CAPITOLUL XXVI
VĂZUTE ȘI NEPREVĂZUTE
Luna zise vag că nu știa când avea să apară interviul Ritei Skeeter cu Harry în Zeflemistul, pentru că tatăl ei aștepta un lung și minunat articol despre ultimele reperări ale Snorhacului Corn-Șifonat, "și desigur, ăsta era un articol foarte important, așa că s-ar fi putut ca cel despre Harry să aștepte numărul următor, "spusese Luna. Lui Harry nu îi fu ușor să vorbească despre noaptea când se întorsese Cap-de-Mort. Rita îl împinsese să precizeze un deŹtaliu neînsemnat, iar Harry îi povestise tot ce își amintea, știŹind că aceasta era marea sa ocazie de a spune lumii adevărul. Se întrebă câți aveau să reacționeze la articol. Bănuia că multora avea să le confirme faptul că era complet nebun, printre altele și fiindcă articolul său avea să apară alături de niște prostii monumentale, cum ar fi Snorhacii Corn-Șifonat. Însă evadarea lui Bellatrix Lestrange și a celorlalți Devoratori ai Morții îi indusese lui Harry o dorință arzătoare de a face ceva, indiferent dacă acest ceva avea să funcționeze sau nu... ? Abia aștept să văd ce zice Umbridge despre faptul că faci totul public, spuse Dean la cină miercuri seara, cu un aer uluit. Seamus înfuleca mari cantități de plăcintă cu pui și șuncă vizavi de Dean, însă Harry știa că asculta. ? Harry, faci ceea ce trebuie, zise Neville, care stătea în fața lui, destul de palid, însă gata să-și continue ideea: Trebuie să fi fost... greu... să vorbești despre asta... nu-i așa? ? Da, murmură Harry, însă oamenii trebuie să știe de ce este capabil Cap-de-Mort, nu crezi? ? Așa este, spuse Neville, încuviințând din cap, și despre Devoratorii Morții... oamenii ar trebui să știe... Neville își lăsă propoziția neterminată și se întoarse 1a cartoful său copt. Seamus își ridică privirea, însă, când întâlni ochii lui Harry, și-o plecă la loc în farfurie. După un timp, Dean, Seamus și Neville plecară către camera de zi, lăsându-i pe Harry și Hermione să-l aștepte pe Ron, care încă nu luase cina din cauza antrenamentului de vâjthaț. Cho Chang intră în sală cu prietena ei Marietta. Stomacul lui Harry scoase un zgomot straniu, dar ea nu se uită spre masa Cercetașilor și se așeză cu spatele la el. ? Ah, am uitat să te întreb, spuse Hermione veselă, uitându-se la masa Ochilor-de-Șoim, cum a mers întâlnirea cu Cho? Cum de te-ai întors atât de repede? ? Ăă... păi, a fost... zise Harry, trăgând spre el un platou cu prăjitură cu rubarbă și mai luându-și o porție, un fiasco desăvârșit, dacă tot m-ai întrebat. Și îi spuse ce se întâmplase în ceainăria doamnei Puddifoot. ? ... și atunci, termină el câteva minute mai târziu, după ce dispăru și ultima bucățică de prăjitură, se ridică brusc, știi, îmi zice, "Pe curând, Harry", și iese în fugă! Își puse pe masă lingura și se uită la Hermione. ? Te întreb, ce a fost toată asta? Ce s-a întâmplat? Hermione aruncă o privire spre ceafa lui Cho și oftă. ? Ah, Harry, zise ea cu tristețe. Păi, îmi pare rău, dar fost puțin lipsit de tact. ? Eu, lipsit de tact? zise Harry scandalizat. Acum ne înțelegem bine și, o clipă mai târziu, îmi spune că Roger Davis a invitat-o să iasă cu el în oraș și că obișnuia să meargă să se pupe cu Cedric în ceainăria aia idioată ? cum era să mă simt? ? Păi, vezi tu, zise Hermione, cu aerul răbdător al cuiva care îi explică unui copilaș hipersensibil că unu și cu unu fac doi, nu ar fi trebuit să-i fi spus că vroiai să te întâlnești cu mine. ? Dar, dar, bâigui Harry, dar... mi-ai spus să ne întâlnim la prânz și să o iau și pe ea cu mine, cum ar fi trebuit să fac asta fără să îi spun? ? Ar fi trebuit să i-o fi spus altfel, zise Hermione, cu același aer răbdător, care îl înnebunea. Ar fi trebuit să-i fi spus că era foarte neplăcut, dar că te obligasem să promiți că o să vii la "Trei mături", și că tu chiar nu vroiai să mergi și că ai fî preferat de o mie de ori să petreci toată ziua cu ea, dar că, din păcate, era bine să te întâlnești cu mine, așa că o rogi din tot sufletul să vină cu tine, sperând că astfel ai fi putut să scapi cât mai repede. Și ar fi fost o idee bună să îi fi spus și cât de urâtă crezi că sunt, adăugă Hermione. ? Dar nu cred că ești urâtă, zise Harry năucit. Hermione râse. ? Harry, ești mai rău ca Ron... mă rog, nu, nu se știe, oftă ea, în timp ce Ron intra în sală șchiopătând, plin de noroi și arătând morocănos. Fii atent ? ai supărat-o pe Cho când ai zis că te vei întâlni cu mine, așa că a încercat să te facă gelos. A fost modul ei de a încerca să afle cât de mult o placi. ? Asta făcea? zise Harry, în timp ce Ron se prăbușea pe banca de vizavi de ei și trăgea spre el toate platourile la care putea să ajungă. Păi, nu ar fi fost mai ușor dacă m-ar fi întrebat pur și simplu dacă o plac mai mult pe ea decât pe tine? ? Fetele rareori pun întrebări de genul ăsta, spuse HerŹmione. ? Păi, foarte rău! zise Harry hotărât. Atunci aș fi putut să-i spun că o plac și nu ar mai fi trebuit să se supere iar din cauza morții lui Cedric! ? Nu spun că a fost corect ce a făcut, zise Hermione, în timp ce li se alătură și Ginny, la fel de plină de noroi ca Ron și părând la fel de nemulțumită. Eu nu încerc decât să te fac să înțelegi cum se simțea în momentul acela. ? Ar trebui să scrii o carte, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce tăia cartofii, în care să traduci lucrurile trăsnite pe care le fac fetele ca să le poată înțelege băieții. ? Da, spuse Harry cu înflăcărare, uitându-se la masa Ochilor-de-Șoim. Cho tocmai se ridicase, și, continuând să nu se uite la el, ieși din Marea Sală. Simțindu-se destul de deprimat, îi privi iar pe Ron și Ginny. ? Și cum a fost antrenamentul de vâjthaț? ? A fost un coșmar, zise Ron pe o voce sumbră. ? Ah, fii serios, spuse Hermione, uitându-se la Ginny. Sunt convinsă că nu a fost atât de... ? Ba da, a fost, zise Ginny. A fost oribil. Angelina aproape că a început să plângă la sfârșit. După cină, Ron și Ginny se duseră să se spele; Harry și Hermione se întoarseră în aglomerata cameră de zi a Cercetașilor și la obișnuitul morman de teme. Harry se chinuia de jumătate de oră cu o nouă hartă a cerului pentru Astronomie când apărură Fred și George. ? Ron și Ginny nu sunt aici? întrebă Fred, uitându-se în jur și trăgându-și un scaun, iar