CAPITOLUL XX
POVESTEA LUI HAGRID
Harry alergă până sus în dormitoarele băieților, ca să ia din cufăr Pelerina Invizibilă și Harta Ștrengarilor; fu atât de rapid, încât el și Ron erau deja gata de plecare cu cel puțin cinci minute înainte să se întoarcă Hermione grăbită dinspre dormitoarele fetelor, purtând fular, mănuși și una dintre pălăriile ei noduroase pentru spiridușii de casă. ? Ce vreți, e frig afară! spuse ea defensiv, în timp ce Ron țâțâia nerăbdător. Se strecurară pe gaura portretului și se înfășurară repede în pelerină ? Ron crescuse atât de mult, încât acum trebuia să stea ghemuit ca să nu i se vadă picioarele ? apoi, mergând încet și cu grijă, coborâră numeroasele scări, oprindu-se din când în când ca să se uite pe hartă, după Filch sau Doamna Norris. Aveau noroc; nu văzură pe nimeni, în afară de Nick Aproape-Făr'-de-Cap, care plutea distrat, fredonând o melodie îngrozitor de asemănătoare cu "Weasley e al nostru rege". Traversară pe furiș holul de intrare și ieșiră pe domeniul tăcut și înzăpezit. Cu inima bătându-i puternic, Harry văzu în față niște mici pătrățele luminoase aurii și fumul ce se ridica în spiŹrală din hornul lui Hagrid. Înaintă repede cu pași mari, cu ceilalți doi înghiontindu-se și ciocnindu-se în urma lui. Merseră prin zăpada din ce în ce mai mare, scârțâind entuziŹasmați, până când ajunseră în sfârșit în fața ușii de lemn de la intrare. Când Harry ridică pumnul și bătu de trei ori, un câine începu să latre frenetic înăuntru. ? Hagrid, noi suntem! strigă Harry pe gaura cheii. ? Trebuia să-mi fi imaginat! zise o voce răgușită. Își zâmbiră unul altuia sub pelerină; puteau să-și dea seama după vocea lui Hagrid că era fericit. ? De trei secunde am ajuns acasă... Colț, dă-te la o parte... dă-te la o parte, câine moșcăit ce ești... Fu tras zăvorul, ușa se deschise cu un scârțâit și în cadrul ei apăru chipul lui Hagrid. Hermione scoase un țipăt. ? Pe barba lui Merlin, mai încet! zise Hagrid repede, uitându-se înnebunit peste capetele lor. Sunteți sub peleriŹna aia, nu? Păi, intrați, intrați! ? Iartă-mă! icni Hermione, când toți intrară strecurându-se pe lângă Hagrid și își dădură jos pelerina ca să îi poată vedea. N-am făcut decât să... vai, Hagrid! ? O nimica toată, o nimica toată! zise Hagrid repede, închizând ușa după ei și grăbindu-se să tragă draperiile, însă Hermione îl privi în continuare îngrozită. Părul lui Hagrid era năclăit de sânge închegat și ochiul drept ajunsese o deschizătură umflată printre o mulțime de vânătăi mov și negre. Avea multe tăieturi pe față și pe mâini, dintre care unele încă sângerau, și se mișca prudent, ceea ce îl făcu pe Harry să se gândească la niște coaste rupte. Era eviŹdent că abia ajunsese acasă; pe spătarul scaunului era pusă o pelerină neagră și groasă de drum, iar de peretele cu ușa era sprijinit un sac destul de mare ca să încapă în el mai mulți coŹpilași. Hagrid, de două ori mai mare ca un om normal, șchioŹpăta acum către foc și punea la fiert un ceainic mare de cupru. ? Ce ai pățit? întrebă Harry, în timp ce Colț țopăia în jurul lor, încercând să-i lingă pe față. ? V-am zis, nimic, zise Hagrid hotărât. Vreți un ceai? ? Las-o baltă, spuse Ron, e ceva cu tine! ? Vă spun că n-am nimic, zise Hagrid, îndreptându-se și încercând să le zâmbească tuturor, însă tresărind de durere. Fir-aș să fiu, ce bine e să vă văd pe toți trei ? ați avut o vară plăcută? ? Hagrid, ai fost atacat! zise Ron. ? Pentru ultima oară, e o nimica toată! spuse Hagrid. ? Dacă unul dintre noi ar apărea cu un kilogram de carne tocată în loc de față, ai zice că e o nimica toată? întrebă Ron. ? Hagrid, ar trebui să te duci la doamna Pomfrey, zise Hermione neliniștită, unele tăieturi nu arată deloc bine. ? Mă descurc, bine? se răsti Hagrid. Se duse la masa enormă de lemn din mijlocul colibei și dădu furtunos la o parte un șervet. Sub el era o bucată de carne crudă, în sânge, cu o nuanță verzuie, puțin mai mare decât o roată de mașină. ? Hagrid, doar nu ai de gând s-o mănânci, nu-i așa? zise Ron, aplecându-se ca s-o vadă mai bine. Pare otrăvitoare. ? Așa și trebuie, este carne de dragon, zise Hagrid. Și n-am luat-o ca s-o mănânc. Ridică bucata de carne și și-o lipi de partea stângă a feței. Sângele verzui i se prelinse în barbă, iar el scoase un mic geamăt de mulțumire. ? Acum e mai bine. Știți, micșorează durerea. ? Ia zi, ai de gând să ne spui