CAPITOLUL XXIII
CRĂCIUNUL ÎN SALONUL ÎNCHIS
Oare de asta nu vroia Dumbledore să-i mai întâlnească privirea lui Harry? Oare se aștepta să-l vadă pe Cap-de-Mort întorcându-i căutătura? Îi era teamă, poate, că ochii săi verzi se vor face deodată roșii, cu elipse ca la pisici, în loc de pupile? Harry își aminti cum ieșise la un moment dat chipul lui Cap-de-Mort din ceafa profesorului Quirrell și își trecu mâna peste propria ceafă, întrebându-se cum s-ar simți în cazul în care Cap-de-Mort ar ieși prin propriul său craniu. Se simți murdar, contaminat, de parcă ar fi purtat un fel de microb letal, avu sentimentul că nu mai merita să stea în metrou pe drumul de întoarcere de la spital alături de oameni nevinovați, curați, ale căror minți și trupuri nu erau afectate de influența nefastă a lui Cap-de-Mort... nu numai că văzuse șarpele, ci fusese șarpele, acum o știa... Apoi îi trecu prin minte un gând îngrozitor și ieși la suprafață o amintire, una care îi făcu stomacul să se strângă si să forfotească, de parcă ar fi colcăit de șerpi. Ce mai dorește, în afară de adepți? Lucruri pe care nu le poate obține decât prin furt... cum ar fi o armă. Ceva ce nu a avut data trecută. Eu sunt arma, își zise Harry, și era ca și când i-ar fi curs otravă prin vene, înghețându-l, făcându-i să transpire, în timp ce se legăna o dată cu metroul prin tunelul întunecat. Eu sunt cel pe care încearcă să-l folosească Lordul Cap-de-Mort, de asta au pus să fiu păzit peste tot unde mă duc, nu pentru proŹtecția mea, ci pentru a celorlalți, numai că nu funcționează, nu pot să pună pe cineva să mă urmărească tot timpul la Hogwarts... Chiar l-am atacat pe domnul Weasley azi-noapte, eu am fost. Cap-de-Mort m-a pus să o fac, și ar putea să fie chiar și acum în mine, ascultându-mi gândurile... ? Harry, ai pățit ceva, dragul meu? șopti doamna Weasley, aplecându-se peste Ginny ca să-i vorbească, în timp ce trenul huruia prin tunelul întunecat. Nu arăți bine deloc, ți-e rău? Toți se uitau la el. Clătină ferm din cap și se holbă în sus la o reclamă pentru asigurări de casă. ? Harry, dragul meu, ești sigur că n-ai pățit nimic? zise doamna Weasley pe o voce îngrijorată, în timp ce străŹbăteau peticul de iarbă neîngrijită din mijlocul Pieței CumŹplite. Pari foarte palid... ești sigur că ai dormit bine? Să te duci chiar acum să te culci și să dormi câteva ore bune înainte de cină, da? Harry încuviință din cap; iată o scuză pregătită pentru a nu vorbi cu ceilalți, adică exact ceea ce își dorea, așa că, după ce doamna Weasley deschise ușa de la intrare, trecu repede de suportul de umbrele pe picioare de trol, urcă scările și se duse direct în dormitorul lui și al lui Ron. Aici începu să măsoare camera în lung și în lat, pe lângă cele două paturi și rama goală a lui Phineas Nigellus, cu creierul fierbându-i și mustindu-i de întrebări și de alte idei îngrozitoare. Cum devenise șarpe? Poate că era Animag... nu, nu avea cum, ar fi știut... poate că acela care era Animagus era de fapt Cap-de-Mort... da, își zise Harry, asta se potrivea, sigur că s-ar fi transformat într-un șarpe... și când mă stăpânește, ne transŹformăm amândoi... Numai că asta tot nu explică în ce fel am ajuns la Londra și înapoi în patul meu în cinci minute... dar Cap-de-Mort este până la urmă cam cel mai puternic vrăjitor din lume, în afară de Dumbledore, probabil că nu îi este deloc greu să transporte oamenii așa. Și apoi, cu un junghi de panică, își zise: Dar este o nebunie ? dacă mă stăpânește Cap-de-Mort, chiar acum îi ofer o imagine completă în sediul Ordinului Phoenix! O să știe cine este în Ordin și unde este Sirius... și am auzit o grămadă de lucruri pe rare nu ar fi trebuit să le aud, tot ce mi-a zis Sirius în prima seară când am venit aici... Nu putea să facă decât un singur lucru: trebuia să plece imediat din Casa Cumplită. Avea să-și petreacă Crăciunul la Hogwarts cu ceilalți, ceea ce însemna că măcar urmau să fie în siguranță în timpul sărbătorilor... dar nu, nu era de ajuns, mai erau o grămadă de oameni la Hogwarts care ar fi putut să fie schilodiți și răniți. Dacă următorii erau Seamus, Dean sau Neville? Se opri din plimbat și rămase pe loc, uitându-se la rama goală a lui Phineas Nigellus. Simți o bilă de plumb în stomac. Nu avea de ales: trebuia să se întoarcă pe Aleea Boschetelor, să se rupă cu totul de lumea vrăjitorească. Păi, dacă asta trebuia să facă, își zise el, nu mai avea sens să amâne. Încercând din răsputeri să nu se gândească la reacția familiei Dursley când îl vor vedea la ușa lor, cu șase luni mai devreme decât se așteptau, se apropie de cufăr, închise capacul cu putere, se uită automat în jur după Hedwig, înainte să-și aducă aminte că era încă la Hogwarts ? ei bine, măcar nu mai trebuia să care și colivia ? apucă un capăt al cufărului și îl trase până la jumătatea distanței, aproape de ușă, când o voce răutăcioasă zise: ? Să înțeleg că fugi? Se întoarse. Phineas Nigellus apăruse pe pânza portretuŹlui său și se sprijinea de ramă, privindu-l pe Harry cu o expresie amuzată pe chip. ? Nu, nu fug, spuse Harry scurt, trăgându-și cufărul prin cameră cu încă vreun metru. ? Am crezut, zise Phineas Nigellus, mângâindu-și barba ascuțită, că, dacă ești în Casa Cercetașilor, se presupune că ești curajos. Mi se pare că ar fi fost mai bine dacă ai fi fost în casa mea. Noi, Viperinii, suntem curajoși, dar nu proști. De exemŹplu, dacă avem de ales, alegem mereu să ne salvăm pielea. ? Nu îmi salvez pielea, zise Harry