când Harry clătină din cap, zise: Foarte bine. Le-am urmărit antrenamentul. Vor fi zdrobiți. Sunt de-a dreptul la pământ fără noi. ? Hai, Ginny nu stă tocmai rău, zise George cu obiectivitate, așezându-se lângă Fred. Sincer să fiu, nu știu cum de a ajuns atât de pricepută, având în vedere că nu o lăsăm niciodată să joace cu noi. ? Vă spărgea magazia cu mături din grădină de la șase ani și zbura pe rând pe măturile voastre când nu erați atenți, zise Hermione din spatele stivei instabile de cărți despre runele antice. ? A, zise George, neplăcut impresionat. Păi... asta e o explicație. ? Ron a scos vreun gol până acum? întrebă Hermione uitându-se de peste marginea cărții Hieroglife și Holograme magice. ? Păi, poate s-o facă, dacă crede că nu îl urmărește nimeni, zise Fred, dându-și ochii peste cap. Așa că tot ce avem de făcut sâmbătă este să-i rugăm pe spectatori să îi întoarcă spatele și să vorbească între ei de fiecare dată când balonul ajunge în zona lui. Se ridică iar și se duse neliniștit la fereastră, uitându-se la domeniul întunecat. ? Știi, vâjthațul era cam singurul lucru din locul ăsta pentru care merita să stăm aici. Hermione îi aruncă o privire severă. ? Se apropie examenele! ? Ți-am mai zis că nu ne prea pasă de T.V.E.E.-uri, zise Fred. Cutiile de Gustări cu Surprize sunt gata de lansare și am descoperit cum să scăpăm de coșurile alea. Se rezolvă cu două picături de esență de Murtlap, ne-a lămurit Lee. George căscă larg și se uită nefericit la cerul înnorat al nopții. ? Nici nu știu dacă vreau să văd meciul ăsta. Dacă ne bate Zacharias Smith, s-ar putea să fie nevoie să mă sinucid. ? Să-l ucizi pe el, mai degrabă, spuse Fred hotărât. Asta este problema cu vâjthațul, zise Hermione distrată, aplecată iar peste traducerea runelor, creează resentimente și tensiune între case. Ridică privirea ca să își caute Silabarul vrăjitorului și îi zări pe Fred, George și Harry privind-o fix, cu o expresie de dezgust amestecat cu îndoială. ? Ei bine, așa e! zise ea cu nerăbdare. E doar un joc, nu? ? Hermione, zise Harry, clătinând din cap, ești foarte pricepută la sentimente și la alte chestii, dar pur și simplu nu înțelegi vâjthațul. ? Poate că nu, zise ea sumbru, revenind la traducerea ei, însă cel puțin fericirea mea nu depinde de talentul de portar al lui Ron. Și, deși Harry ar fi preferat să se arunce din Turnul Astronomic decât să o recunoască în fața ei, după ce urŹmărise și el meciul, sâmbăta următoare ar fi dat orice sumă de galioni ca să nu-i pese nici lui de vâjthaț. Cel mai bun lucru care putea fi spus despre meci era că fusese scurt; spectatorii Cercetași nu trebuiseră să îndure decât douăzeci de minute de agonie. Era greu de spus care fusese partea cea mai îngrozitoare: după Harry, lupta se ducea între al paisprezecelea gol încasat de Ron, Sloper, care ratase balonul-ghiulea, dar o lovise pe Angelina cu bâta în gură, și Kirke, care țipase și căzuse pe spate de pe mătură când Zacharias Smith zburase repede spre el cu balonul în mână. Miracolul era că Cercetașii nu pierduseră decât la o diferență de zece puncte: Ginny reușise să înșface hoțoaica chiar de sub nasul lui Summersby, căutătorul Astropufilor, așa că scorul final fusese două sute patruzeci la două sute treizeci. ? Bună priză, îi spuse Harry lui Ginny în camera de zi, unde atmosfera era ca de înmormântare. ? Am avut noroc, zise ea, ridicând din umeri. Nu a fost o hoțoaică foarte rapidă și Summersby e răcit, a strănutat și a închis ochii exact când nu trebuia. Oricum, după ce te întorci tu în echipă... ? Ginny, sunt suspendat pe viață... ? Ești suspendat atâta timp cât Umbridge e în școala asta, îl corectă Ginny. Este o diferență. Oricum, după ce te întorci tu, cred că o să dau probă pentru postul de înaintaș. Și Angelina, și Alicia pleacă anul viitor și oricum, prefer să dau goluri decât să fiu căutător. Harry se uită la Ron, care stătea adunat într-un colț, privindu-și genunchii și ținând strâns o Berezero în mână. ? Angelina tot nu îl lasă să plece din echipă, zise Ginny, de parcă îi citise gândurile lui Harry. Spune că știe că are totuși talent. Lui Harry îi plăcea de Angelina pentru încrederea pe care o avea în Ron, dar în același timp credea că ar fi fost mult mai bine pentru el să îl lase să plece. Ron părăsi terenul însoțit de un alt "Weasley e al nostru rege" câtat cu mare dăruire de Viperini, care erau acum favoriți pentru câștigarea Cupei de vâjthaț. Fred și George se îndepărtară. ? Nu am nici măcar destulă putere ca să mă iau de el, zise Fred, uitându-se la silueta cocârjată lui Ron. Dar să știi, când a primit al paisprezecelea gol... Făcu niște mișcări disperate cu mâinile, de parcă ar fi încercat să înoate cu corpul în poziție verticală, ca un câine. ? Mă rog, o păstrez pentru petreceri, da? Ron se târî spre dormitor la scurt timp după asta. Din respect pentru sentimentele sale, Harry așteptă o vreme înainte să urce și el, astfel încât Ron să poată să pretindă că dormea, dacă vroia. Într-adevăr, când Harry intră în sfârșit în cameră, Ron sforăia puțin prea tare ca să fie credibil. Harry se băgă în pat, gândindu-se la meci. Fusese extrem de frustrant să privească de pe margine. Era impresionat de evoluția lui Ginny, dar știa că, dacă ar fi jucat el, ar fi prins hoțoaica mai devreme... fusese un moment când zburase pe lângă glezna lui Kirke; dacă Ginny nu ar fi ezitat, ar fi putut să smulgă victoria pentru Cercetași. Umbridge stătuse cu câteva rânduri mai jos de Harry și Hermione. De vreo două ori se întorsese greoi ca să se uite la el, cu gura ei mare, de broască râioasă, întinsă de ceea ce lui i se păruse că fusese un zâmbet satisfăcut. Amintirea zâmbetului îl făcu să fiarbă de furie în timp ce stătea întins pe întuneric. Însă, câteva minute mai târziu, își aminti că ar fi trebuit să își golească mintea de orice trăire înainte să adoarmă, așa cum îi tot spunea Plesneală la sfârșitul fiecărei ore de Occlumanție. Încercă timp de câteva clipe, însă faptul că se gândea la Plesneală, pe lângă amintirea lui Umbridge, doar îi accentuă conștientizarea vechilor resentimente, așa că se trezi concentrându-se în schimb asupra a cât de mult îi detesta pe amândoi. Încet, sforăitul lui Ron se pierdu, înlocuit de o respirație