ce ai pățit? întrebă Harry. ? Nu pot, Harry. E strict secret. Mi-aș pierde mai mult decât slujba dacă v-aș spune. ? Te-au bătut uriașii, Hagrid? întrebă Hermione încet. Degetele lui Hagrid alunecară de pe bucata de carne și aceasta i se prelinse cu un lipăit pe piept. ? Uriași? zise Hagrid, prinzând bucata de carne înainte să-i ajungă la curea și lipindu-și-o la loc pe față, a zis cineva ceva de uriași? Cu cine ați vorbit? Cine v-a zis ce am... cine v-a zis că asta am făcut... ha? ? Am bănuit noi, zise Hermione, parcă vrând să se scuze. ? A, așa ați făcut, da? zise Hagrid, fixând-o sever cu ochiul care nu era ascuns după bucata de carne. ? A fost destul de... clar, spuse Ron, iar Harry încuviință din cap. Hagrid se uită urât la ei, apoi pufni, aruncă bucata de carŹne înapoi pe masă și se duse cu pași mari la ceainicul, care acum fluiera. ? N-am mai văzut puști ca voi, care să știe mai mult decât ar trebui, murmură el, vărsând apă fierbinte în trei dintre cănile lui ca niște găleți. Și să nu credeți că vă fac un compliment. Unii ar zice că sunteți băgăcioși. Că vă băgați nasul peste tot. Însă i se mișcă barba. ? Deci, chiar te-ai dus să cauți uriași? zise Harry zâmbind, în timp ce se așeza la masă. Hagrid le puse o cană cu ceai în fața fiecăruia, se așeză, își luă iar bucata de carne și și-o lipi la loc pe față. ? Da, bine, mormăi el, așa e. ? Și i-ai găsit? zise Hermione pe o voce joasă. ? Păi, sincer să fiu, nu sunt chiar așa de greu de găsit, zise Hagrid. Sunt destul de mari, vezi tu. ? Unde sunt? zise Ron. ? În munți, zise Hagrid vag. ? Și cum de încuiații nu-i...? ? Ba da, zise Hagrid sumbru. Însă de fiecare dată cauza morții e un accident de escaladare, nu-i așa? Își aranjă puțin bucata de carne ca să acopere vânătăile cele mai urâte. ? Haide, Hagrid, spune-ne ce ai făcut! zise Ron. PovesŹtește-ne cum te-au atacat uriașii, iar Harry o să-ți spună cum l-au atacat Dementorii... Hagrid se înecă brusc cu ceaiul și în același timp dădu drumul bucății de carne; masa fu stropită cu o mare cantiŹtate de salivă, ceai și sânge de dragon când Hagrid tuși și bolborosi, și când bucata de friptură alunecă pe podea cu un "pleosc" șters. ? Cum adică, atacat de Dementori? mormăi el. ? N-ai știut? îl întrebă Hermione, cu ochii mari. ? Nu știu nimic din ce s-a întâmplat de când am plecat. Am fost într-o misiune secretă, nu-i așa, n-am vrut să mă urŹmărească bufnițele peste tot... Dementori afurisiți! Doar nu vorbești serios? ? Ba da, au apărut în Little Whinging și ne-au atacat pe vărul meu și pe mine, și apoi Ministerul Magiei m-a exmaŹtriculat... ? POFTIM? ? ... a trebuit să mă duc la o audiere și așa mai departe, dar povestește-ne mai întâi de uriași. ? Ai fost exmatriculat? ? Povestește-ne ce-ai pățit și îți povestesc și eu. Hagrid se uită urât la el cu singurul ochi deschis. Harry îi întoarse privirea, cu o expresie de hotărâre nevinovată pe chip. ? Of, bine, zise Hagrid pe o voce resemnată. Se aplecă și smulse felia de carne din gura lui Colț. ? Ah, Hagrid, nu face asta, nu e igienic... începu HerŹmione, dar Hagrid își lipise deja carnea înapoi pe ochiul umflat. Luă încă o înghițitură întăritoare de ceai, iar apoi spuse: ? Păi, am plecat de cum s-a terminat semestrul... ? Deci, Madame Maxime a mers cu tine...? întrebă HerŹmione. ? Da, așa e, zise Hagrid, și pe puținii centimetri pătrați de chip care nu erau acoperiți de barbă sau carne verde apăru o expresie îmblânzită. Da, am fost doar noi doi. Și vă spun, Olympe nu se dă deloc înapoi în fața greutăților. Știți, e o femeie fină, bine îmbrăcată și, știind unde mergeam, m-am întrebat cum o să reacționeze la cățăratul pe bolovani, la dormitul în peșteri și așa mai departe, însă nu s-a plâns nici măcar o dată. ? Știați unde mergeați? întrebă Harry. Știai unde erau uriașii? ? Păi, știa Dumbledore și ne-a spus și nouă, zise Hagrid. ? Sunt ascunși? întrebă Ron. E secret locul unde sunt? ? Nu chiar, zise Hagrid, clătinând din capul neîngrijit. Doar că pe cei mai mulți vrăjitori nu îi interesează unde sunt, atâta timp cât sunt foarte departe. Dar este foarte greu să ajungi acolo, cel puțin pentru oameni, așa că am avut nevoie de indicațiile lui Dumbledore. Ne-a luat cam o lună să ajungem acolo... ? O lună? spuse Ron, de parcă nu ar fi auzit niciodată de o călătorie care să ia atât de mult timp. Dar... de ce nu ați găsit un Portal sau ceva