cupa Mondială, zise Ron, pe un ton puțin enervat. De ce nu ne spui, totuși?
Un zâmbet apăru pe chipul slab al lui Sirius:
- Bine, o să vă spun...
Se mai duse o dată până în capătul peșterii, se întoarse și apoi spuse:
- Imaginați-vă că ar veni din nou la putere Cap-de-Mort. Nu știți cine îi sunt suporterii, nu știți cine lucrează pentru el și cine nu. Știți însă că îi poate controla pe oameni și îi obligă să facă lucruri îngrozitoare, fără ca aceștia să se poată opune. Te temi pentru tine însuți, pentru familia ta și penŹtru prietenii tăi. În fiecare săptămână auzi de alte decese, de alte dispariții, de alte torturi... Ministerul Magiei e la pământ, nu știe ce să facă, încearcă să ascundă totul de Încuiați, dar între timp mor și Încuiații. Teroare peste tot... panică... multă confuzie... Așa a fost în trecut... Ei bine, asemenea vremuri scot câteodată la iveală ce e mai bun din unii oameni și ce-i mai rău din alții. Principiile lui Crouch or fi fost bune la început, probabil... Nu am de unde să știu. A urcat repede în Minister și a început să dicteze măsuri foarte aspre împotriva suporterilor lui Cap-de-Mort. Aurorii au primit noi puteri. Puteau să ucidă, nu numai să captuŹreze forțele răului, de exemplu. Și nu am fost singurul care a fost dat fără proces pe mâna Dementorilor. Crouch a lupŹtat împotriva violenței cu violență și a autorizat folosirea Blestemelor de Neiertat contra suspecților. Aș spune că a devenit la fel de crud și nemilos ca mulți dintre cei din partea întunecată. Desigur, avea și el suporterii lui... O grăŹmadă de oameni credeau că făcea lucrurile cum trebuie și mulți își doreau ca el să preia conducerea Ministerului Magiei. Când Cap-de-Mort a dispărut, părea doar o proŹblemă de timp până când Crouch avea să primească postul de ministru. Dar a avut loc o întâmplare nefericită...
Sirius zâmbi sumbru.
- Propriul său fiu a fost prins cu un grup de Devoratori ai Morții care reușiseră să evite cu vorbe mieroase închisoarea de la Azkaban. Se pare că încercau să-l găsească pe Cap-de-Mort și să-l readucă la putere.
- Fiul lui Crouch a fost prins? tresări Hermione.
- Da, zise Sirius, aruncându-i osul de pui lui Buckbeak și așezându-se iar pe jos, lângă pâinea pe care o rupse în jumăŹtate. Neplăcut șoc pentru Barty, îmi imaginez... Ar fi trebuit să stea mai mult pe acasă cu familia, nu? Ar fi trebuit să plece mai devreme de la serviciu din când în când... Să fi ajuns să-și cunoască fiul...
începu să înfulece bucăți mari de pâine.
- Adevărat? Fiul lui chiar era Devorator al Morții? întreŹbă Harry.
- Habar n-am, zise Sirius, încă mâncând din pâine. Eram la Azkaban când a fost adus fiul lui Barty. Cea mai mare parte din ce v-am povestit am aflat după ce am ieșit. Băiatul a fost prins cu siguranță - pot să pariez cu viața - în compaŹnia unor Devoratori ai Morții, dar s-ar fi putut foarte bine să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, exact ca și spiridușul de casă, Winky parcă...
- Crouch a încercat să-și scape fiul? șopti Hermione. Sirius râse, dar râsul lui semăna foarte bine cu un lătrat.
- Dacă a încercat să-și scape fiul? Crouch? Parcă ghiciseși ce fel de om e, Hermione! Orice însemna un pericol pentru reputația lui trebuia să fie eliminat, își sacrificase întreaga viață ca să fie Ministrul Magiei. L-ați văzut cum și-a conceŹdiat spiridușul de casă devotat pentru simplul motiv că cineŹva ar fi putut face vreo legătură între el, incoruptibilul Barty, și Semnul Întunecat. Asta ce vă spune despre el? Afecțiunea paternă a lui Crouch a fost de ajuns cât să-i perŹmită fiului său un proces și, din câte am auzit, nu a fost decât un pretext ca Barty să arate lumii cât își ura fiul... L-a trimis direct la Azkaban.