repezit, trăgând de cufăr peste o porțiune de covor deosebit de denivelată și mâncată de molii, chiar în fața ușii. ? A, am înțeles, zise Phineas Nigellus, mângâindu-și barba în continuare, nu este o fugă de laș ? ești nobil. Harry îl ignoră. Avea mâna pe clanță când Phineas Nigellus zise agale: ? Am un mesaj pentru tine de la Albus Dumbledore. Harry se întoarse spre el. ? Care e mesajul? ? "Rămâi unde ești." ? Nu m-am mișcat! zise Harry, cu mâna tot pe clanță. Spune, care-i mesajul? ? Tocmai ți l-am spus, neghiobule, zise Phineas Nigellus liniștit. Dumbledore îți spune, "Rămâi unde ești." ? De ce? zise Harry, dând drumul capătului cufărului. De ce vrea să rămân? Ce a mai zis? ? Absolut nimic altceva, zise Phineas Nigellus, ridicând o sprânceană neagră și subțire, de parcă i s-ar fi părut că Harry era obraznic. Harry își pierdu cumpătul, ca un șarpe ieșit la drum din ierburi. Era epuizat și peste poate de derutat; în ultimele douăsprezece ore trăise momente de teroare, de ușurare, apoi din nou de teroare, și Dumbledore tot nu vroia să-i vorbească! ? Deci, asta e tot, da? întrebă el tare. "Rămâi unde ești"? Asta mi-a zis și după ce m-au atacat Dementorii ăia! Harry, stai locului, în timp ce adulții rezolvă totul! Dar nu o să ne obosim să-ți spunem nimic, creierașul tău s-ar putea să nu facă față! ? Știi, zise Phineas Nigellus, chiar mai tare decât Harry, exact de asta am detestat să fiu profesor! Tinerii sunt mult prea convinși că au dreptate în toate cele. Ție nu ți-a trecut prin minte, biet papițoi ambulant, că ar putea să existe un motiv extrem de întemeiat pentru care directorul Școlii Hogwarts să nu-ți împărtășească fiecare detaliu neînsemnat al planurilor sale? Nu ți-a dat niciodată prin cap, când te-ai simțit nedreptățit, că respectarea ordinelor lui Dumbledore nu ți-a făcut nici cel mai mic rău? Nu. Nu, ca toți tinerii, ești cât se poate de sigur că numai tu simți și gândești, că numai tu recunoști pericolul, că numai tu ești destul de isteț ca să-ți dai seama ce ar putea să plănuiască Lordul întunecat... ? Atunci chiar plănuiește ceva care mă privește? întrebă Harry repede. ? Am zis eu așa ceva? spuse Phineas Nigellus, examinânŹdu-și distrat mănușile de mătase. Acum, să mă scuzi, am lucruri mai bune de făcut decât să asist la crize adolescentine... la revedere. Se duse până la marginea ramei sale și dispăru. ? Foarte bine, pleacă! răcni Harry spre rama goală. Și spune-i lui Dumbledore că-i mulțumesc pentru nimic! Pânza goală tăcu în continuare. Fierbând, Harry își târî cufărul înapoi la picioarele patului, iar apoi se aruncă pe burtă pe cuvertura mâncată de molii, cu ochii închiși, simțindu-și corpul greu și străbătut de dureri. Se simțea ca și când ar fi călătorit kilometri întregi... i se părea imposibil că, în urmă cu mai puțin de douăzeci și patru de ore, Cho Chang se apropia de el sub vâsc... era atât de obosit... Îi era teamă să doarmă... și totuși, nu știa cum putea să se opună... Dumbledore îi spusese să rămână... asta trebuia să însemne că avea voie să doarmă... Însă îi era frică... dacă se întâmpla din nou? Se cufunda în lumea umbrelor... Era ca și când avea în minte un film pe care-l aștepta să înceapă. Mergea pe un hol părăsit, către o ușă întunecată, pe lângă niște pereți masivi de piatră, luminați de torțe, și către 0 deschidere spre o scară de piatră care cobora în stânga... Ajunse la ușa neagră, dar nu putu să o deschidă... rămase acolo, uitându-se la ea și dorindu-și cu disperare să intre... dincolo de ea era ceva ce își dorea din tot sufletul... un premiu mai presus de orice vis... măcar dacă nu l-ar mai fi usturat cicaŹtricea... atunci ar fi putut să gândească mai limpede... ? Harry, spuse vocea lui Ron, de foarte, foarte departe, mama a zis că e gata cina, dar îți pune ceva deoparte dacă vrei să dormi în continuare. Harry deschise ochii, dar Ron plecase deja din cameră. Nu vrea să fie singur cu mine, își zise Harry. Nu după ce a auzit ce a zis Moody. Presupunea că nici unul dintre ei nu îl mai dorea acolo acum, când știau ce era în el. Nu avea să se ducă la cină; nu avea să îi chinuie cu prezența sa. Se întoarse pe partea cealaltă și, după puțin timp, adormi la loc. Se trezi mult mai târziu, la primele ore ale dimineții; îl durea stomacul de foame și Ron sforăia în patul de lângă el. Uitându-se prin cameră, desluși silueta lui Phineas Nigellus stând iar în rama sa și îi trecu prin minte că Dumbledore probabil că îl trimisese pe Phineas să vegheze asupra lui, în caz că mai ataca pe cineva. Sentimentul de învinovățire se intensifică. Aproape că își dorea să nu îl fi ascultat pe Dumbledore... dacă așa avea să fie viața în Casa Cumplită de atunci încolo, poate că până l;i urmă i-ar fi fost mai bine pe Aleea Boschetelor. * Toți ceilalți își petrecură dimineața agățând podoabe de Crăciun. Harry nu putea să-și aducă aminte când mai fusese Sirius atât de bine dispus; chiar cânta colinde, părând încânŹtat că urma să aibă companie de Crăciun. Harry îi auzea vocea răsunând dincolo de podea, din salonul rece unde stătea singur, privind pe fereastră cum cerul era din ce în ce mai alb, amenințând cu ninsoarea, simțind tot timpul plăcerea necontrolată a faptului că le dădea ocazia celorlalți de a vorbi în continuare despre el, ceea ce și trebuia să fi făcut. Când o auzi pe doamna Weasley chemându-l la prânz cu blândețe din capătul scărilor, se duse mai sus și o ignoră. În jurul orei șase sună soneria și doamna Black începu iar