de genul ăsta? În ochiul neacoperit al lui Hagrid apăru o clipire stranie, în timp ce îl privea pe Ron printre gene; aproape că-l comŹpătimea. ? Suntem urmăriți, Ron, zise el răgușit. ? Cum adică? ? Nu înțelegeți? zise Hagrid. Ministerul e cu ochii pe Dumbledore și pe toți cei pe care-i bănuiesc a fi în cârdășie cu el... ? Știm asta, zise Harry repede, dornic să audă restul istorisirii lui Hagrid, știm că Ministerul îl urmărește pe Dumbledore... ? Și n-ați putut să folosiți magia ca să ajungeți acolo? întrebă Ron șocat. A trebuit să vă purtați tot drumul ca niște încuiați? ? Păi, nu chiar tot drumul, spuse Hagrid evaziv. Doar a trebuit să avem grijă, pentru că Olympe și cu mine ieșim puțin în evidență... Ron scoase un zgomot înfundat, undeva între râs și pufnit, și luă repede o înghițitură de ceai. ? ... așa că nu eram greu de urmărit. Ne-am prefăcut că mergem împreună în vacanță, așa că ne-am dus în Franța și am dat impresia că ne îndreptam spre locul unde e școala lui Olympe, pentru că știam că eram urmăriți de cineva de la Minister. A trebuit să mergem încet, pentru că eu nu prea am voie să fac vrăji și știam că Ministerul căuta un motiv ca să ne prindă. Dar am reușit să scăpăm de cel care ne urmărea undeva pe lângă Dee-John... ? Oho, Dijon? zise Hermione entuziasmată. Am fost acoŹlo în vacanță, ai văzut...? Tăcu în clipa când văzu expresia de pe chipul lui Ron. După aceea am mai riscat câteva vrăji și nu a fost o călăŹtorie neplăcută. Am dat peste niște troli nebuni pe lângă granița cu Polonia și am avut o mică neînțelegere cu un vampir într-un bar din Minsk, dar, în afară de asta, nici n-ar fi putut să meargă mai bine. Și apoi am ajuns acolo și am început să căutăm prin munți, încercând să le dăm de urmă... A trebuit să renunțăm la magie de cum ne-am aproŹpiat de ei. Pe de o parte, pentru că nu le plac vrăjitorii și nu vroiam să-i supărăm prea curând, și pe de altă parte, pentru că Dumbledore ne avertizase că în mod sigur îi căuta și Știți-Voi-Cine. A zis că probabil le trimisese deja un mesager. Ne-a spus să avem mare grijă, să nu atragem atenția asupra noasŹtră în timp ce ne apropiam de ei, ca nu cumva să fie vreun Devorator al Morții prin preajmă. Hagrid făcu o pauză ca să ia o dușcă de ceai. ? Zi mai departe! spuse Harry imperios. ? I-am găsit, spuse Hagrid calm. Am trecut de o creastă într-o noapte și acolo erau, răspândiți la picioarele noastre. Dedesubt ardeau niște focuri mici și am văzut niște umbre imense... era ca și când am fi urmărit cum se mișcau bucăți din munte. ? Cât de mari erau? întrebă Ron pe o voce joasă. ? Cam zece metri înălțime, zise Hagrid firesc. Cei mai înalți poate că aveau treisprezece. ? Și câți erau? întrebă Harry. ? Bănuiesc că în jur de șaptezeci sau optzeci. ? Doar atât? zise Hermione. ? Da, spuse Hagrid cu tristețe, au mai rămas optzeci. Cândva erau o mulțime, cam o sută de triburi în toată luŹmea. Dar se împuținează de secole întregi. Câțiva au fost uciși de vrăjitori, dar cei mai mulți s-au omorât între ei, și acum pier mai repede ca niciodată. Nu sunt făcuți să trăiasŹcă strânși așa, laolaltă. Dumbledore zice că noi suntem de vină, că vrăjitorii i-au obligat să plece și i-au pus să trăiască foarte departe de noi, și că nu au avut de ales decât să se adune ca să se apere. ? Bun, zise Harry, i-ați văzut. După aceea ce s-a întâmplat? ? Păi, am așteptat până s-a făcut dimineață, n-am vrut să îi luăm pe nepregătite pe întuneric, pentru siguranța noasŹtră, zise Hagrid. Pe la trei noaptea au adormit exact unde erau. N-am îndrăznit să dormim. În primul rând, vroiam să fim siguri că nu se trezește vreunul și vine la noi, și în al doilea rând, sforăiau ceva de speriat. Au declanșat o avalanșă spre dimineață. Oricum, după ce s-a luminat de ziuă ne-am dus la ei. ? Pur și simplu? zise Ron uluit. V-ați dus direct în tabăra uriașilor? ? Păi, Dumbledore ne-a zis cum să facem, spuse Hagrid. Să îi dăm gurgului daruri, ca să dăm dovadă de respect, știți voi. ? Cui să-i dați daruri? întrebă Harry. ? A, gurgului ? asta înseamnă căpetenie. ? Cum v-ați dat seama care dintre ei era gurgui? întrebă Ron. Harry mormăi amuzat. ? Ușor, zise el. Era cel mai mare, cel mai urât și cel mai leŹneș. Stătea ca o beșniță și aștepta să-i aducă ceilalți mâncare. Capre moarte și altele de genul ăsta. Îl chema Karkus. I-aș da vreo unsprezece, doisprezece metri înălțime