profundă și rară. Lui Harry îi luă mult mai mult să adoarmă; corpul îi era obosit, însă creierului său îi trebui mult până să se decupleze. Visă că Neville și profesoara Lăstar valsau prin Camera Necesității, în timp ce profesoara McGonagall cânta la cimpoi. Îi privi mulțumit o vreme, apoi se hotărî să meargă și să-i găsească pe ceilalți membri A.D. Însă când ieși din cameră se trezi nu în fața lui Barnabas cel Smintit, ci a unei torțe care ardea în lăcașul ei de pe un perete de piatră. Își întoarse încet capul spre stânga. Acolo, la capătul îndepărtat al holului fără ferestre, era o ușă neagră, simplă. Se apropie de ea cu un sentiment de entuziasm crescând. Avea sentimentul ciudat că, de data asta, avea să aibă în sfârșit noroc și să descopere cum să o deschidă... era la câțiva metri de ea, și văzu încântat că în partea dreaptă se afla un fir strălucitor de lumină albastră... ușa era întredeschisă... Întinse mâna să o deschidă și... Ron scoase un sforăit real, răsunător și aspru, iar Harry se trezi brusc, cu mâna dreaptă întinsă în fața lui pe întuneric, ca să deschidă o ușă care era la câțiva kilometri depărtare. O lăsă în jos cu un sentiment de dezamăgire amestecată cu vinovăție. Știa că nu ar fi trebuit să vadă ușa, dar în același timp se simțea atât de măcinat de curiozitate față de ce era dincolo de ea, încât nu putea să fie supărat pe Ron... dar ce bine ar fi fost dacă și-ar fi amânat sforăitul încă un minut. * Luni dimineață intrară în Marea Sală pentru micul dejun exact în același timp cu bufnițele poștașe. Hermione nu era singura persoană care își aștepta cu nerăbdare Profetul zilei: aproape toată lumea era dornică să mai primească vești despre Devoratorii Morții care evadaseră și care, în ciuda multor reperări anunțate, nu fuseseră încă prinși. Îi dădu un cnut bufniței care îi livră ziarul și-l deschise cu entuziasm, în timp ce Harry își turna niște suc de portocale; având în vedere că tot anul nu primise decât un singur bilet, când prima bufniță ateriză cu o bufnitură în fața lui, fu convins că aceasta făcuse o greșeală. ? Pe cine cauți? o întrebă el, luându-și indiferent paharul cu sucul de portocale de sub ciocul ei și aplecându-se să citească numele și adresa destinatarului: Harry Potter Marea Sală Școala Hogwarts Încruntându-se, dădu să ia scrisoarea de la bufniță, însă, înainte să o poată face, lângă ea aterizaseră încă trei, patru, cinci bufnițe care se călcau pe umbră, împrăștiind untul răsturnând solnița, în timp ce fiecare dintre ele încerca să-i dea ea prima scrisoarea. ? Ce se întâmplă? întrebă Ron uluit, în timp ce toți cei de la masa Cercetașilor se aplecau ca să se uite, iar alte șapte bufnițe aterizară printre primele, ciripind, strigând și bătând din aripi. ? Harry! spuse Hermione pe nerăsuflate, băgându-și mâiŹnile în masa de pene și scoțând o strigă ce ducea un pachet lung și cilindric. Cred că știu ce înseamnă asta... deschide-l întâi pe ăsta! Harry rupse hârtia maro a ambalajului. Se rostogoli un exemplar rulat strâns al numărului din martie al ZeflemisŹtului. Îl desfășură și își descoperi propriul chip zâmbindu-i nevinovat de pe prima pagină. Peste fotografie era scris cu litere mari și roșii: HARRY POTTER SPARGE ÎN SFÂRȘIT TĂCEREA: ADEVĂRUL DESPRE CEL CE NU TREBUIE NUMIT ȘI DESPRE NOAPTEA CÂND AM ASISTAT LA ÎNTOARCEREA SA ? E bun, nu-i așa? zise Luna, care plutise până la masa Cercetașilor și se așeza acum pe bancă, înghesuindu-se între Fred și Ron. A apărut ieri, l-am rugat pe tata să-ți trimită un număr gratis. Presupun că toate astea ? flutură o mână către bufnițele adunate care încă se foiau pe masă în fața lui Harry ? sunt scrisori de la cititori. ? Asta am bănuit și eu, zise Hermione entuziasmată. Harry, te superi dacă...? ? Chiar te rog, spuse Harry, simțindu-se puțin năucit. Și Ron, și Hermione începură să deschidă plicuri. ? Asta e de la un tip care crede că îți lipsește o doagă, zise Ron, cercetându-și scrisoarea. Mă rog... ? Femeia asta îți recomandă să încerci o cură strașnică de Vrăji de Șoc la Sf. Mungo, zise Hermione, părând dezamăgită mototolind al doilea plic. ? Însă asta pare să fie în ordine, zise Harry încet, cercetând o scrisoare lungă de la o vrăjitoare din Paisley. Hei, spune că mă crede! ? Ăsta este nehotărât, zise Fred, care se alăturase bucuros deschiderii scrisorilor. Spune că nu pari nebun, dar chiar nu vrea să creadă că s-a întors Știți-Voi-Cine, așa că acum nu știe ce să mai creadă. Pe onoarea mea, ce risipă de pergament. ? Harry, uite încă unul pe care l-ai convins! spuse HermiŹone entuziasmată. "După ce am citit varianta ta despre cele întâmplate, sunt obligat să trag concluzia că Profetul zilei te-a tratat cât se poate de nedrept... deși nu vreau să cred că s-a întors Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, sunt obligat să accept că spui adevărul..." Ah, este minunat! ? Încă unul care crede că ești nebun de legat, spuse Ron, aruncând peste umăr o scrisoare mototolită... dar tipa asta spune că ai convertit-o și acum crede că ești un adevărat erou ? ți-a trimis și o poză ? uau! ? Ce se întâmplă aici? zise o voce de fetiță, cu o blândețe prefăcută. Harry își ridică privirea, cu mâinile pline de plicuri. Profesoara Umbridge stătea în spatele lui Fred și al Lunei, cu ochii ei bulbucați de broască râioasă cercetând mulțimea de bufnițe și scrisori de pe masă, din fața lui Harry. În spatele ei, Harry văzu mulți elevi urmărindu-i cu nesaț. ? De ce ai primit toate scrisorile astea, domnule Potter? întrebă ea rar. ? Acum e și asta o crimă? spuse Fred tare. Să primești scrisori? ? Ai grijă, domnule Weasley, sau voi fi nevoită să-ți dau ore de detenție, zise Umbridge. Ei bine, domnule Potter? Harry ezită, însă nu vedea cum putea să ascundă ceea ce făcuse; era cu siguranță doar o problemă de timp până să ajungă un exemplar al Zeflemistului în atenția lui Umbridge. ? Oamenii mi-au scris pentru că am dat un interviu, zise Harry. Despre ce mi s-a întâmplat anul trecut în iunie. Nu știa de ce, dar, în timp ce spuse asta, aruncă o privire către masa profesorilor. Avu sentimentul ciudat că Dumbledore îl urmărise cu o clipă înainte, însă, când se uită spre director, acesta părea cufundat într-o conversație cu domŹnul profesor