să țipe. Presupunând că era Mundungus sau vreun alt memŹbru din Ordin venit în vizită, Harry se sprijini mai confortabil de peretele camerei lui Buckbeak unde se ascundea, încercând să ignore cât îi era de foame, în timp ce îi dădu șobolani morți de mâncare Hipogrifului. Avu un mic șoc când cineva bătu puternic la ușă câteva minute mai târziu. ? Știu că ești acolo, zise vocea lui Hermione. Vrei să ieși, te rog? Vreau să vorbesc cu tine. ? Ce cauți aici? o întrebă Harry, deschizând ușa, în timp ce Buckbeak zgrepțăna în continuare pe podeaua acoperită cu paie după bucățelele de șobolan pe care le-ar fi putut scăpa. Nu mergeai să schiezi cu părinții tăi? ? Păi, sinceră să fiu, schiatul nu e tocmai o pasiune, zise Hermione, cu zăpadă în păr și roșie în obraji, așa că am venit aici de Crăciun. Dar să nu-i zici lui Ron. I-am spus că schiatul este extraordinar pentru că tot râdea de asta. Mama și cu tata sunt puțin dezamăgiți, însă le-am spus că toți cei care privesc examenele cu seriozitate au rămas la Hogwarts ca să învețe. Vor să am rezultate bune, or să înțeleagă ei. Oricum, zise ea vioi, hai în camera ta, mama lui Ron a făcut locul acolo și a trimis niște sandvișuri. Harry o urmă înapoi la etajul doi. Când intră în cameră, fu destul de surprins să-i vadă pe Ron și pe Ginny așteptânŹdu-i acolo, așezați pe patul lui Ron. ? Am venit cu Autobuzul Salvator, zise Hermione distrată, dându-și jos haina, înainte ca Harry să apuce să vorŹbească. Dumbledore mi-a zis ce s-a întâmplat azi dimineață la prima oră, dar a trebuit să aștept să se termine oficial semestrul înainte să plec. Umbridge este deja neagră de supărare că ați dispărut cu toții chiar de sub nasul ei, deși Dumbledore i-a zis că domnul Weasley este la Sf. Mungo și că atunci v-a lăsat pe toți să mergeți să îl vizitați. Se așeză lângă Ginny, iar cele două fete și Ron își ridicară plivirea spre Harry. ? Cum te simți? întrebă Hermione. ? Bine, spuse Harry rigid. ? Of, Harry, nu minți, zise ea nerăbdătoare. Ron și Ginny mi-au spus că te ascunzi de toți de când v-ați întors de la Sf. Mungo. ? Asta au zis, da? zise Harry, uitându-se urât la Ron și Ginny. Ron coborî privirea în pământ, însă Ginny păru cu totul nestânjenită. ? Păi, așa este! spuse ea. Și nici nu te uiți la noi! ? Voi nu vă uitați la mine! zise Harry supărat. ? Poate că vă uitați pe rând și nu vă potriviți niciodată, sugeră Hermione, schițând un zâmbet. ? Foarte amuzant, se răsti Harry, întorcându-se cu spatele la ei. ? Ah, vrei să nu te mai simți neînțeles? spuse Hermione tăios. Fii atent, ceilalți mi-au spus ce ai auzit aseară cu Urechile Extensibile... ? Da? mormăi Harry, cu mâinile băgate adânc în buzuŹnare, în timp ce privea cum afară ningea cu fulgi mari. VorŹbiți cu toții despre mine, nu-i așa? Ei bine, am început să mă obișnuiesc. ? Am vrut să vorbim cu tine, Harry, zise Ginny, dar, având în vedere că te ascunzi de când ne-am întors... ? N-am vrut să vorbească nimeni cu mine, zise Harry, din ce în ce mai enervat. ? Păi, asta a fost o prostie din partea ta, zise Ginny suŹpărată, având în vedere că nu știi pe nimeni în afară dr mine care a fost stăpânit de Știi-Tu-Cine, iar eu pot să-ți spun cum e. Harry rămase nemișcat, sub impactul puternic al acestor cuvinte. Apoi se întoarse pe loc cu fața către ea. ? Am uitat, zise el. ? Norocul tău, spuse Ginny calmă. ? Îmi pare rău, zise Harry, cât se poate de sincer. Deci... deci, crezi că sunt posedat? ? Păi, poți să-ți amintești tot ce ai făcut? întrebă Ginny. Ai perioade îndelungate în care nu știi ce ai făcut? Harry își stoarse creierul. ? Nu, zise el. ? Atunci nu ai fost niciodată posedat de Știi-Tu-Cine, zise Ginny firesc. Când am pățit-o eu, nu îmi aminteam ce făcusem timp de ore întregi. Mă trezeam undeva și nu știam cum ajunsesem acolo. Harry abia îndrăzni să o creadă și totuși, inima i se ușură aproape împotriva dorinței lui. ? Însă visul acela despre tatăl tău și despre șarpe... ? Harry, ai mai avut vise de genul ăsta, zise Hermione. Până anul trecut, ai tot avut străfulgerări cu ceea ce făcea Cap-De-Mort. ? Asta a fost altceva, spuse Harry, clătinând din cap. Am fost în șarpe. Era ca și când eram șarpele... dacă am fost transportat cumva la Londra de Cap-de-Mort...? ? Când o să citești Hogwarts: o istorie, poate c-o să îți reaŹmintești că nu poți să Apari și să Dispari în și din Hogwarts. Harry, nici Cap-de-Mort nu ar fi putut să te facă să zbori din camera ta, zise Hermione exasperată. ? Ai fost tot timpul în pat, prietene, zise Ron. Te-am văŹzut zvârcolindu-te în somn cel puțin un minut înainte să te putem trezi. Harry începu să măsoare din nou camera în lung și în lat, căzând pe gânduri. Ceea ce spuneau nu numai că îl liniștea, dar era și logic... fără să se gândească la ce făcea, luă un sandŹviș de pe farfuria de pe pat și și-l îndesă înfometat în gură. Deci, până la urmă nu sunt eu arma, își zise Harry. Îi crescu inima de fericire și ușurare, și i se alătură lui Sirius când ii auziră tropăind către camera lui Buckbeak prin fața ușii lor, cântând cât îl țineau puterile "Steaua sus răsare, Hipogriful meu". * Cum ar fi putut visa să se întoarcă pe Aleea Boschetelor de Crăciun? Bucuria lui Sirius de a avea iar casa plină, și mai ales pentru că se întorsese Harry, era contagioasă. Nu mai era gazŹda ursuză de pe timpul verii; acum părea hotărât să se simtă toți la fel de bine, sau chiar mai bine decât s-ar fi simțit la Hogwarts, și munci neobosit la pregătirile de Crăciun, făcând