și cam cât doi eleŹfanți în greutate. Pielea ca de rinocer și așa mai departe. ? Și pur și simplu v-ați dus la el? zise Hermione pe nerăŹsuflate. ? Păi... am coborât până la el, până unde zăcea în vale. Erau într-un povârniș între patru munți destul de înalți, știți, lângă un lac de munte, iar Karkus era întins pe malul lacului, răcnind la ceilalți să-l hrănească pe el și pe soția lui. Olympe și cu mine am coborât pe versantul muntelui... ? Dar n-au încercat să vă omoare când v-au văzut? întreŹbă Ron sceptic. ? Păi, sigur că unii s-au gândit și la asta, zise Hagrid, ridicând din umeri, dar am făcut ce ne-a zis Dumbledore, adică să ridicăm cadoul, să fim cu ochii pe gurg și să-i ignoŹrăm pe ceilalți. Așa că exact asta am făcut. Ceilalți au tăcut și ne-au urmărit cum am trecut pe lângă ei, am ajuns chiar la picioarele lui Karkus, am făcut o plecăciune și i-am lăsat cadoul în față. ? Ce poți să-i dai unui uriaș? întrebă Ron entuziasmat. Mâncare? ? Nu, poate să-și facă rost de mâncare fără probleme, zise Hagrid. Le-am dus magie. Uriașilor le place magia, cu conŹdiția să n-o folosim împotriva lor. Oricum, în prima zi le-am dat o ramură de foc gubraitian. Hermione zise "Uau!" încet, dar Harry și Ron se încrunŹtară amândoi derutați. ? O ramură de...? ? Foc etern, zise Hermione enervată, ar trebui să știți asta până acum. Domnul profesor Flitwick l-a pomenit de cel puțin două ori la ore! ? Păi, oricum, zise Hagrid repede, intervenind înainte ca Ron să-i poată răspunde, Dumbledore a vrăjit o ramură ca să ardă pentru totdeauna, ceea ce nu este la îndemâna oricărui vrăjitor, așa că am pus-o în zăpadă la picioarele lui Karkus și am zis: un cadou pentru gurgui uriașilor de la Albus Dumbledore, care îi trimite salutări respectuoase. ? Și ce a zis Karkus? întrebă Harry entuziasmat. ? Nimic, spuse Hagrid. Nu știa engleză. ? Glumești! ? N-a fost o problemă, zise Hagrid imperturbabil, DumŹbledore ne prevenise că s-ar putea întâmpla și așa ceva. Karkus știa destul ca să strige după vreo doi uriași care ne cunoșteau limba și care au tradus. ? Și i-a plăcut cadoul? întrebă Ron. ? O, da, a fost o nebunie întreagă după ce-au înțeles ce era, zise Hagrid, întorcând felia de carne de dragon ca să-și pună partea mai rece pe ochiul umflat. Au fost foarte mulțumiți. Așa că am continuat: Albuș Dumbledore îl roagă pe gurg să discute cu mesagerul său când se va întoarce mâine cu un alt dar. ? De ce nu ați putut să vorbiți cu el în ziua aia? întrebă Hermione. ? Dumbledore a vrut să îl luăm cu binișorul, zise Hagrid. Să îi lăsăm să vadă că ne ținem promisiunile. O să ne întoarŹcem mâine cu un alt cadou. Face impresie bună, mă înțelegeți? Și le dă timp să testeze primul cadou, să afle că este bun și să mai vrea altele. În orice caz, dacă pe uriașii de genul lui Karkus îi încarci cu informații, te omoară doar ca să simplifice lucrurile. Așa că am făcut o plecăciune, ne-am dat la o parte, am plecat, am găsit o peșteră mică și drăguță, în care să petrecem noaptea, ne-am întors dimineața urmăŹtoare și de data asta l-am găsit pe Karkus așteptându-ne în capul oaselor și părând foarte nerăbdător. ? Și ați vorbit cu el? ? Da. Mai întâi i-am dat un coif drăguț de luptă, făcut de goblini, indestructibil, știți voi ? și apoi am luat loc și am disŹcutat. ? Ce a spus? ? Nu prea multe, zise Hagrid. Mai mult a ascultat. Însă erau semne bune. Auzise de Dumbledore, auzise că fusese împotriva uciderii ultimilor uriași din Marea Britanie. Karkus părea să fie destul de interesat de ce avea de zis Dumbledore. Iar câțiva, mai ales cei care știau puțină engleză, au venit și au ascultat și ei. Eram optimiști când am plecat în ziua aia. Am promis că o să ne întoarcem în dimineața următoare cu un alt cadou. Însă în seara aia totul a lut o întorsătură greșită. ? Cum adică? întrebă Ron repede. ? Păi, cum v-am spus, uriașii nu sunt făcuți să trăiască împreună, zise Hagrid cu tristețe. Nu în grupuri mari. Nu se pot abține, aproape că se omoară între ei la câteva săpŹtămâni. Bărbații se luptă unul cu altul, femeile la fel; cei care au mai rămas din vechile triburi se luptă între ei, iar asta fără certurile pe mâncare, pe cele mai bune focuri și pe locurile de dormit. Ai crede că, văzând cum aproape că le-a pierit rasa, ar fi mai îngăduitori unii cu alții, da'... Hagrid oftă profund. ? În seara aceea a izbucnit o luptă, am văzut-o de la