Flitwick. ? Un interviu? repetă Umbridge, cu o voce mai subțire și mai stridentă decât niciodată. Ce vrei să spui? ? Vreau să spun că un reporter mi-a pus întrebări și eu am răspuns la ele, zise Harry. Uitați... Și-i aruncă exemplarul cu pricina al Zeflemistului. Ea îl prinse și se holbă la prima pagină. Chipul ei palid, ca din aluat, prinse o nuanță urâtă, de vinețiu cu pete. ? Când ai făcut asta? întrebă ea, cu vocea tremurându-i puțin. ? În ultimul week-end la Hogsmeade, zise Harry. Își ridică privirea spre el, fierbând de mânie, cu revista tremurându-i între degetele butucănoase. ? Pentru tine s-a terminat cu excursiile, domnule Potter, șopti ea. Cum îndrăznești... cum ai putut să... Am încercat de atâtea ori să te învăț să nu spui minciuni. Se pare că încă nu ai înțeles mesajul. Cincizeci de puncte de la Cercetași și încă o săptămână de detenții. Ieși ca o furtună, strângând Zeflemistul la piept și fiind urmărită de ochii multor elevi. Până la mijlocul dimineții, fuseseră lipite anunțuri imense prin toată școala, nu doar la avizierele caselor, ci și pe holuri și în clase. DIN ORDINUL MARELUI INCHIZITOR DE LA HOGWARTS Orice elev care se va descoperi că are în posesie revista Zeflemistul va fi exmatriculat. Cele de mai sus sunt în concordanță cu Decretul Educațional Numărul Douăzeci și Șapte. Semnat: Dolores Jane Umbridge, Mare Inchizitor Din cine știe ce motiv, de fiecare dată când zărea unul dintre aceste anunțuri, Hermione radia de bucurie. ? De ce Dumnezeu ești atât de fericită? o întrebă Harry. ? Ah, Harry, nu îți dai seama? șopti Hermione. Singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a se asigura că fiecare persoană din școală îți va citi interviul era să îl interzică! Și se părea că Hermione avea într-adevăr dreptate. Până la sfârșitul zilei, deși Harry nu văzuse nici un colț de pagină al Zeflemistului prin școală, toți păreau să citeze din interviu. Harry îi auzi vorbind, în timp ce stăteau în rând în fața claselor, în timpul prânzului și la sfârșitul orelor, în timp ce Hermione îi relata că fiecare persoană care trecea dincolo de ușile toaletelor din baia fetelor vorbea despre el, așa cum con statase când trecuse pe acolo, înainte de ora de Rune Antice. ? Apoi m-au observat și evident că știu că ne cunoaștem, așa că m-au atacat cu întrebări, îi spuse Hermione lui Harry, cu ochii scânteindu-i, și, Harry, am impresia că te cred, sinŹcer, am impresia că în sfârșit le-ai convins! Între timp, profesoara Umbridge patrula prin școală, oprindu-i pe elevi la întâmplare și cerându-le să își întoarcă buzunarele pe dos: Harry știa că verifica dacă aveau exemplare ale Zeflemistului, însă elevii i-o luaseră înainte. Paginile cu interviul lui Harry fuseseră vrăjite să semene cu notițe din manuale dacă le citea altcineva în afară de ei, sau erau șterse prin magie, până când vroiau să le citească din nou. Cât de curând, se părea că îl citise fiecare persoană din școală. Profesorilor le era, desigur, interzis să vorbească despre interviu în virtutea Decretului Educațional Numărul Treizeci și Șase, însă cu toate acestea găseau metode să își exprime sentimentele. Profesoara Lăstar le acordă douăzeci de puncte Cercetașilor când Harry îi dădu o stropitoare; profesorul Flitwick îl puse să accepte, zâmbind larg, o cutie de șoricei de zahăr care chițăiau, la sfârșitul orei de Farmece, zise "Sst!" și plecă repede; iar profesoara Trelawney izbucni în hohote de plâns în timpul orei de Previziuni despre Viitor și anunță întreaga clasă, care era speriată, și pe Umbridge, care era cât se poate de dezaprobatoare, că până la urmă Harry nu avea să moară prematur, ci avea să trăiască până la adânci bătrâneți, să devină Ministrul Magiei și să aibă doisprezece copii. Însă ceea ce îl bucură cel mai tare pe Harry fu că Cho îl ajunse din urmă în timp ce se grăbea să se ducă la TransŹfigurare, în ziua următoare. Înainte să își fi dat seama ce se întâmplase, îl ținea de mână și-i șoptea la ureche: ? Îmi pare tare, tare rău. Interviul acela a fost atât de curajos... m-a făcut să plâng. Îi părea rău să audă că vărsase alte lacrimi pentru el, dar era foarte fericit că vorbeau din nou, și chiar și mai mulțumit când ea îi dădu repede un sărut pe obraz și se îndepărtă grăbită. Și, incredibil, nici nu ajunsese bine în fața claŹsei de Transfigurare, că se întâmplă ceva la fel de frumos: Seamus ieși din rând ca să îi vorbească. ? Nu am vrut să îți spun decât că te cred, bâigui el, uitânŹdu-se la genunchiul drept al lui Harry. Și i-am trimis și mamei un exemplar al revistei. Dacă mai era nevoie de ceva ca fericirea lui Harry să fie desăvârșită, acel lucru fu reacția pe care o avu din partea lui Reacredință, Crabbe și Goyle. Îi văzu la bibliotecă, ținându-și capetele apropiate, ceva mai târziu; erau cu un băiat care semăna cu o buruiană și despre care Hermione îi șopti că se numea Theodore Nott. Se uitară la Harry, în timp ce acesta cerceta rafturile după cartea de care avea nevoie pentru Dispariția Parțială: Goyle își pocni articulațiile degetelor amenințător și Reacredință îi șopti ceva evident răuvoitor lui Crabbe. Harry știa foarte bine de ce se purtau așa: îi numise pe tații lor Devoratori ai Morții. ? Și partea cea mai frumoasă, șopti Hermione veselă, când ieșiră din bibliotecă, este că nu te pot contrazice, pentru că nu pot recunoaște că au citit articolul! Pentru ca totul să fie complet, Luna îi zise la cină că nici un număr al Zeflemistului nu se vânduse mai repede ca acesta. ? Tata scoate o a doua ediție! îi spuse ea lui Harry, cu ochii ieșindu-i din orbite de entuziasm. Nu îmi vine să cred, spune că oamenii par mai interesați de asta chiar decât de Snorhacii Corn-Șifonat! Harry fu un erou în camera de zi a Cercetașilor în seara aceea. Îndrăzneți, Fred și George aruncaseră un Farmec de Mărire pe coperta Zeflemistului și îl agățaseră pe perete, astfel încât capul imens al lui Harry privea ostilitățile, rostind din când în când, cu o voce răsunătoare: "CEI DIN MINISTER SUNT IMBECILI" și "UMBRIDGE MĂNÂNCĂ BALIGAR. Lui Hermione nu i se păru tocmai amuzant; spuse că o împiedica să se concentreze, iar până la urmă, de enervare, ajunse să se ducă la culcare devreme. Harry trebui să recunoască faptul că, după câteva