- Și-a dat propriul fiu pe mâna Dementorilor? întrebă Harry încet.
- Exact, zise Sirius, care acum nu mai părea deloc amuzat. Am văzut cum l-au adus Dementorii, i-am privit printre gratiile ușii mele de la celulă. Nu cred să fi avut mai mult de nouăsprezece ani. L-au dus într-o celulă din apropierea mea. Înainte de lăsarea nopții, își striga mama. După câteva zile a tăcut însă... Toți amuțeau până la urmă... În afară de momentele când urlau în somn...
Pentru o clipă, privirea sumbră din ochii lui Sirius se accentuă mai mult ca oricând, de parcă s-ar fi tras niște obloane în spatele ochilor.
- Deci, e încă la Azkaban? întrebă Harry.
- Nu, zise Sirius pe un ton posac. Nu, nu mai e acolo. A murit la vreun an după ce l-au adus.
- A murit?
- Nu a fost singurul, zise Sirius cu amărăciune. Cei mai mulți înnebunesc acolo și la sfârșit nu mai mănâncă. Își pierd dorința de a trăi. Puteai mereu să-ți dai seama când cineva se apropia de moarte, pentru că Dementorii simțeau și deveneau mai entuziaști. Băiatul lui Crouch părea destul de bolnav încă de când venise. Având în vedere că Barty era un membru important al Ministerului, el și soția lui au avut voie să-i facă o vizită când era pe patul de moarte. Ultima dată când l-am văzut pe Barty Crouch, aproape că își ducea în brațe soția prin fața celulei mele. Ea însăși a murit, curând după aceea. De durere. S-a stins cu zile, ca și băiatul ei. Crouch nu a venit să ia cadavrul băiatului. Dementorii l-au îngropat în afara fortăreței, i-am văzut când au făcut-o...
Sirius aruncă la o parte bucata de pâine pe care o ridiŹcase la gură și luă termosul cu suc de dovleac, pe care îl goli într-o clipă.
- Deci, bătrânul Crouch a pierdut totul tocmai când creŹdea că reușise să-și atingă scopul, continuă el, ștergându-se la gură cu mâna. Acum, erou, candidat pentru postul de Ministru al Magiei... pe urmă, fiul mort, soția moartă, numele familiei dezonorat și, așa cum am aflat după evadare, i-a mai scăzut și popularitatea. După ce a murit băiatul, oamenii începuseră să se gândească la el cu milă și să se întrebe cum de ajunsese un tânăr dintr-o familie respectabilă pe căi atât de greșite. Concluzia a fost că tatăl lui nu l-a iubit așa cum ar fi trebuit. Cornelius Fudge a priŹmit postul fruntaș și Crouch a fost dat la o parte și trimis la Departamentul Cooperării Magice Internaționale.
Se așternu tăcerea. Harry se gândea cum holbase ochii Barty Crouch când se uitase la spiridușul neascultător atunci, în pădure, la Cupa Mondială de Vâjthaț. Probabil că de asta trebuie să fi reacționat atât de exagerat când o găsise pe Winky sub Semnul Întunecat. Îi amintise de fiul său, de vechiul scandal și de declinul său din Minister.
- Moody zice că Barty Crouch este obsedat să prindă cât mai mulți vrăjitori care au de-a face cu Magia Neagră, îi zise Harry lui Sirius.
- Da, am auzit că deja a ajuns un fel de manie pentru el, spuse Sirius, aprobând din cap. Părerea mea este că el crede că își poate reînvia vechea popularitate numai dacă prinde un Devorator al Morții.
- Și s-a furișat aici ca să caute în biroul lui Plesneală! zise Ron triumfător, uitându-se la Hermione.
- Da, dar nu are nici un pic de logică, spuse Sirius.
- Ba da! zise Ron entuziasmat.
Dar Sirius clătină din cap.
- Ascultă, dacă Crouch ar vrea să-l investigheze pe Plesneală, de ce nu a venit în calitate de membru al juriului la turnir? Ar fi fost un motiv ideal pentru a face vizite reguŹlate la Hogwarts și a-l ține sub observație.
- Deci, crezi că Plesneală ar putea pune ceva la cale? întrebă Harry, dar Hermione îl întrerupse.