inŹtrarea în peșteră, privind în jos în vale. A durat ore întregi, zgomotul era de necrezut. Iar când a răsărit soarele, zăpada era roșie și capul îi zăcea pe fundul lacului. ? Capul cui? icni Hermione. ? Al lui Karkus, zise Hagrid cu greutate. A apărut un gurg nou, Golgomath. Ei bine, nu ne așteptam la un nou gurg la două zile după ce legaserăm o relație de prietenie cu primul, și aveam ciudata senzație că Golgomath nu avea să fie la fel de dornic să ne asculte, dar trebuia să încercăm. ? V-ați dus și ați vorbit cu el? întrebă Ron, nevenindu-i să creadă. După ce l-ați văzut cum i-a tăiat capul altui uriaș? ? Sigur că da, spuse Hagrid, doar nu făcuserăm tot druŹmul ăla ca să renunțăm după două zile! Ne-am dus cu urmăŹtorul cadou pe care intenționaserăm să i-l dăm lui Karkus. Știam că n-aveam nici o șansă înainte să fi deschis gura. Stătea acolo, purtând coiful lui Karkus, și privindu-ne strâmb, în timp ce ne apropiam. Era imens, unul dintre cei mai mari de acolo. Părul negru, dinții la fel și un colier de oase. Unele păreau să fie de om. Ei bine, am făcut o încerŹcare, am întins un sul mare de piele de dragon și am zis: "Un dar pentru gurgui uriașilor... ". Înainte să-mi fi dat seama, atârnam în aer de picioare, mă înșfăcaseră doi dinŹtre amicii lui. Hermione își duse mâinile la gură. ? Cum ai ieșit din încurcătura asta? întrebă Harry. ? N-aș fi reușit dacă n-ar fi fost Olympe, zise Hagrid. Și-a scos bagheta și a făcut niște vrăji mai repede decât am văzut vreodată. Absolut minunate. I-a lovit direct în ochi pe cei care mă țineau, cu Blesteme de Conjunctivită, așa că mi-au dat drumul imediat ? însă abia atunci am dat de bucluc, pentru că folosiseră magia împotriva lor, și tocmai asta urăsc uriașii la vrăjitori. A trebuit să ne luăm picioarele la spinare și am știut că nu mai aveam cum să intrăm din nou în tabără. ? Fir-aș să fiu, Hagrid, zise Ron încet. ? Și atunci, cum de v-a luat atât de mult să vă întoarceți acasă, dacă ați stat acolo doar trei zile? întrebă Hermione. ? Nu am plecat după trei zile! spuse Hagrid, părând jigŹnit. Dumbledore conta pe noi! ? Dar tocmai ai zis că nu mai aveați cum să vă întoarceți! ? Ziua nu puteam, așa e. Nu trebuia decât să regândim lucrurile puțin. Ne-am dat la fund pentru vreo două zile în peșteră și am stat la pândă. Dar ce am văzut nu a fost de bine. ? A mai tăiat și alte capete? întrebă Hermione speriată. ? Nu, zise Hagrid, mi-aș dori să fi fost așa. ? Ce vrei să spui? ? Vreau să spun că am descoperit cât de curând că noul gurg nu era împotriva tuturor vrăjitorilor, ci doar împotriva noastră. ? Devoratorii Morții? întrebă Harry repede. ? Da, zise Hagrid sumbru. Câțiva dintre ei îl vizitau zilnic, aducându-i daruri gurgului, iar el nu îi atârna cu capul în jos. ? De unde știi că erau Devoratori ai Morții? zise Ron. ? Pentru că l-am recunoscut pe unul dintre ei, mormăi Hagrid. Macnair, vi-l amintiți? Tipul pe care l-au trimis să-l omoare pe Buckbeak? Nebun, asta e. Îi place să omoare la fel de mult ca lui Golgomath; nici nu mă mir că s-au înțeles atât de bine. ? Deci Macnair i-a convins pe uriași să se alăture Știi-Tu-Cui? zise Hermione disperată. ? Nu te grăbi, încă nu am terminat de povestit! zise indignat Hagrid, care, având în vedere că la început nu voise să le spună nimic, părea să se simtă foarte bine. Eu și cu Olympe am discutat și am căzut de acord că simplul fapt că gurgul părea să-l prefere pe Știți-Voi-Cine nu însemna că asta simțeau toți. Trebuia să încercăm să-i convingem pe alții, pe cei care nu îl doriseră pe Golgomath ca gurg. ? Cum ați putut să vă dați seama care erau? întrebă Ron. ? Păi, erau cei care erau bătuți zob, nu-i așa? zise Hagrid răbdător. Cei care erau cât de cât deștepți nu-i stăteau în cale lui Golgomath, ascunzându-se ca și noi în peșterile din jurul vâlcelei. Așa că ne-am hotărât să mergem noaptea prin peșteri și să vedem dacă nu puteam să-i convingem pe unii dintre ei. ? Ați mers prin peșteri întunecate, căutând uriași? zise Ron, cu o notă de respect îngrozit în glas. ? Păi, nu uriașii erau grija noastră principală, zise Hagrid. Eram mai îngrijorați din cauza Devoratorilor Morții. DumbleŹdore ne spusese dinainte să nu avem de-a face cu ei, dacă puteam să-i evităm, și problema era că știau că eram prin preaŹjmă, presupun că le-a povestit Golgomath de noi. Noaptea, când uriașii dormeau și noi vroiam să ne