ore, afișul nu mai era atât de amuzant, mai ales când Vraja de Vorbit începu să își piardă efectul, așa că se mulțumi să strige cuvinte nelegate cum ar fi "BĂLIGAR" "UMBRIDGE" la intervale din ce în ce mai scurte și cu o voce din ce în ce mai stridentă. De fapt, îl apucă durerea de cap, iar cicatricea începu să-l ardă din nou neplăcut. Cu toate gemetele dezamăgite ale celor mulți care erau strânși în jurul lui, rugându-l să își retrăiască interviul pentru a suta mia oară, anunță că și el simțea nevoia să se retragă mai devreme. Nu era nimeni în dormitor când ajunse acolo. Își sprijini pentru o clipă fruntea de geamul rece al ferestrei de lângă pat; îl simți ca pe un analgezic lipit de cicatrice. Apoi se dezbrăcă și se băgă în pat, dorindu-și să-i treacă durerea de cap. De asemenea, îi era puțin rău. Se întoarse pe o parte, închise ochii și adormi aproape instantaneu... Stătea într-o cameră întunecată, cu draperiile trase, luminată de un singur rând de lumânări. Mâinile îi erau încleștate pe spătarul scaunului din fața sa. Avea degete lungi și albe, care parcă nu mai văzuseră lumina zilei de ani buni, arătând ca niște păianjeni mari și palizi pe fundalul catifelei negre de pe scaun. Dincolo de scaun, într-o baie de lumină aruncată pe podea de lumânări, stătea în genunchi un bărbat în robe negre. ? Se pare că am fost prost sfătuit, zise Harry pe o voce ascuțită, rece, pulsând de furie. ? Stăpâne, vă implor să mă iertați, hârâi bărbatul care stătea în genunchi pe podea. Ceafa îi scânteia în lumina lumânărilor. Părea să tremure. ? Nu dau vina pe tine, Rookwood, spuse Harry cu vocea aceea rece și crudă. Slăbi strânsoarea de pe spătar și-i dădu ocol tot mai aproape omului care se făcuse mic de frică pe podea, până când ajunse chiar deasupra lui pe întuneric, privind de la o înălțime mult mai mare decât de obicei. ? Ești sigur de faptele tale, Rookwood? întrebă Harry. ? Da, stăpâne, da... am lucrat în departament, până... până la urmă... ? Avery mi-a spus că Bode va putea să o scoată. ? Bode nu ar fi putut să o ia niciodată, stăpâne... Și mai mult ca sigur c-a știut că nu putea s-o facă... fără îndoială, îsta este motivul pentru care s-a luptat atât contra Blestemului Imperius al lui Reacredință... ? Ridică-te, Rookwood, șopti Harry. Omul îngenuncheat fu pe punctul de a cădea în graba sa de a-l asculta. Chipul îi era ciupit de vărsat; cicatricele îi erau reliefate de lumina lumânărilor. Când se ridică în picioare, rămase puțin aplecat, ca și când ar fi făcut o plecăciune pe jumătate, și aruncă priviri îngrozite către fața lui Harry. ? Ai făcut bine că mi-ai spus toate astea, zise Harry. Foarte bine... se pare că am pierdut luni întregi cu planuri fără rezultate... Însă nu contează... o luăm de la capăt. Ai recuŹnoștința Lordului Cap-de-Mort, Rookwood... ? Stăpâne... da, stăpâne, icni Rookwood, cu vocea răgușită de ușurare. ? Voi avea nevoie de ajutorul tău. O să-mi trebuiască toaŹte informațiile pe care mi le poți da. ? Desigur, stăpâne, desigur... orice... ? Foarte bine... poți să pleci. Trimite-l pe Avery la mine. Rookwood fugi înapoi, făcând o plecăciune, și dispăru pe o ușă. Rămas singur în camera întunecată, Harry se întoarse spre perete. În umbră, pe perete era agățată o oglindă spartă, pătată de trecerea anilor. Harry se duse spre ea. Reflectarea sa era din ce în ce mai mare și mai clară în întuneric... un chip mai alb decât un craniu... ochi roșii, cu pupile verticale... ? NUUUUUUUUU! ? Ce e? strigă o voce din apropiere. Harry se agită înnebunit, se încurcă în draperiile baldachinului și căzu din pat. Timp de câteva clipe, nu știu unde era; era convins că avea să vadă chipul alb ca un craniu privindu-l iar din întuneric, apoi, foarte aproape de el, auzi vocea lui Ron. ? Vrei să nu te mai comporți ca un nebun, ca să pot să te scot de-aici? Ron despărți furtunos draperiile și Harry se uită în sus la el în lumina lunii, întins pe spate, cu cicatricea zvâcnindu-i de durere. Ron arăta de parcă tocmai se pregătea să se culce; avea o mână scoasă din robă. ? Iar a fost cineva atacat? întrebă Ron, ridicându-l brutal pe Harry. E tata? E ceva cu șarpele ăla? ? Nu... toată lumea e bine, zise Harry, care simțea că îi arde fruntea. Mă rog... Avery nu este bine... are probleme... i-a dat informații greșite... Cap-de-Mort este foarte supărat... Harry gemu și se prelinse tremurând pe patul său, frecându-și cicatricea. ? Dar acum îl va ajuta Rookwood... este iar pe drumul bun... ? Ce tot îndrugi? zise Ron speriat. Vrei să spui că... tocmai l-ai văzut pe Știi-Tu-Cine? ? Am fost Știi-Tu-Cine, spuse Harry, întinzându-și mâinile' în față în întuneric și ridicându-le în fața ochilor, ca să verifice dacă nu mai erau de un alb funebru și cu degetele lungi. A fost cu Rookwood, unul dintre Devoratorii Morții care au evadat din Azkaban, îți amintești? Rookwood tocmai i-a spus că Bode nu ar fi putut să o facă. ? Ce să facă? ? Să ia ceva... a zis că Bode trebuie să fi știut că nu putea să o facă... Bode era sub Blestemul Imperius... cred că a zis că tatăl lui Reacredință a fost cel care l-a aruncat asupra lui. ? Bode a fost vrăjit să ia ceva? zise Ron. Dar... Harry, treŹbuie să fie... ? Arma, termină Harry fraza în locul lui. Știu. Ușa de la dormitor se deschise și intrară Dean și Seamus. Harry își ridică picioarele înapoi pe pat. Nu voia să arate ca și când s-ar fi întâmplat ceva ciudat, având în vedere că Seamus tocmai încetase să creadă că Harry era nebun. ? Ai zis, murmură Ron, apropiindu-și capul de cel al lui Harry și pretinzând că își turna apă în pahar din carafa de pe noptieră, că ai fost Știi-Tu-Cine? ? Da, spuse Harry încet. Ron luă o gură mult prea mare de apă; Harry văzu cum i se scurge pe bărbie și pe piept. ? Harry, zise el, în timp ce Dean și Seamus își vedeau de treabă cu zgomot, dându-și jos robele și vorbind între ei, trebuie să-i spui lui... ? Nu trebuie să-i spun nimănui, zise Harry scurt. Nu aș fi văzut nimic, dacă aș fi putut să practic Occlumanția. Se preŹsupune că trebuia să fi învățat să blochez toate astea până acum. Ei asta vor. "Ei" însemna de fapt Dumbledore. Se băgă la loc în pat, se întoarse pe o parte, cu spatele la Ron, și după o vreme auzi cum scârție salteaua lui Ron, când se