CAPITOLUL XXIV
OCCLUMANȚIE
Se dovedi că Kreacher se ascunsese în pod. Sirius spuŹsese că îl găsise acolo, plin de praf, căutând negreșit alte rămășițe rămase de la familia Black pe care să le poată asŹcunde în dulapul lui. Deși Sirius părea mulțumit de această variantă, pe Harry ea îl neliniști. Când se întoarse, Kreacher părea să fie mai bine dispus, bombănelile amare se diminuŹaseră cât de cât, iar el asculta ordinele ceva mai docil decât de obicei, deși Harry îl surprinse pe Spiridușul de casă privindu-l cu sete de vreo câteva ori. Însă de fiecare dată se uitase în altă parte când văzuse că Harry îl observase. Harry nu îi vorbi lui Sirius de această suspiciune vagă, fiindcă veselia acestuia se evapora rapid, acum că trecuse Crăciunul. Cu cât se apropia data întoarcerii lor la HogŹwarts, era din ce în ce mai predispus la ceea ce doamna Weasley numea "accese ale ursuzilor", când devenea taciŹturn și morocănos, retrăgându-se adeseori în camera lui Buckbeak cu orele. Tristețea sa părea să cuprindă toată casa, ieșind pe sub uși ca un fel de gaz otrăvitor, astfel încât toți erau afectați de ea. Harry nu vroia să-l părăsească iar pe Sirius, lăsându-l singur cu Kreacher; de fapt, pentru prima dată în viață, nu era nerăbŹdător să se întoarcă la Hogwarts. Faptul că revenea la școală însemna că avea să fie iar supus tiraniei lui Dolores Umbridge, care, fără îndoială, reușise să mai dea cu forța încă vreo douăsprezece decrete cât fuseseră ei plecați; nu mai avea să aștepte entuziasmat vâjthațul, acum că îi fusese interzis; era aproape sigur că povara temelor va fi și mai grea, având în vedere că examenele se apropiau; iar Dumbledore rămânea la fel de distant ca întotdeauna. De fapt, dacă nu ar fi fost A.D.-ul, Harry se gândi că l-ar fi rugat pe Sirius să-l lase să plece de la Hogwarts și să rămână în Casa Cumplită. Apoi, chiar în ultima zi de vacanță, se întâmplă ceva care îl făcu pe Harry să privească îngrozit întoarcerea la școală. ? Harry, dragul meu, zise doamna Weasley, băgându-și capul pe ușa de la camera lui și a lui Ron, unde cei doi jucau șahul vrăjitorilor, urmăriți de Hermione, Ginny și Șmecherilă, poți să vii până în bucătărie? Domnul profesor Plesneală vrea să îți vorbească. Harry nu realiză imediat ce spusese femeia; unul dintre turnurile sale era implicat într-o luptă violentă cu un pion de-al lui Ron și îl încuraja entuziasmat. ? Strivește-l, strivește-l, e doar un pion, boule. Mă scuzați, doamnă Weasley, ce ați spus? ? Profesorul Plesneală, dragul meu. În bucătărie. Ar vrea să vorbiți. Harry rămase cu gura căscată de groază. Se uită în jur la Ron, Hermione și Ginny, iar toți îl priviră la rândul lor cu guŹra căscată. Șmecherilă, pe care Hermione îl ținuse cu dificulŹtate în ultimul sfert de oră, sări fericit pe tablă și toate piesele fugiră să se adăpostească de el, chițăind cât puteau de tare. ? Plesneală? zise Harry în gol. ? Domnul profesor Plesneală, dragul meu, spuse ea cu reproș. Acum, hai, repede, mi-a zis că nu poate să stea mult. ? Ce vrea de la tine? zise Ron enervat după ce doamna Weasley ieși din cameră. Nu ai făcut nimic rău, nu? ? Nu! spuse Harry indignat, storcându-și creierul și gândindu-se ce ar fi putut să-l determine pe Plesneală să vină după el tocmai la Casa Cumplită. Oare luase un "T" la ultima temă? După