strecurăm în peșteri, Macnair și cu celălalt ne căutau, furișându-se prin munți. Mi-a fost greu s-o împiedic pe Olympe să sară pe ei, zise Hagrid, cu colțurile gurii ridicându-i barba neîngrijită, ardea de nerăbŹdare să-i atace... Olympe e extraordinară când se înflăcăŹrează... pătimașă, știți voi... presupun că e de vină partea franŹțuzească... Hagrid privi cu ochii încețoșați în foc. Harry îl lăsă treizeci de secunde înainte să-și dreagă vocea. ? Și ce s-a mai întâmplat? Ați reușit să vă apropiați de vreŹunul dintre ceilalți uriași? ? Poftim? A... a, da, am reușit. Da, în a treia noapte după ce a fost omorât Karkus, ara ieșit pe furiș din peștera în care ne ascunseserăm și am coborât iar în vâlcea, fiind cu ochii în patru după Devoratorii Morții. Am intrat în câteva peșteri, fără succes... apoi, cam în a șasea, am găsit trei uriași care se ascundeau. ? Trebuie să fi fost înghesuială în peșteră, zise Ron. ? Nu aveai unde să arunci un cnez, zise Hagrid. ? Nu v-au atacat când v-au văzut? întrebă Hermione. ? Probabil că ar fi făcut-o, dacă ar fi fost în stare, zise Hagrid, dar erau grav răniți toți trei. Fuseseră bătuți măr de gașca lui Golgomath, se treziseră și se târâseră în cel mai apropiat adăpost pe care îl găsiseră. Oricum, unul dintre ei știa ceva engleză, le-a tradus celorlalți și se părea că lucrurile pe care le-am spus n-au fost tocmai rău primite. Așa că ne-am tot întors, vizitându-i pe răniți... cred că la un moment dat convinseserăm vreo șase sau șapte. ? Șase sau șapte? zise Ron entuziasmat. Păi, nu-i deloc rău... or să vină aici și or să înceapă să lupte cu noi împotriŹva Știi-Tu-Cui? Însă Hermione zise: ? Cum adică "la un moment dat", Hagrid? Hagrid o privi cu tristețe. ? Gașca lui Golgomath a atacat peșterile. După asta, cei care au supraviețuit nu au mai vrut să aibă de-a face cu noi. ? Deci... deci nu mai vine nici un uriaș? zise Ron dezaŹmăgit. ? Nu, spuse Hagrid, oftând profund, în timp ce își întorcea felia de carne și își punea pe față partea mai rece, dar am făcut ce trebuia să facem, le-am transmis mesajul lui Dumbledore, iar unii dintre ei l-au ascultat și presupun că vreo câțiva or să-l țină minte. Dar poate că cei care nu vor să stea cu Golgomath or să părăsească munții și trebuie să existe o posibilitate să-și aducă aminte că Dumbledore e de partea lor... s-ar putea să vină. Acum fereastra începuse să se acopere de zăpadă. Harry își dădu seama că avea roba udă leoarcă în dreptul genunŹchilor: Colț saliva cu capul în poala lui. ? Hagrid? zise Hermione încet după o vreme. ? Mmm? ? Ai... ai găsit vreun indiciu... ai auzit ceva de... de... mama ta cât ai fost acolo? Ochiul neacoperit al lui Hagrid se opri asupra ei și Hermione păru oarecum speriată. ? Îmi pare rău... am ... uită ce-am spus... ? A murit, mormăi Hagrid. A murit cu ani în urmă. Am aflat de la ei. ? A... îmi... îmi pare tare rău, zise Hermione cu o voce stinsă. Hagrid ridică din umerii săi masivi. ? Nu e cazul, zise el scurt. Hermione se uită neliniștită la Harry și Ron, fiind evident că aștepta de la ei să vorbească. ? Hagrid, dar tot nu ne-ai explicat cum ai ajuns în halul ăsta, zise Ron, făcând un semn spre chipul pătat de sânge al uriașului. ? Și nici de ce te-ai întors atât de târziu, zise Harry. Sirius ne-a spus că Madame Maxime s-a întors cu mult timp în urmă... ? Cine te-a atacat? spuse Ron. ? Nu am fost atacat! zise Hagrid cu emfază. Am... Însă restul propoziției fu acoperit de o salvă subită de ciocănituri în ușă. Hermione icni. Cana îi alunecă din mână si se sparse de podea, iar Colț scheună. Toți patru se uitară pe fereastra de lângă ușă. Pe draperia subțire era desenată umbra unei persoane mici și bondoace. ? Ea e! șopti Ron. ? Treceți aici! zise Harry repede. Înșfăcând Pelerina Invizibilă, o aruncă asupra sa și a lui Hermione, în timp ce Ron alerga de partea cealaltă a mesei și se arunca și el sub pelerină. Strânși unii în alții, se dădură cu spatele într-un colț. Colț lătra înnebunit la ușă. Hagrid părea cu totul derutat. ? Hagrid, ascunde-ne cănile! Hagrid luă cana lui Harry și pe a lui Ron și le aruncă sub o pernă din coșul lui Colț. Câinele sărea acum la ușă; Hagrid îl dădu la o parte cu piciorul și o deschise. Profesoara Umbridge stătea în pragul ușii, îmbrăcată cu pelerina ei verde de tweed și o căciulă cu apărători de urechi. Cu gura făcută pungă, se dădu în spate