întinse și el. Pe Harry începu să îl ardă cicatricea; mușcă tare din pernă, ca să nu scoată nici un zgomot. Știa că, undeva, Avery era pedepsit. * În dimineața următoare Harry și Ron așteptară până la pauză ca să-i spună lui Hermione tot ce se întâmplase; voiau sâ fie absolut siguri că nu puteau fi auziți de alții. Stând în colțul lor obișnuit al curții răcoroase unde bătea vântul, Harry îi povesti fiecare detaliu pe care și-l amintea despre vis. După ce termină, Hermione nu zise nimic câteva clipe, ci se uită fix, cu un fel de intensitate sfredelitoare, la Fred și George, care erau amândoi fără capete și își vindeau pălăriile magice pe ascuns, în partea cealaltă a curții. ? Deci, de asta l-au omorât, zise ea încet, dezlipindu-și în sfârșit privirea de pe Fred și George. I s-a întâmplat ceva ciuŹdat lui Bode când a încercat să fure arma asta. Cred că s-au făcut niște vrăji defensive aruncate asupra ei, sau în jurul ei, ca să nu poată fi atinsă. De aceea era la Sf. Mungo. Pățise ceva la creier și nu putea să mai vorbească. Însă mai țineți minte ce ne-a spus vindecătoarea? Se însănătoșea. Și nu puteau să riște să se facă bine, nu-i așa? Vreau să spun că șocul a ce i s-o fi întâmplat când a atins arma aceea probabil că a ridicat Blestemul Imperius. Ar fi explicat ce făcuse când i-ar fi revenit vocea, nu-i așa? S-ar fi aflat că fusese triŹmis să fure arma. Bineînțeles, lui Lucius Reacredință i-ar fi fost ușor să arunce un blestem asupra lui. E tot timpul la Minister, nu-i așa? ? Era acolo chiar și în ziua audierii mele, spuse Harry, în... stai puțin... zise el rar. În ziua aia era pe holul DepartaŹmentului Misterelor! Tatăl tău a zis că probabil că încerca să se furișeze și să afle cum se desfășurase audierea mea, dar dacă... ? Sturgis! icni Hermione înmărmurită. ? Poftim? spuse Ron năuc. ? Sturgis Podmore, zise Hermione pe nerăsuflate, arestat pentru că încerca să treacă de o ușă! Lucius Reacredință treŹbuie să-l fi eliminat și pe el! Pun pariu că a făcut-o în ziua când l-ai văzut tu acolo, Harry. Sturgis avea Pelerina Invizibilă a lui Moody, nu-i așa? Așa că poate stătea de pază lângă ușă, invizibil, iar Reacredință l-a auzit mișcându-se, a bănuit că era cineva acolo sau a aruncat Blestemul Imperius, în cazul în care se găsea un paznic acolo. Așa că, atunci când Sturgis a mai avut ocazia ? probabil când a fost din nou rândul lui să o păzească ? a încercat să intre în Departament ca să fure arma pentru Cap-de-Mort ? taci, Ron ? însă a fost prins și trimis în Azkaban... Hermione se uită fix la Harry. ? Și acum Rookwood i-a zis lui Cap-de-Mort cum să ia arma? ? Nu am auzit toată conversația, dar așa părea, zise Harry. Rookwood a lucrat acolo... Oare Cap-de-Mort o să-l trimită pe Rookwood s-o facă? Hermione încuviință din cap, părând încă pe gânduri. Apoi, destul de repezit, zise: ? Harry, dar tu nu ar fi trebuit să vezi deloc toate astea. ? Poftim? făcu el surprins. ? Ar trebui să înveți cum să îți blochezi mintea față de lucrurile de genul ăsta, spuse Hermione, brusc intransigentă. ? Știu, spuse Harry. Dar... ? Ei bine, cred că ar trebui pur și simplu să încercăm să uităm ce ai văzut, zise Hermione cu fermitate. Și ar trebui să te străduiești ceva mai mult la Occlumanție de acum înainte. Săptămâna nu deveni mai plăcută o dată cu trecerea timŹpului. Harry mai primi două "G"-uri la Poțiuni; încă stătea ca pe ace din cauză că Hagrid ar fi putut să fie dat afară; și nu putea să nu se gândească la visul în care apăruse Cap-de-Mort ? deși nu mai vorbi de el cu Ron și Hermione; nu mai voia încă o mustrare din partea fetei. Își dorea din tot sufletul să fi putut vorbi cu Sirius despre asta, însă nici nu se punea problema, așa că încercă să-și ascundă acest subiect în străfundurile minții. Din nefericire, străfundurile minții sale nu mai erau locul sigur care fuseseră cândva. ? Ridică-te, Potter. La câteva săptămâni după visul său cu Rookwood, Harry se găsea iarăși în genunchi pe podeaua din biroul lui Plesneală, încercând să-și golească mintea. Tocmai fusese forțat din nou să retrăiască un șuvoi de amintiri din copilărie pe care nici nu realizase că le mai avea, cea mai mare parte dintre ele referindu-se la felul cum îl umileau Dudley și gașca sa în școala primară. ? Ultima amintire, zise Plesneală. Ce a fost asta? ? Nu știu, spuse Harry, ridicându-se obosit. Îi era din ce în ce mai greu să distingă amintiri separate din amalgamul de imagini și sunete pe care îl tot scotea la suprafață Plesneală. ? Vă referiți la cea în care vărul meu încerca să mă facă să stau în picioare în closet? ? Nu, spuse Plesneală cu blândețe. Mă refer la cea cu un bărbat care stătea în genunchi într-o cameră întunecată... ? Nu este... nimic important, zise Harry. Ochii negri ai lui Plesneală se fixară asupra celor ai lui Harry. Amintindu-și ce spusese Plesneală despre rolul contacŹtului vizual în Legilimanție, Harry clipi și privi în altă parte. ? Potter, cum au ajuns bărbatul și camera aceea în mintea ta? spuse Plesneală. ? A... zise Harry, uitându-se oriunde altundeva, numai 1a Plesneală nu, a fost... doar un vis pe care l-am avut. ? Un vis? repetă Plesneală. Urmă o pauză, timp în care Harry se uită fix la o broască mare și moartă, suspendată într-un borcan cu lichid mov. ? Potter, știi de ce suntem aici, nu-i așa? zise Plesneală cu o voce joasă, periculoasă. Știi de ce renunț la serile mele libere pentru această îndatorire obositoare? ? Da, spuse Harry mecanic. ? Amintește-mi de ce suntem aici, Potter. ? Ca să învăț Occlumanție, zise Harry, uitându-se acum urât la un țipar mort. ? Corect, Potter. Și oricât de prost ai fi ? Harry se uită iar la Plesneală, urându-l ? credeam că, după mai mult de două luni de lecții, vei fi făcut ceva progrese. Câte vise ai mai avut cu Lordul întunecat? ? Doar pe ăla, minți Harry. ? Poate că, zise Plesneală, îngustându-și puțin ochii negri și reci, ție chiar îți face plăcere să ai aceste viziuni și vise, Potter. Poate că te fac să te simți special ? important? ? Nu, nu este adevărat, spuse Harry, cu maxilarul încleștat și degetele strânse bine în jurul mânerului baghetei. ? Cu atât mai bine, Potter, spuse Plesneală glacial, pentru că nu ești nici special și nici important, și nu tu ești cel care