curat și împodobind cu ajutorul lor, astfel încât casa era aproape de nerecunoscut când se duseră la culcare în Ajunul Crăciunului. Candelabrele mătuite nu mai erau ornate cu pânŹze de păianjen, ci cu ghirlande de ilice și serpentine aurii și argintii de hârtie; pe covoarele roase străluceau grămăjoare de zăpadă magică; un brad de Crăciun extraordinar, obținut de Mundungus și decorat cu zâne vii, acoperea arborele genealogic al lui Sirius, și chiar și capetele de spiriduși împăiați de pe peretele holului purtau căciuli și bărbi de Moș Crăciun. Când Harry se trezi în dimineața de Crăciun, descoperi un morman de cadouri la picioarele patului și pe Ron, care deschisese deja o jumătate din movila sa, ceva mai mare. ? Bună agoniseală anul ăsta, îl informă el pe Harry printr-un nor de hârtie. Mulțumesc pentru Busola de MăŹtură, este excelentă; e mai tare decât cadoul de la Hermione ? mi-a luat o agendă de teme... Harry se uită prin cadourile sale și găsi unul cu scrisul lui Hermione pe etichetă. Și lui îi luase o carte care semăna cu un jurnal, în afară de faptul, că de fiecare dată când dădea pagina, spunea lucruri cum ar fi: "Lucrează azi sau mâine o să rabzi!" Sirius și Lupin îi luaseră lui Harry o serie de cărți excelente intitulate Magia defensivă practică și folosirea ei împotriva magiei negre, care aveau niște superbe ilustrații color mișcătoare a tuturor contrablestemelor și vrăjilor pe care le descria. Harry frunzări entuziasmat primul volum; realiză că avea să îi fu foarte util pentru planurile sale pentru A.D. Hagrid îi trimisese un portofel maro blănos, cu niște colți, despre care se presupunea că ar fi trebuit să fie un sistem antifurt, dar din nefericire îl împiedicau pe Harry să pună bani în el fără să își piardă degetele. Cadoul de la Tonks era o machetă mică, funcțională, a unui Fulger, pe care Harry o privi zburând prin cameră, dorindu-și să aibă din nou varianta în mărime naturală; Ron îi dăduse o cutie enormă ca Jeleuri cu toate aromele, domnul și doamna Weasley îi dăruiseră obișnuitul pulover tricotat și niște plăcinte cu carne, iar Dobby un tablou cu acta adevărat îngrozitor, despre care Harry bănui că fusese făcut chiar de spiriduș. Tocmai îl întorsese cu susul în jos, ca să vadă dacă nu arăta mai bine așa, când, cu un poc puternic, Fred și George apărură la picioarele patului său. ? Crăciun fericit, zise George. Să nu coborâți un timp. ? De ce? zise Ron. ? Mama plânge din nou, zise Fred cu greutate. Percy și-a trimis înapoi puloverul de Crăciun. ? Fără nici un bilet, adăugă George. Nici nu a întrebat cura se simte tata, nici nu l-a vizitat, nimic. ? Am încercat să o liniștim, zise Fred, plimbându-se în jurul patului ca să privească portretul lui Harry. I-am spus că Percy nu este nimic altceva decât un morman uriaș de mizerie de șobolan. ? Nu a funcționat, zise George, servindu-se cu o broscuță de ciocolată. Așa că l-am lăsat pe Lupin să preia controlul. Cred că ar fi bine să-l lăsăm să o înveselească, înainte să coborâm la micul dejun. ? Și aia ce ar trebui să fie de fapt? întrebă Fred, uitându-se cu ochii întredeschiși la tabloul lui Dobby. Arată ca un gibon cu doi ochi negri. ? E Harry! zise George, arătând spre spatele tabloului, scrie pe spate! ? Halal asemănare, zise Fred, zâmbind. Harry aruncă spre el cu noul său jurnal de teme; acesta se lovi de peretele din față și căzu pe jos, unde spuse vesel: "Dacă ai pus punctele pe i-uri și liniuțele pe t-uri, poți să faci tot ce vrei!" Se ridicară și se îmbrăcară. Auziră diferitele persoane din casă urându-și "Crăciun fericit" unii altora. În timp ce coborau, se întâlniră cu Hermione. ? Mulțumesc pentru carte, Harry, zise ea fericită. Îmi doresc de mult Noua teorie a numerologiei! Și parfumul acela e tare neobișnuit, Ron. ? Mă bucur, zise Ron. Dar ăsta pentru cine este? adăugă el, făcând semn cu capul spre cadoul împachetat cu grijă pe care îl avea în brațe. ? Pentru Kreacher, zise Hermione voioasă. ? Ar fi bine să nu fie haine! o avertiză Ron. Știi ce a zis Sirius: Kreacher știe prea multe, nu putem să-l eliberăm! ? Nu sunt haine, zise Hermione, deși, dacă ar fi fost după mine, cu siguranță că i-aș da să poarte altceva în afară de cârpa aia veche și murdară. Nu, este o cuvertură cu petice diferit colorate, m-am gândit că o să-i înveselească dormitorul. ? Care dormitor? zise Harry, coborându-și vocea până la o șoaptă, în timp ce treceau pe lângă portretul mamei lui Sirius. ? Păi, Sirius zice că nu e chiar un dormitor, ci mai degrabă un fel de... bârlog, zise Hermione. Se pare că doarme sub boilerul aflat în dulapul din bucătărie. Doamna Weasley era singura persoană aflată la subsol când ajunseră acolo. Stătea în fața aragazului și părea să fi răcit rău când le ură "Crăciun fericit", așa că toți își întoarseră privirile în altă parte. ? Deci, ăsta e dormitorul lui Kreacher? zise Ron, ducânŹdu-se la o ușă sărăcăcioasă din colțul de vizavi, pe care Harry nu o văzuse niciodată deschisă. ? Da, spuse Hermione, părând acum puțin neliniștită. Ăă... cred că ar fi bine să batem la ușă. Ron bătu, dar nu primi nici un răspuns. ? Probabil că se furișează pe sus, zise el și, fără să mai amâne, deschise ușa. Aaah! Harry se uită înăuntru. Cea mai mare parte a dulapului era ocupată de un boiler foarte mare și de modă veche, însă în spațiul care rămăsese sub țevi Kreacher își făcuse ceva care semăna foarte bine cu un cuib. Pe podea era un morŹman de cârpe de toate tipurile și de pături