ca să vadă chipul lui Hagrid; abia îi ajungea la buric. ? Așa deci, zise ea rar și tare, de parcă ar fi vorbit cu un surd. Tu ești Hagrid, nu-i așa? Fără să aștepte un răspuns, intră în cameră, rotindu-și ochii exoftalmici în toate părțile. ? Pleacă, se răsti ea, vânturându-și geanta spre Colț, care sărise spre ea și încerca să o lingă pe față. ? Ăă ? nu vreau să fiu nepoliticos, zise Hagrid, holbânŹdu-se la ea, dar cine naiba ești? ? Mă numesc Dolores Umbridge. Profesoara cercetă coliba cu privirea. De două ori se uită exact în colțul unde era Harry, făcut sandviș între Ron și Hermione. ? Dolores Umbridge? spuse Hagrid, părând extrem de derutat. Credeam că ești la Minister... nu lucrezi pentru Fudge? ? Am fost adjunctul ministrului, așa este, zise Umbridge, plimbându-se acum prin colibă și înregistrând fiecare detaliu, de la sacul sprijinit de perete la pelerina de drum abandonată. Acum sunt profesoara de Apărare contra Magiei Negre... ? Mare curaj, zise Hagrid, nu sunt mulți care ar mai accepta postul ăsta. ? ... și Marele Inchizitor de la Hogwarts, zise Umbridge, fără să dea nici un semn că îl auzise. ? Ce înseamnă asta? zise Hagrid, încruntându-se. ? Exact ce vroiam să întreb și eu, zise Umbridge, arătând spre cioburile de porțelan de pe podea care fuseseră cana lui Hermione. ? A, zise Hagrid, cu o privire imprudentă spre colțul unde erau ascunși Harry, Ron și Hermione, a..., a fost... a fost Colț. A spart o cană. așa că a trebuit să o folosesc pe asta în locul ei. Hagrid arătă spre cana din care băuse, cu o mână încă încleștată pe felia de carne de dragon pusă pe ochi. UmŹbridge stătea acum în fața lui, înregistrând fiecare detaliu al înfățișării sale. ? Am auzit voci, zise ea încet. ? Vorbeam cu Colț, zise Hagrid cu hotărâre. ? Și îți răspundea? ? Păi... într-un fel, zise Hagrid, părând stânjenit. Colț e aproape ca un om, așa cred uneori... ? Sunt trei rânduri de urme în zăpadă care duc de la ușile castelului la coliba ta, spuse Umbridge mieros. Hermione icni, iar Harry îi puse o mână pe gură. Din fericire, Colț mirosea zgomotos poala robei profesoarei Umbridge pe lângă ei și aceasta nu păru să fi auzit. ? Păi, abia m-am întors, zise Hagrid, fluturând o mână enormă către sacul de merinde. Poate că a venit să mă vadă cineva mai devreme și nu m-a găsit. ? Nu sunt urme care să se îndepărteze de ușa colibei. ? Păi, nu... nu știu ce ar însemna asta... zise Hagrid, trăŹgându-se neliniștit de barbă și uitându-se iar spre colțul unde erau Harry, Ron și Hermione, de parcă ar fi cerut ajutor. Ăă... Umbridge se întoarse și măsură coliba, uitându-se în jur cu atenție. Se aplecă și se uită sub pat. Deschise dulapurile lui Hagrid. Trecu la patru centimetri de locul unde erau lipiți de perete Harry, Ron și Hermione; Harry chiar își supse burta când femeia trecu pe lângă ei. După ce se uită atent în ceaunul enorm pe care îl folosea Hagrid la gătit, se întoarse iar și zise: ? Ce ai pățit? Cum te-ai ales cu rănile astea? Hagrid își dădu repede la o parte felia de carne de pe față, ceea ce după Harry fu o greșeală, pentru că acum erau vizibile vânătăile negre și mov din jurul ochiului, plus marea cantitate de sânge proaspăt și coagulat de pe chipul său. ? A, am... avut un fel de accident, zise el neconvingător. ? Ce fel de accident? ? M-am... m-am împiedicat. ? Te-ai împiedicat, repetă ea cu răceală. ? Da, exact. De... de coada de mătură a unui prieten. Eu, unul, nu zbor. Păi, uită-te cât sunt de mare, nu cred că există o coadă de mătură care să mă țină. Un prieten al meu crește cai Abraxan, nu știu dacă i-ai văzut vreodată, niște animale mari, înaripate, știi, am călărit puțin pe unul dintre ei și a fost... ? Unde ai fost? întrebă Umbridge, întrerupând calmă bolboroseala lui Hagrid. ? Unde am...? ? Fost, da, zise ea. Semestrul a început acum două luni. Un alt profesor a trebuit să te înlocuiască la orele de curs. Nici unul dintre colegii tăi nu a putut să îmi dea informații despre locul unde te-ai dus. Nu ai lăsat nici o adresă. Unde ai fost? Urmă o pauză în care Hagrid se holbă la ea cu ochiul descoperit recent. Harry aproape că auzi cum îi lucra creieŹrul la capacitate maximă. ? Am... am fost plecat din cauza unor probleme de sănăŹtate, zise el. ? Probleme de sănătate, zise profesoara Umbridge. Ochii ei cercetară chipul palid și umflat al lui Hagrid; sângele de dragon i se scurgea