- Fiți atenți, nu-mi pasă ce spuneți voi, Dumbledore are încredere în Plesneală si...
- Încetează, Hermione, zise Ron repede, știu că DumbleŹdore este un geniu și așa mai departe, dar asta nu înseamŹnă că nu poate fi păcălit de un vrăjitor al Întunericului, foarte isteț și...
- Atunci, de ce i-a salvat Plesneală viața lui Harry în priŹmul an? De ce nu l-a lăsat să moară?
- Nu știu... Poate că a crezut că Dumbledore l-ar fi dat afară dacă...
- Tu ce crezi, Sirius? întrebă Harry, iar Ron și Hermione se opriră din ceartă ca să audă ce avea de zis Sirius.
- Cred că amândoi au dreptate, spuse acesta, uitându-se gânditor la Ron și la Hermione. De când am aflat că Plesneală predă aici, m-am întrebat de ce l-a angajat Dumbledore. Plesneală a fost mereu fascinat de Magia Neagră, era faimos pentru asta în timpul școlii. Era un puști slinos, cu părul unsuros, adăugă Sirius, iar Harry și Ron își zâmbiră unul altuia. Plesneală știa mai multe blesteme când a venit la școală decât jumătate din elevii din anul VII și a făcut parte dintr-o gașcă de Viperini dintre care aproape toți au ajuns Devoratori ai Morții.
Sirius își ridică degetele și începu să enumere mai multe nume:
- Rosier și Wilkes, care au fost amândoi omorâți de AuŹrori, cu un an înainte să fie înfrânt Cap-de-Mort. Soții Lestrange sunt la Azkaban. Avery... Din câte am auzit, a scăŹpat de probleme, spunând că a acționat sub puterea BlesŹtemului Imperius... Încă e puternic. Dar, din câte știu eu, Plesneală nu a fost niciodată acuzat că ar fi fost un Devorator al Morții... Asta nu e foarte important însă. Mulți dintre ei nu au fost prinși niciodată. Și Plesneală este destul de isteț și de viclean ca să se ferească de necazuri.
- Plesneală îl știe destul de bine pe Karkaroff, dar ține secret acest lucru, zise Ron.
- Da, ar fi trebuit să îi vezi fața lui Plesneală când a apărut Karkaroff ieri la ora de Poțiuni! zise Harry repede. Karkaroff vroia să discute cu Plesneală, îl întreba de ce îl evitase în ultimul timp. Karkaroff părea foarte îngrijorat. I-a arăŹtat lui Plesneală ce avea pe braț, dar nu am văzut ce era.
- I-a arătat ceva de pe braț lui Plesneală? întrebă Sirius uluit.
Își trecu degetele prin părul murdar, apoi ridică iar din umeri.
- Ei bine, habar nu am despre ce ar putea fi vorba... Dar dacă Karkaroff este cu adevărat îngrijorat și îi cere lui Plesneală să îi explice...
Sirius se uită la pereții peșterii, iar apoi pe chip îi apăru o grimasă de frustrare.
- Mai e și faptul că Dumbledore are încredere în Plesneală și știu că Dumbledore se încrede în oameni în care mulți n-ar face-o, dar nu-mi pot imagina că l-ar fi lăsat pe Plesneală să predea la Hogwarts, dacă l-ar fi slujit vreodată pe Cap-de-Mort.
- Atunci, de ce sunt Moody și Crouch atât de interesați să intre în biroul lui Plesneală? se încăpățână Ron.
- Ei bine, zise Sirius încet, eu îl cred în stare pe Ochi-NeŹbun să cerceteze birourile fiecărui profesor de cum a ajuns la Hogwarts. Nu cred că are încredere în cineva și, după câte a văzut în viața lui, nici nu mă mir. Trebuie să recunosc că Moody nu a omorât niciodată pe nimeni, dacă a putut să evite lucrul acesta. Întotdeauna îi aducea vii, dacă era posiŹbil. Era dur, dar nu s-a coborât niciodată la nivelul Devoratorilor Morții. Crouch însă... Ei, cu el e altă poveste... Oare chiar e bolnav? Dacă da, de ce s-a chinuit să vină și să scotocească prin biroul lui Plesneală? Și dacă nu... Oare ce pune la cale? Ce a făcut atât de important în timpul Cupei Mondiale, încât nu a putut să ajungă în Loja Superioară? Ce a avut de făcut atât de important, încât să nu fie prezent la turnir?