trebuie să afle ce le spune Lordul Întunecat DevoŹratorilor Morții. ? Nu... dumneavoastră sunteți acela, nu-i așa? se răsti Harry la el. Nu voise să spună asta; izbucnise și își pierduse cumpăŹtul. Pentru un moment destul de îndelungat, se uitară fix unul la altul, Harry fiind convins că întrecuse măsura. Însă când Plesneală răspunse, pe chipul lui apăru o expresie ciuŹdată, aproape satisfăcută. ? Da, Potter, zise el, cu ochii scânteindu-i. Eu sunt acela. Acum, dacă ești pregătit, o vom lua de la capăt. Își ridică bagheta: ? Unu ? doi ? trei ? Legilimens! O sută de Dementori se îndreptau spre Harry peste lacul de pe domeniu... Își schimonosi chipul de concentrare... se apropiau... le vedea găurile întunecate de sub glugi... și totuși, îl vedea și pe Plesneală stând în fața lui, cu ochii ațintiți asupra feței lui Harry, murmurând ceva... și, fără să știe cum, imaginea lui Plesneală era din ce în ce mai limpede, iar cea a Dementorilor se pierdea... Harry își ridică bagheta. ? Protego! Plesneală se clătină pe loc ? bagheta îi zbură în sus, deparŹte de Harry ? și dintr-o dată mintea lui Harry se umplu de amintiri care nu erau ale sale: un bărbat cu nasul coroiat striŹga la o femeie speriată, în timp ce un băiețel brunet plângea într-un colț... un adolescent cu părul unsuros stătea singur într-un dormitor întunecat, cu bagheta îndreptată spre tavan, omorând muște... o fată râdea, în timp ce un băiat sfrijit încerŹca să se urce pe o coadă de mătură nărăvașă... ? DESTUL! Harry se simți de parcă ar fi fost împins cu putere în piept; se dădu înapoi clătinându-se, se lovi de unele dintre rafturile care acopereau pereții biroului lui Plesneală și auzi ceva spărgându-se. Plesneală tremura puțin și era foarte palid. Harry avea roba udă la spate. Se spărsese unul dintre borcanele din spatele lui când se lovise de el; iar chestia slinoasă dinăuntru plutea în poțiunea care se scurgea. ? Reparo, șuieră Plesneală și borcanul se reconstitui imediat. Ei bine, Potter... a fost cu siguranță un pas înainte... Gâfâind puțin, Plesneală aranjă Pensivul în care își înmagazinase iar unele dintre gânduri înainte să înceapă lecția, aproape ca și când ar fi verificat dacă mai erau acolo. ? Nu îmi amintesc să îți fi spus să folosești o Vrajă Scut... Însă este evident că a fost eficientă... Harry nu vorbi; simțea că era periculos să spună ceva. Era convins că tocmai pătrunsese în amintirile lui Plesneală că tocmai văzuse scene din copilăria lui. Era enervant să se gândească la faptul că acel băiețel care plânsese în timp ce vedea cum i se certau părinții stătea de fapt în fața lui cu o asemenea ură în ochi. ? Hai să mai încercăm o dată, da? spuse Plesneală. Harry simți un fior de groază; avea să plătească pentru ceea ce se întâmplase, era sigur de asta. Se așezară iar pe poziții, cu biroul între ei, Harry simțind că de data aceasta îi va fi mult mai greu să își golească mintea. ? Atunci, la trei, spuse Plesneală, ridicându-și iar bagheta. Unu... doi... Harry nu avu timp să se adune și să încerce să își golească mintea înainte ca Plesneală să strige: ? Legilimens! Gonea de-a lungul holului către Departamentul Misterelor, pe lângă pereții goi de piatră, pe lângă torțe ? ușa neagră și simplă era din ce în ce mai mare; se mișca atât de repede, încât avea să se lovească de ea, era la câțiva metri de ea și vedea iar firul de lumină albastră, ștearsă... Ușa se deschisese la perete! în sfârșit, intrase într-o cameră circulară, cu pereții și podeaua negre, luminată de lumânări cu flăcări albastre și cu alte uși în jurul lui ? trebuia să continue ? dar ce ușă trebuia să aleagă...? ? POTTER! Harry deschise ochii. Era iar întins pe spate, fără să își amintească deloc cum ajunsese acolo; de asemenea, gâfâia de parcă ar fi alergat cu adevărat pe holul de la Departamentul Misterelor, de parcă ar fi sărit pe ușa neagră și ar fi descoperit camera circulară. ? Explică-te! zise Plesneală, care stătea aplecat deasupra lui, cu o expresie mânioasă. ? Nu... știu ce s-a întâmplat, zise Harry cu sinceritate, ridicându-se. Avea un cucui acolo unde dăduse cu capul de podea și se simțea febril. ? Nu am mai văzut-o niciodată. Adică, v-am spus, am visat ușa... dar până acum nu s-a mai deschis niciodată... ? Nu te străduiești destul! Dintr-un motiv sau altul, Plesneală părea chiar mai supărat decât fusese cu două minute în urmă, când Harry văzuse o parte din amintirile profesorului său. ? Ești leneș și neglijent, Potter, mare mirare că Lordul Întunecat... ? Puteți să-mi spuneți ceva, domnule? zise Harry, aprinzându-se din nou. De ce îi spuneți lui Cap-de-Mort Lordul Întunecat? Eu nu i-am auzit decât pe Devoratorii Morții spunându-i așa. Plesneală deschise gura, arătându-și colții ? iar o femeie țipă de undeva din afara camerei. Plesneală își ridică brusc capul și se uită spre tavan. ? Ce...? Harry auzi o agitație estompată venind dinspre ceea ce el bănuia că era holul de intrare. Plesneală își întoarse privirea spre el, încruntându-se. ? Ai văzut ceva neobișnuit când ai venit, Potter? Harry clătină din cap. Undeva deasupra lor, femeia țipă din nou. Plesneală se duse cu pași mari la ușa biroului, cu bagheta încă pregătită de atac, și dispăru din câmpul lui vizual. Harry ezită o clipă, apoi îl urmă. Țipetele veneau într-adevăr din holul de la intrare; deveniră din ce în ce mai răsunătoare, pe măsură ce Harry urca în fugă scările de piatră care duceau spre celule. Când ajunse sus, descoperi holul de intrare plin de oameni; elevii veniseră ca un șuvoi din Marea Sală, unde cina era încă în plină desfășurare, ca să vadă ce se întâmpla; alții se înghesuiseră pe scara de marmură. Harry își croi drum printr-un grup de Viperini înalți și văzu că privitorii formaseră un cerc mare, unii dintre ei părând șocați, alții chiar speriați. Profesoara McGonagall se afla vizavi de Harry, în partea cealaltă a holului; arăta ca și când cele văzute o făceau să se simtă rău. Profesoara Trelawney stătea în mijlocul holului de intrare, cu bagheta într-o mână și o sticlă goală de sherry în cealaltă, arătând de-a dreptul nebună. Avea părul măciucă și ochelarii strâmbi, astfel încât un ochi era mai mare decât celălalt; numeroasele ei șaluri și eșarfe îi cădeau la întâmplare pe