vechi, puturoase iar mica adâncitură din mijloc arăta unde se ghemuia Kreacher ca să doarmă în fiecare noapte. Din loc în loc printre materiale se găseau firimituri uscate de pâine și bucățele mucegăite de brânză. În colțul îndepărtat sticleau mici obiecte și câteva monede pe care Harry bănui că le salvase Kreacher, ca o coțofană, de dezintoxicarea casei de către Sirius, reușind să recupereze și fotografiile cu rame de argint pe care le aruncase Sirius în vară. Poate că geamul fusese spart, dar omuleții în alb-negru din ele îi priveau cu un aer de superioritate, inclusiv ? simți cum i se strânge puțin stomacul ? femeia brunetă, cu ochii întunecați, la al cărui proces asistase în Pensivul lui Dumbledore: Bellatrix Lestrange. După câte se părea, fotografia ei era preferata lui Kreacher; o pusese înaintea tuturor celorlalte și lipise geaŹmul neîndemânatic cu Fermecatoscotch. ? Cred că o să-i las cadoul aici, zise Hermione, punând pachetul cu grijă în mijlocul scobiturii dintre cârpe și pături și închizând ușa încet. O să-l găsească mai târziu, e foarte bine. ? Dacă stau să mă gândesc, zise Sirius, ieșind cu un curcan mare din cămară, în timp ce ei închideau ușa de la dulap, l-a mai văzut cineva pe Kreacher în ultima vreme? ? Eu nu l-am mai văzut din seara când ne-am întors, zise Harry. I-ai spus să iasă din bucătărie. ? Da... zise Sirius, încruntându-se. Știi, cred că atunci l-am văzut și eu ultima dată... probabil că se ascunde pe undeva pe sus. ? Nu are cum să fi plecat, nu? zise Harry. Nu cumva, când ai spus "ieși", a crezut că i-ai zis să iasă din casă? ? Nu, nu, spiridușii de casă nu pot să plece decât dacă primesc haine. Sunt legați de casa familiei, spuse Sirius. ? Ba pot să plece din casă, dacă vor cu adevărat, îl contrazise Harry. Dobby a făcut-o, acum doi ani a plecat de la familia Reacredință ca să mă avertizeze. A trebuit să se autopedepsească după aceea, dar tot a reușit. Sirius păru tulburat pentru o clipă, apoi zise: ? O să-l caut mai târziu, presupun că o să-l găsesc sus, plângând de mama focului peste pantalonii bufanți ai mamei mele, sau ceva de genul ăsta. Bineînțeles, s-ar putea să se fi târât în sistemul de ventilație și să fi murit... dar nu trebuie să îmi fac iluzii. Fred, George și Ron râseră; Hermione, însă, păru să-i adreseze o sumedenie de reproșuri mute. După masa de Crăciun, membrii familiei Weasley, Harry și Hermione plănuiau să-l viziteze iar pe domnul Weasley, însoŹțiți de Ochi-Nebun și Lupin. Mundungus apăru exact la timp pentru budinca și tartele cu fructe, reușind să "împrumute" o mașină pentru ocazia aceasta, căci metroul nu funcționa în ziua de Crăciun. Mașina, despre care Harry era aproape sigur că nu fusese luată cu consimțământul proprietarului, fusese mărită cu o vrajă, așa cum fusese cândva Fordul Anglia al familiei Weasley. Deși mașina avea proporții normale văzută de afară, înăuntru puteau să intre zece oameni, plus Mundungus, care conducea. Doamna Weasley ezită înainte să intre ? Harry știa că în ea se dădea o luptă între faptul că îl dezaproba pe Mundungus și reticența ei de a călători fără magie ? dar, în cele din urmă, câștigară frigul de afară și rugămințile copiilor ei, așa că se așeză cu multă grație pe bancheta din spate, între Fred și Bill. Drumul până la Sf. Mungo fu destul de rapid, căci exisŹtau foarte puține mașini pe străzi. Un mic șir de vrăjitoare și vrăjitori se furișau pe strada altfel părăsită pentru a vizita spitalul. Harry și ceilalți se dădură jos din mașină și Mundungus opri să îi aștepte după colț. Se plimbară firesc spre vitrina unde era manechinul îmbrăcat în nailon verde, iar apoi, unul câte unul, trecură prin geam. Sala de primire era plăcută și festivă: bulele de sticlă care iluminau Sf. Mungo fuseseră colorate în roșu și auriu și deveniseră niște globuri imense și luminoase de Crăciun; de fiecare ușă erau agățate ilice și în toate colțurile străluceau brazi de Crăciun albi și scânteietori, plini de zăpadă magică și de țurțuri, fiecare cu câte o stea aurie și sclipitoare în vârf. Era mai puțin aglomerat decât fusese ultima dată când veniseră, deși, după ce parcurse jumătate din drum, Harry se trezi dat la o parte de o vrăjitoare cu o mandarină blocată în nara stângă. ? O ceartă de familie, nu-i așa? zise iritată vrăjitoarea blondă de la birou. Al treilea caz pe ziua de azi... Afecțiuni Magice, etajul patru. Îl găsiră pe domnul Weasley proțăpit în pat, cu o tavă cu rămășițele fripturii de curcan în poală și cu o expresie destul de sfioasă. ? E totul bine, Arthur? întrebă doamna Weasley, după ce îl salutară toți pe domnul Weasley și îi dădură cadourile. ? Sigur, sigur, spuse domnul Weasley puțin prea repede. Nu... ăă... l-ai văzut pe vindecătorul Smethwick, nu-i așa? ? Nu, zise doamna Weasley suspicioasă, de ce? ? Fără motiv, fără nici un motiv, spuse domnul Weasley distrat, începând să despacheteze maldărul de cadouri. ? Ia să văd, ați avut cu toții o zi bună? Ce ați primit de Crăciun? Vai, Harry, este absolut minunat! Tocmai deschisese cadoul lui Harry, în care erau niște siguranțe și șurubelnițe. Doamna Weasley nu păru pe deplin satisfăcută de răspunsul domnului Weasley. Când soțul ei se întinse să dea mâna cu Harry, ea aruncă o privire bandajelor de sub cămașa de noapte. ? Arthur, zise ea, cu un pocnet în glas, asemenea unei curse de șoareci, ți-au fost schimbate bandajele. De ce ți-au schimbat bandajele cu o zi mai devreme? Mie mi-au spus că nu era nevoie să fie schimbate