Sirius se cufundă în tăcere, continuând să privească peretele peșterii. Buckbeak se tot foia pe podeaua de piatră, căutând oase pe care poate că le trecuse cu vederea.
În sfârșit, Sirius se uită la Ron.
- Deci, fratele tău e asistentul personal al Iui Crouch? Ai putea să-l întrebi ce mai face Crouch în ultima vreme?
- O să încerc, zise Ron, nu prea convins. Deși nu ar treŹbui să las impresia că bănuiesc că Barty Crouch are vreun plan ascuns. Percy își venerează șeful.
- Și ai putea să încerci să afli și dacă mai știu ceva despre Bertha Jorkins, zise Sirius, făcând semn către unul dintre exemplarele Profetul zilei.
- Bagman mi-a spus că nu, zise Harry.
- Da, e citat în articolul din ziar, spuse Sirius, cu ochii spre ziar. Tot vorbește despre cât de fragilă e memoria Berthei. Ei bine, poate ca s-a mai schimbat de când am cunoscut-o eu, dar Bertha Jorkins pe care o știu nu avea deloc memoria scurtă, ba din contră. Nu spun că nu era puțin cam toantă, dar avea o memorie excelentă când venea vorba de bârfe. Și din cauza asta avea mereu probleme, niciodată nu știa când să tacă din gură. Îmi imaginez că era o răspundere grea pentru Ministerul Magiei... Poate că de asta nu s-a deranjat Bagman s-o caute mai devreme...
Sirius oftă cu putere și apoi își frecă ochii încercănați.
- Cât e ceasul? întrebă el.
Harry se uită la ceas, iar apoi își dădu seama că nu mai funcționa de când stătuse o oră în lac.
- E trei și jumătate, zise Hermione.
- Ar trebui să vă întoarceți la școală, zise Sirius, ridicânŹdu-se. Fiți atenți... (se uită intens mai ales la Harry) nu vreau să vă furișați din școală ca să veniți să mă vedeți, da? Trimiteți-mi doar scrisori. Așa cum v-am spus, vreau să aflu despre tot ce e ciudat. Dar să nu plecați din Hogwarts fără permisiune, ar fi o ocazie ideală să vă atace cineva.
- Până acum nu a încercat să mă atace nimeni, în afară de un dragon și de câțiva monștri Fluidem, zise Harry.
Dar Sirius se încruntă la el.
- Nu contează... O să respir ușurat abia după ce se terŹmină turnirul ăsta, adică tocmai în iunie. Și nu uitați, dacă vorbiți despre mine între voi, spuneți-mi Snuffles, da?
Îi dădu lui Harry șervețelul gol și termosul și se duse să-și ia la revedere de la Buckbeak.
- Vă conduc până la marginea satului, zise Sirius, poate mai fur un ziar.
Se transformă într-un câine mare și negru, înainte să iasă din peșteră, și coborâră împreună panta stâncoasă, traverŹsară solul plin cu pietre și se întoarseră la gard. Aici îi lăsă pe toți să-l mângâie pe cap, înainte de a se întoarce și de a o rupe la fugă pe la marginea satului.
Harry, Ron și Hermione se întoarseră în Hogsmeade și apoi la Hogwarts.
- Oare Percy știe toate astea despre Crouch? întrebă Ron, pe când mergeau pe aleea către castel. Dar poate că nu-i pasă... Probabil că l-ar face să-l admire și mai tare pe Crouch. Da, Percy adoră regulile. Ar spune că Barty Crouch a refuzat să le încalce chiar și pentru propriul fiu.
- Percy nu și-ar da nici un membru al familiei pe mâna Dementorilor, zise Hermione severă.
- Nu știu sigur, zise Ron. Dacă ar crede că ar sta în druŹmul carierei sale... Percy e foarte ambițios, doar știți...
Urcară scara de piatră către holul de la intrare, unde fură împresurați de mirosurile îmbietoare ale cinei care se servea în Marea Sală.
- Bietul Snuffles, zise Ron, adulmecând cu poftă. Trebuie să țină mult la tine, Harry, dacă supraviețuiește mâncând șobolani...