lângă umeri, lăsând impresia că femeia pocnea pe la cusături. Lângă ea se găseau două cufere mari, unul dintre ele cu susul în jos, arătând exact ca și când ar fi fost aruncat pe scări după ea. Profesoara Trelawney se uita fix, aparent îngrozită, spre ceva ce Harry nu putea să vadă, dar care se părea că stătea la capătul scărilor. ? Nu! urlă ea. NU! Nu se poate întâmpla așa ceva... nu se poate... refuz să accept! ? Nu ți-ai dat seama ce se întâmplă? zise o voce ca de fetiță, pe un ton de amuzament crud, iar Harry, mișcându-se puțin spre dreapta, văzu că persoana care o îngrozise pe Trelawney era nimeni alta decât profesoara Umbridge. ? Deși nu poți să prezici nici măcar vremea de mâine, trebuie să îți fi dat seama că prestația jalnică la inspecțiile mele și absența oricărei ameliorări făceau concedierea ta un fapt inevitabil, nu? ? Nu p-poți! urlă profesoara Trelawney, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji de după lentilele ei enorme, nu p-poți să mă concediezi! S-sunt aici de șaisprezece ani! H-Hogwarts este c-casa m-mea! ? A fost casa ta, spuse profesoara Umbridge, și Harry îi văzu revoltat fața ca de broască râioasă întinsă de mulțumire când o privi pe profesoara Trelawney cum se prelingea pe unul dintre cufere, plângând în hohote incontrolabile. Până acum o oră, când Ministrul Magiei ți-a semnat ordinul de concediere. Acum te rog frumos să dispari de pe acest hol. Ne faci de rușine! Umbridge rămase pe loc și privi, cu o expresie de delectare maximă, cum profesoara Trelawney tremura și gemea, balansându-se în față și în spate pe cufăr în culmea nefericirii. Harry auzi un plânset înăbușit în stânga sa și se uită în jur. Lavender și Parvati plângeau amândouă în tăcere, îmbrățișate. Apoi auzi niște pași. Profesoara McGonagall se desprinse din rândul spectatorilor, se duse cu pași mari direct la profesoara Trelawney și o bătu cu fermitate pe umăr, în timp ce scotea o batistă mare dintr-un buzunar. ? Gata, gata, Sybill... liniștește-te... suflă-ți nasul în asta... știi, nu este chiar atât de grav pe cât crezi... nu trebuie să pleci de la Hogwarts... ? Zău, doamnă profesoară McGonagall? zise Umbridge cu o voce amenințătoare, făcând câțiva pași înainte. Și cine vă dă dreptul să faceți o asemenea declarație...? ? Cred că eu, zise o voce răsunătoare. Ușa dublă de stejar se deschise. Elevii de lângă ele se dădură la o parte, iar Dumbledore apăru în prag. Ce căuta acolo, Harry nu-și imagina, însă era ceva impresionant în imaginea lui încadrată în prag, pe fundalul nopții neobișŹnuit de încețoșate. Lăsând ușile larg deschise în urma sa, înaintă prin cercul de privitori către profesoara Trelawney, care era înlăcrimată și tremura pe cufărul ei, cu profesoara McGonagall lângă ea. ? Dumneavoastră, domnule profesor Dumbledore? zise Umbridge, cu un râs deosebit de neplăcut. Mă tem că nu înțelegeți situația. Am aici ? scoase un sul de pergament din buzunarul robei ? un ordin de concediere semnat de mine și de Ministrul Magiei. Conform clauzelor Decretului Educațional Numărul Douăzeci și Trei, Marele Inchizitor de la Hogwarts are puterea de a inspecta, de a supune unei perioade de probă și de a concedia orice profesor despre care consideră că nu își îndeplinește datoria la nivelul standardelor cerute de Ministerul Magiei. Am decis că profeŹsoara Trelawney nu este bună de nimic. Am concediat-o. Spre marea uimire a lui Harry, Dumbledore zâmbi în continuare. Se uită în jos la profesoara Trelawney, care încă plângea și suspina pe cufărul ei, și zise: ? Doamnă profesoară Umbridge, aveți dreptate, desigur. Ca Mare Inchizitor, aveți tot dreptul de a-mi concedia profesorii. Însă nu aveți autoritatea de a-i alunga din castel. Mă tem, continuă el, cu o mică plecăciune politicoasă, că această putere îi aparține încă directorului, iar dorința mea este ca profesoara Trelawney să trăiască în continuare la Hogwarts. Când auzi asta, profesoara Trelawney râse scurt, nebunește, abia stăpânindu-și un sughiț. ? Nu-nu, o să p-plec, Dumbledore! O s-să părăsesc Hogwarts și o s-să-mi caut norocul în altă parte... ? Nu, zise Dumbledore tăios. Sybill, dorința mea este să rămâi aici. Se întoarse spre profesoara McGonagall. ? Doamnă profesoară McGonagall, pot să te rog să o însoțești pe Sybill înapoi sus? ? Sigur că da, zise McGonagall. Hai sus, Sybill... Profesoara Lăstar ieși grăbită din rândul mulțimii și o apucă pe profesoara Trelawney de cealaltă mână. Împreună, o conduseră pe lângă Umbridge și în sus, pe scara de marmură. Profesorul Flitwick alergă în urma lor, cu bagheta ațintită în față; chițăi "Cufere Locomotor!" și bagajele profesoarei Trelawney plutiră și urcară pe scară după ea, cu profesorul Flitwick mergând în spatele lor. Profesoara Umbridge stătea complet nemișcată, holbându-se la Dumbledore, care zâmbea în continuare binevoitor. ? Și mă rog, spuse ea într-o șoaptă care răsună în tot holul de intrare, ce veți face cu ea după ce voi numi un nou profesor de Preziceri despre Viitor, care va avea nevoie de camerele ei? ? A, asta nu va fi o problemă, spuse Dumbledore cu bunăŹtate. Știți, am găsit deja un nou profesor de Preziceri despre Viitor, și acesta va prefera să stea la parter. ? Ați găsit? zise Umbridge sfredelitor. Dumneavoastră ați găsit? Da-ți-mi voie să vă reamintesc, domnule Dumbledore, că în Decretul Educațional Numărul Douăzeci și Doi... ? Ministerul are dreptul de a numi un candidat potrivit dacă ? și numai dacă ? directorul nu poate găsi unul, zise Dumbledore. Sunt bucuros să vă anunț că de data acesta am reușit. Pot să vi-l prezint? Se întoarse cu fața spre ușa dublă deschisă de la intrare, prin care plutea acum ceața nopții. Harry auzi niște copite. Holul fu cuprins de un murmurat șocant, iar cei care erau cel mai aproape de uși se dădură și mai în spate, unii dintre ei împiedicându-se în graba lor de a-i face loc noului venit. Prin ceață apăru un chip pe care Harry nu îl mai văzuse decât o dată, într-o noapte întunecată și periculoasă, în PăŹdurea Interzisă: un păr alb-blond și ochii uluitor de albaștri; chipul și trunchiul unui bărbat, legate de corpul unui cal Palomino. ? Acesta este Firenze, îi zise Dumbledore fericit lui Umbridge, care înlemnise. Cred că îl veți găsi corespunzător.