delicat și încet pe tunică. ? Am înțeles. ? Da, spuse Hagrid, un pic de aer curat, știi cum e... ? Da, ca paznic al vânatului, probabil că e greu să ai parte de aer curat, zise Umbridge perfid. Mica porțiune de pe chipul lui Hagrid care nu era neaŹgră și mov roși. ? Păi... am schimbat decorul, știi doar... ? Cu cel de munte? zise Umbridge repede. Știe, își zise Harry disperat. ? De munte? repetă Hagrid, fiind evident că gândea rapid. Nu, cu cel din sudul Franței, în cazul meu. Un pic de soare și... și de mare. ? Într-adevăr? spuse Umbridge. Nu prea ești bronzat. ? Da... păi... am pielea sensibilă, spuse Hagrid, încercând să zâmbească agreabil. Harry observă că își pierduse doi dinți. Umbridge îl privi cu răceală; îi pierise zâmbetul. Apoi își ridică geanta puțin mai sus sub braț și zise: ? Bineînțeles, îl voi informa pe ministru de întoarcerea ta târzie. ? Da, zise Hagrid, încuviințând din cap. ? Ar trebui să știi și că, fiind Mare Inchizitor, am datoria nefericită, dar necesară de a-i inspecta pe colegii mei profeŹsori. Așa că îndrăznesc să spun că ne vom reîntâlni cât de curând. Se întoarse brusc și se îndreptă spre ușă. ? Ne inspectezi? răspunse Hagrid absent, ca un ecou, uitându-se după ea. ? A, da, zise Umbridge cu blândețe, întorcându-și privirea spre el și cu mâna pe clanță. Ministrul este decis să-i elimine pe profesorii necorespunzători, Hagrid. Noapte bună. Plecă, închizând ușa după ea cu o bufnitură. Harry vru să dea la o parte Pelerina Invizibilă, însă Hermione îl prinse de încheietură. ? Nu încă, îi șopti ea la ureche. S-ar putea să nu fi plecat încă. Și Hagrid părea să gândească la fel; șonticăi spre partea cealaltă a camerei și dădu draperia la o parte cu vreo doi centimetri. ? Se întoarce la castel, zise el cu o voce joasă. Fir-aș să fiu... îi inspectează pe oameni, așa deci? ? Da, spuse Harry, dând jos pelerina. Trelawney e deja în perioada de probă... ? Ăă... cam ce ai planificat să ne predai la ore, Hagrid? întrebă Hermione. ? A, nu-ți face griji pentru asta, am plănuit o grămadă de lecții, zise Hagrid entuziasmat, ridicând felia de carne de pe masă și lipindu-și-o iar pe ochi. Am păstrat câteva creaturi pentru anul N.O.V.-urilor; stai să vezi, sunt cu totul speciale. ? Ăă... în ce sens speciale? întrebă Hermione cu jumătate de gură. ? Nu vă spun, spuse Hagrid fericit. Nu vreau să stric surŹpriza. ? Hagrid, fii atent, spuse Hermione imperios, renunțând la prefăcătorii, doamna profesoară Umbridge nu o să fie deloc încântată dacă o să aduci ceva prea periculos la ore. ? Periculos? zise Hagrid, părând de-a dreptul amuzat. Fii serioasă, nu v-aș aduce nimic periculos! Adică, mă rog, pot să aibă grijă de ei înșiși... ? Hagrid, trebuie să treci de inspecția lui Umbridge, iar ca să faci asta, ar fi mult mai bine dacă ar vedea că ne înveți cum să avem grijă de Porlocși, cum să deosebim Knarlii de arici, chestii de genul ăsta! zise Hermione cu sinceritate. ? Dar asta nu-i foarte interesant, Hermione, zise Hagrid. Ce am eu este mult mai impresionant. Îi cresc de ani de zile, cred că am singura herghelie domesticită din Marea Britanie. ? Hagrid... te rog... zise Hermione, cu o notă de dispeŹrare în glas. Umbridge caută un pretext ca să scape de proŹfesorii care sunt prea apropiați de Dumbledore. Te rog, Hagrid, predă-ne ceva plicticos, care sigur o să ni se ceară la N.O.V.-uri. Însă Hagrid căscă larg și privi cu jind și cu singurul ochi bun spre patul imens din colț. ? Știți, am avut o zi lungă și e târziu, zise el, bătând-o ușor pe umăr pe Hermione, căreia îi cedară genunchii, făcând-o să cadă la podea cu o bufnitură. A... iartă-mă... continuă el, ridiŹcând-o de gulerul robei. Fiți atenți, nu vă mai faceți griji penŹtru mine, vă promit că am pregătit niște lucruri grozave penŹtru lecții, dacă tot m-am întors... Acum ar fi bine să vă întoarŹceți la castel și nu uitați să ștergeți urmele în urma voastră! ? Nu știu dacă I-ai convins, zise Ron puțin mai târziu, când, după ce verificaseră că aveau cale liberă, se întorceau înapoi la castel prin stratul din ce în ce mai gros de zăpadă, fără să lase nici o urmă datorită Vrăjii de Ștergere pe care o făcea Hermione pe măsură ce înaintau. ? Atunci o să mă mai duc și mâine, spuse Hermione hotărâtă. Dacă e nevoie, o să-i planific eu însămi lecțiile. Nu mă interesează dacă o dă afară pe Trelawney, dar cu Hagrid nu o să-i meargă!