până mâine. ? Poftim? zise domnul Weasley, părând destul de speriat și trăgându-și așternutul ca să-și acopere pieptul mai mult. Nu, nu... nu e nimic... este... eu... Păru să se dezumfle sub privirea pătrunzătoare a doamnei Weasley. ? Păi... Însă să nu te superi, Molly, Augustus Pye a avut o idee... este vindecător asistent, știi, un tânăr foarte drăguț și foarte interesat de... ăă... medicină complementară... vreau să spun că unele dintre remediile astea vechi ale Încuiaților ... ei bine, se numesc copci, Molly, și sunt foarte bune pentru... pentru rănile Încuiaților... Doamna Weasley scoase un sunet de rău augur, undeva între țipăt și reproș. Lupin se îndepărtă de pat și se duse la omul-lup care nu avea nici un vizitator și se uita oarecum cu jind la mulțimea din jurul domnului Weasley; Bill murmură că se ducea să-și ia un ceai, iar Fred și George se ridicară repede ca să îl însoțească, zâmbind. ? Încerci să îmi spui, zise doamna Weasley, vorbind mai tare cu fiecare cuvânt pe care îl rostea și părând să nu își dea seama că cei cu care venise încercau să se adăpostească, că ți-ai făcut de lucru cu niște remedii Încuiate? ? Nu mi-am făcut de lucru, Molly, draga mea, spuse domnul Weasley implorând-o, a fost doar... doar ceva ce ne-am gândit să încercăm, Pye și cu mine... doar că, din nefericire... ei bine, cu acest gen de răni... nu pare să meargă așa de bine cum speraserăm noi... ? Adică? ? Păi... păi, nu știu dacă... dacă știi ce sunt copcile? ? Mie îmi sună de parcă ai fi încercat să-ți coși pielea la loc, spuse doamna Weasley sec, dar, Arthur, nici măcar tu nu ești atât de idiot... ? Și eu aș bea un ceai, zise Harry, sărind în picioare. Hermione, Ron și Ginny aproape că alergară spre ușă după el. Când ușa se închise în urma lor, o auziră pe doamna Weasley urlând: "CUM ADICĂ, ASTA ESTE, ÎN MARE?" ? Tipic pentru tata, zise Ginny, clătinând dezaprobator din cap, în timp ce mergeau pe hol. Copci... să fim serioși... ? Păi, știi, funcționează destul de bine la rănile nonmagice, spuse Hermione cu onestitate. Presupun că e ceva în veninul acelui șarpe care le dizolvă. Oare unde este ceainăria? ? La etajul cinci, spuse Harry, amintindu-și de afișul deasupra biroului vrăjitoarei de la recepție. Merseră pe hol, trecură de o ușă dublă și găsiră o scară instabilă, încadrată de alte portrete de vindecători cu înfățișări sălbatice. În timp ce urcau, diferiții vindecători strigară după ei, vociferând vechi nemulțumiri și sugerând remedii îngrozitoare. Ron fu foarte jignit când un vrăjitor medieval îi strigă că era evident că suferea de un caz grav de vintre-stropită. ? Și ce ar trebui să însemne asta? întrebă el supărat în timp ce vindecătorul îl urmărea prin alte șase portrete, dându-i la o parte pe locatari. ? Este o afecțiune cât se poate de nefericită a pielii, domnișorule, care îți va lăsa semne și te va face mai înfiorător decât ești acum... ? Ai grijă pe cine faci înfiorător! spuse Ron, înroșindu-i-se urechile. ? ... singurul remediu este să iei un ficat de broască râioasă, să îl legi în jurul gâtului, să stai gol într-un butoi cu ochi de țipar sub luna plină... ? Nu am vintre-stropită! ? Însă, domnișorule, petele neplăcute de pe chipul tău... ? Sunt pistrui! zise Ron mânios. Acum întoarce-te în tabloul tău și lasă-mă în pace. Se întoarse spre ceilalți, care se străduiau cu toții să pară serioși. ? La ce etaj suntem? ? Cred că la etajul cinci, zise Hermione. ? Nu, e al patrulea, spuse Harry, încă unul... Însă se opri brusc când ajunse pe palier, uitându-se la mica fereastră încastrată în ușa dublă care marca începutul unui hol pe a cărui intrare scria AFECȚIUNI MAGICE. Un bărbat se uita la ei cu nasul lipit de geam. Avea părul blond, ondulat, ochi albaștri spălăciți și un zâmbet larg și pustiu, care îi descoperea dinții orbitor de albi. ? Fir-aș să fiu! zise Ron, holbându-se și el la bărbat. ? Vai de mine, spuse Hermione deodată, părând să-și fi pierdut respirația. Domnul profesor Lockhart! Fostul lor profesor de Apărare împotriva Magiei Negre deschise ușa și se apropie de ei, purtând un halat lung lila. ? Ei, salut! zise el. Presupun că vreți un autograf, nu-i așa? ? Nu s-a schimbat foarte mult, nu-i așa? îi șopti Harry lui Ginny, care zâmbi. ? Ăă... cum vă simțiți, domnule profesor? spuse Ron, cu un aer vinovat. Profesorul Lockhart ajunsese în Sf. Mungo din cauza baghetei stricate a lui Ron, care îi alterase foarte tare memoria, deși, având în vedere că la momentul respectiv Lockhart încercase să le șteargă amintirile lui Harry și Ron pentru totdeauna, compasiunea lui Harry era limitată. ? Mă simt cât se poate de bine, mulțumesc! zise Lockhart exuberant, scoțându-și din buzunar o pană de păun destul ponosită. Ia ziceți, câte autografe vreți? Să știți că acum pot să scriu literele legate! ? Ăă... momentan nu vrem nici unul, mulțumim, zise Ron, ridicându-și sprâncenele către Harry, care întrebă: ? Domnule profesor, aveți voie să rătăciți pe holuri? Nu ar trebui să fiți într-un salon? Zâmbetul pieri încet de pe chipul lui Lockhart. Preț de câteva clipe, îl privi fix pe Harry, apoi zise: ? Ne-am mai întâlnit undeva? ? Ăă... da, așa este, zise Harry. Obișnuiați să ne predați la Hogwarts, vă amintiți? ? Să predau? repetă Lockhart, puțin tulburat. Eu? Am predat? Apoi zâmbetul îi reapăru pe chip atât de subit, încât fu oarecum alarmat. ? Presupun că eu v-am învățat tot ce știți, nu-i așa? Păi atunci, cum rămâne cu autografele? Hai să zicem în jur de douăsprezece, ca să puteți da tuturor micilor voștri prieteni și să nu rămână nimeni fără! Dar chiar atunci cineva scoase capul pe o ușă din capătul îndepărtat al holului și o voce strigă: ? Gilderoy, băiat neascultător ce ești, unde te-ai dus? O vindecătoare care avea ceva de mamă și purta o cunună de beteală în păr străbătu repede holul, zâmbindu-le călduros lui Harry și celorlalți. ? Vai, Gilderoy, ai vizitatori! Ce minunat, chiar de Crăciun! Știți, nu primește niciodată vizitatori, bietul mielul, și nu îmi dau seama de ce, e o dulceață, nu-i așa? ? Le dau autografe! îi spuse Gilderoy vindecătoarei, cu un alt zâmbet sclipitor. Vor multe, țin morțiș! Tot ce sper este că avem destule fotografii! ? Auziți-l, zise vindecătoarea, luându-i de braț pe Lockhart și zâmbindu-i cu drag, de parcă ar fi fost un băiețel precoce de doi ani. Acum vreo câțiva ani era foarte cunoscut; sperăm din tot sufletul că faptul că îi place să dea autografe este un semn că s-ar putea să își recapete memoria. Vrei să veniți pe aici? Știți, este într-un salon închis, trebuie să se fi furișat afară în timp ce aduceam cadourile de Crăciun, ușile sunt închise cu cheia de obicei... nu că ar fi periculos! Dar, continuă ea și își coborî vocea până la o șoaptă, este periculos pentru el însuși, dragul de el... nu știa cine este, știți, pleacă și nu își amintește cum să se întoarcă... este tare fruŹmos din partea voastră că ați venit să îl vedeți. ? Ăă, zise Ron, gesticulând inutil spre etajul de deasupra, de fapt, noi doar voiam să... ăă... Însă vindecătoarea le zâmbi parcă așteptând ceva, iar bombănitul pierit al lui Ron ? "mergem să bem un ceai" ? se pierdu în neant. Se uitară unul la altul neajutorați, iar apoi îi urmară pe Lockhart și pe vindecătoarea lui pe hol. ? Hai să nu stăm mult, zise Ron încet. Vindecătoarea își îndreptă bagheta spre ușa Salonului Janus Thickey și murmură, "Hocus-pocus". Ușa se deschise larg și vindecătoarea îi conduse dincolo de ea, ținându-l strâns de braț pe Gilderoy, până când îl așeză pe un fotoliu de lângă pat. ? Acesta este salonul pacienților noștri pe termen lung, îi informă ea încet pe Harry, Ron, Hermione și Ginny. Pentru afecțiuni magice permanente, înțelegeți. Desigur, cu poțiuni de ameliorare, farmece intensive și cu puțin noroc, putem obține niște ameliorări. Gilderoy chiar pare să își recapete o parte din personalitate; și am observat o îmbunătățire evidentă în starea domnului Bode, pare să își recapete foarte bine funcțiile vorbitului, deși încă nu se exprimă în nici o limbă pe care să o putem recunoaște. Ei bine, trebuie să termin de împărțit cadourile de Crăciun, vă las să pălăvrăgiți puțin. Harry se uită în jur. Salonul purta semne clare că era căminul permanent al pacienților. Aveau mult mai multe articole personale în jurul paturilor decât în salonul domŹnului Weasley; de exemplu, peretele de la capul patului lui Gilderoy era tapetat cu poze, toate cu el zâmbind larg și făcându-le cu mâna noilor veniți. Își dăduse autografe lui însuși pe multe dintre ele, cu un scris întrerupt, ca de copil. Imediat ce fusese așezat pe scaun de vindecătoare, Gilderoy trase spre el un vraf nou de poze, înșfăcă o pană și începu să le semneze pe toate înflăcărat. ? Puteți să le puneți în plicuri, îi zise el lui Ginny, aruncându-i pozele semnate în poală, una câte una, pe măsură ce le scria. Nu sunt uitat, știți, nu, încă primesc o grămadă de scrisori de la fani... Gladys Gudgeon îmi scrie săptămîŹnal... dar mi-aș dori să știu de ce... Se opri, părând oarecum derutat, apoi zâmbi iar și se întoarse la semnat cu și mai mult zel. ? Presupun că doar pentru că sunt chipeș... Un vrăjitor pământiu, cu o înfățișare sumbră, era întins în patul de vizavi și se holba la tavan; bombănea ceva ca pentru sine și părea desprins de tot ce se întâmpla în jurul lui. La două paturi de el se afla o femeie care avea tot capul acoperit de blană; Harry își aminti că și Hermione pățise ceva aseŹmănător în anul doi, deși, din fericire, în cazul ei afecțiunea nu fusese permanentă. În celălalt capăt al salonului fuseseră trase niște draperii înflorate în jurul celor două paturi, ca să le dea pacienților și vizitatorilor lor puțină intimitate. ? Uite, Agnes, îi zise vindecătoarea veselă femeii cu chipul acoperit de blană, dându-i o mică serie de cadouri de Crăciun. Vezi, nu ești uitată, ai văzut? Iar fiul tău ți-a trimis o bufniță, ca să-ți spună că vine să te vadă diseară, este drăguț, nu-i așa? Agnes scoase câteva lătrături puternice. ? Și uite, Broderick, ai primit o floare în ghiveci și un calendar minunat cu câte un Hipogrif sofisticat pentru fiecare lună; o să mai înveselească atmosfera, nu-i așa? zise vinŹdecătoarea, ducându-se repede la bărbatul care bombănea, punându-i pe noptieră o plantă destul de urâtă, cu tentacule lungi și atârnătoare, și agățându-i calendarul de perete cu bagheta. Și... a, doamnă Poponeață, plecați deja? Harry întoarse capul imediat. Draperiile din jurul celor două paturi din capătul salonului fuseseră trase și doi vizitatori se întorceau printre paturi: o vrăjitoare bătrână, ciudată, îmbrăcată cu o rochie verde lungă, cu o blană de vulpe mâncată de molii și o pălărie ascuțită, decorată cu ceea ce nu putea fi decât un vultur împăiat, iar în urma ei, arătând cu totul deprimat ? Neville. Cu o iluminare subită, Harry își dădu seama cine treŹbuiau să fie oamenii de la paturile din capăt. Se uită disperat în jur după un mijloc de a le distrage atenția celorlalți, pentru ca Neville să poată părăsi salonul neobservat și neinterogat, însă Ron ridicase și el privirea când auzise numele Poponeață" și, înainte ca Harry să-l fi putut opri, strigase: ? Neville! Neville tresări și se lăsă în jos, de parcă un glonț tocmai l-ar fi ratat de puțin. ? Noi suntem, Neville! zise Ron vesel, ridicându-se. Ai văzut...? Lockhart e aici! La cine ai venit? ? Prieteni de-ai tăi, Neville, dragul meu? zise delicat bunica lui Neville, uitându-se la ei. Neville arăta de parcă ar fi preferat să fie oriunde altundeva, numai acolo nu. Chipul său rotofei avea o nuanță de roșu-vinețiu, iar băiatul nu se uita în ochii nici unuia dintre ei. ? A, da, zise bunica lui, uitându-se urât la Harry și întinzând o mână uscățivă ca o gheară ca să dea mâna cu el. Da, da, știu cine ești, bineînțeles. Neville vorbește foarte frumos de tine. ? Ăă... mulțumesc, zise Harry, dând mâna cu ea. Neville nu îl privea, ci se holba la propriile picioare, roșul din obraji fiind din ce în ce mai pronunțat. ? Și voi este evident că sunteți niște Weasley, continuă doamna Poponeață, întinzându-le mâna regal lui Ron și apoi lui Ginny. Da, îi cunosc pe părinții voștri ? nu bine, desigur ? dar sunt oameni de treabă, oameni de treabă... și tu trebuie să fii Hermione Granger? Hermione păru destul de speriată din cauză că doamna Poponeață știa cum o cheamă, însă cu toate astea dădu mâna cu ea. ? Da, Neville mi-a povestit totul despre tine. L-ai ajutat să iasă din niște situații destul de complicate, nu-i așa? E un băiat bun, zise ea, aruncându-i lui Neville o privire rigidă de apreciere, peste nasul destul de osos, însă mi-e teamă că treŹbuie să spun că nu are talentul tatălui său. Întoarse capul către cele două paturi din capătul salonuŹlui, astfel încât vulturul împăiat de pe pălăria sa tremură alarmant. ? Poftim? zise Ron uimit. (Harry și-ar fi dorit să-l calce pe Ron pe picior, dar genul ăsta de lucru era mult mai dificil de făcut pe ascuns când purtai blugi și nu robe.) Neville, acolo în capăt e tatăl tău? ? Ce-i asta? zise doamna Poponeață tăios. Neville, nu le-ai spus prietenilor de părinții tăi? Neville trase aer în piept, se uită la tavan și clătină din cap. Harry nu putea să-și amintească dacă mai compătimise pe cineva mai tare ca acum, însă nu îi venea deloc în minte cum să îl ajute pe Neville să iasă din situația asta. ? Păi, nu e nici un motiv de rușine! zise doamna Poponeață mânioasă. Ar trebui să fii mândru, Neville, mândru! Să știi că nu și-au sacrificat sănătatea fizică și mintală pentru ca unicului lor fiu să îi fie rușine cu ei! ? Nu îmi este rușine, spuse Neville foarte încet, uitându-se în continuare oriunde altundeva, dar nu la Harry și la ceilalți. Acum Ron se ridică în vârful picioarelor, ca să se uite la cei din cele două paturi. ? Păi, ai un mod ciudat de a o arăta! zise doamna PopoŹneață. Fiul meu și soția sa, zise ea, întorcându-se cu superioritate spre Harry, Ron, Hermione și Ginny, au fost torturați până au înnebunit de adepții Știți-Voi-Cui. Hermione și Ginny își acoperiră gura cu mâinile. Îngrozit, Ron nu își mai întinse gâtul ca să îi zărească pe părinții lui Neville. ? Știți, au fost Aurori, și încă foarte respectați în comunitatea vrăjitorească, continuă doamna Poponeață. Foarte talentați, amândoi. Eu... da, Alice, draga mea, ce este? Mama lui Neville se apropiase încet pe la marginea salonului, în cămașă de noapte. Nu mai avea chipul plinuț și fericit pe care îl văzuse Harry în vechea poză a lui Moody cu Ordinul Phoenix inițial. Acum era trasă și slabă la față, ochii păreau să fie mai mari decât era mod normal și părul, care albise, semăna cu niște smocuri arse. Nu părea să vrea să vorbească, sau poate că nu era în stare, însă făcu niște gesturi timide către Neville, ținând ceva în mâna întinsă. ? Iar? zise doamna Poponeață, puțin ofuscată. Bine, Alice dragă, bine... Neville, ia-o, orice o fi. Însă Neville întinsese deja mâna, iar mama sa îi puse în palmă un ambalaj gol de gumă de mestecat specială, din care se puteau face baloane gigantice. ? Bravo, draga mea, zise bunica lui Neville cu o veselie prefăcută, bătând-o pe umăr pe mama lui Neville. Însă Neville zise încet: ? Mersi, mamă. Mama sa se îndepărtă șovăielnic spre capătul celălalt, freŹdonând o melodie. Neville se uită în jur la ceilalți, cu o expresie sfidătoare, de parcă i-ar fi provocat să râdă, însă lui Harry i se păru că în viața lui nu mai văzuse ceva atât de neamuzant. ? Ei bine, ar cam trebui să plecăm, oftă doamna PopoŹneață, punându-și niște mănuși lungi și verzi. Mi-a părut bine că v-am cunoscut. Neville, aruncă ambalajul ăla la gunoi, cred că până acum ți-a dat destule ca să poți să-ți tapetezi camera. Însă, când plecară, Harry fu sigur că îl văzu pe Neville strecurând în buzunar ambalajul de gumă. Ușa se închise în urma lor. ? Nu am știut niciodată, zise Hermione înduioșată. ? Nici eu, spuse Ron destul de răgușit. ? Nici eu, șopti Ginny. Toți se uitară la Harry. ? Eu am știut, spuse el sumbru. Mi-a zis Dumbledore, dar am promis să nu spun nimănui... pentru asta a fost trimisă Bellatrix Lestrange în Azkaban, pentru că a folosit Blestemul Cruciatus asupra părinților lui Neville până când și-au pierdut mințile. ? Bellatrix Lestrange a făcut-o? șopti Hermione îngrozită. Femeia a cărei poză o are Kreacher în bârlogul lui? Urmă o tăcere îndelungată, întreruptă de vocea supărată a lui Lockhart. ? Fiți atenți, să știți că nu am învățat degeaba să scriu unit!