două-trei minute, deschise ușa de la bucătărie și îl descoperi pe Sirius și pe Plesneală așezați amândoi la masa lungă, uitându-se urât în direcții opuse. Liniștea dintre ei mustea de o antipatie reciprocă. Pe masă, în fața lui Sirius se găsea o scrisoare deschisă. ? Ăă, zise Harry, pentru a-și anunța prezența. Plesneală își întoarse privirea spre el, cu chipul încadrat de două perdele de păr negru și slinos. ? Ia loc, Potter. ? Vezi tu, Plesneală, zise Sirius tare, aplecându-se pe spate cu scaunul și vorbind spre tavan, cred că aș prefera să nu dai ordine aici. Știi, este casa mea. Chipul palid al lui Plesneală fu cuprins de o roșeață neplăcută. Harry se așeză lângă Sirius, vizavi de Plesneală. ? Potter, ar fi trebuit să vorbesc singur cu tine, spuse PlesŹneală, cu binecunoscutul surâs apărându-i pe buze, însă Black... ? Sunt nașul lui, spuse Sirius, mai tare ca niciodată. ? Sunt aici din ordinul lui Dumbledore, spuse Plesneală, cu un glas arțăgos, vorbind din ce în ce mai încet și mai irascibil, dar, te rog, rămâi, Black, știu că îți place să te simți... implicat. ? Ce vrei să spui cu asta? zise Sirius, lăsându-se în față cu scaŹunul pe toate cele patru picioare cu o pocnitură răsunătoare. ? Doar că sunt convins că trebuie să te simți... Ăă... frusŹtrat de faptul că nu poți să faci nimic folositor pentru Ordin, răspunse cu tâlc Plesneală. Fu rândul lui Sirius să roșească. Buza lui Plesneală se arcui triumfător, în timp ce el se întoarse spre Harry. ? Potter, domnul director m-a trimis să îți spun că ar dori să studiezi Occlumanția în acest semestru. ? Ce să studiez? spuse Harry buimac. Zâmbetul batjocoritor al lui Plesneală deveni și mai proŹnunțat. ? Occlumanția, Potter. Apărarea magică a minții împotriva pătrunderii din exterior. O ramură enigmatică a magiei, însă una deosebit de folositoare. Inima lui Harry începu să bată cât se poate de repede. Apărarea împotriva pătrunderii din exterior? Dar nu era posedat, toți fuseseră de acord cu asta... ? De ce trebuie să studiez Occlu... sau ce o fi? izbucni el. ? Pentru că domnul director crede că este o idee bună, zise Plesneală calm. Vei primi lecții private o dată pe săpŹtămână, însă nu vei spune nimănui ce faci și mai ales nu lui Dolores Umbridge. Ai înțeles? ? Da, spuse Harry. Cine îmi va fi profesor? Plesneală ridică o sprânceană. ? Eu, zise el. Harry avu o senzație groaznică, de parcă i s-ar fi topit măruntaiele. Alte ore cu Plesneală ? dar ce făcuse pentru a meŹrita așa ceva? Se uită repede spre Sirius după ajutor. ? De ce nu poate să fie Dumbledore profesorul lui Harry? întrebă Sirius agresiv. De ce tu? ? Probabil pentru că este privilegiul pe care îl au directorii de a delega sarcini mai puțin plăcute, spuse Plesneală mieros. Te asigur că nu m-am rugat să primesc acest rol. Potter, te aștept luni seara la ora șase fix. În biroul meu. DaŹcă te întreabă cineva, vii la ore suplimentare de Poțiuni VinŹdecătoare. Toți cei care te-au văzut la orele mele nu vor putea nega că nu ai nevoie, continuă el ridicându-se. Se întoarse și dădu să plece, cu pelerina neagră, de drum, umflându-se în urma sa. ? Stai puțin, zise Sirius, îndreptându-se în scaun. Plesneală se întoarse cu fața spre ei, zâmbind batjocoritor. ? Mă cam grăbesc, Black. Spre deosebire de tine, eu nu am timp nelimitat la dispoziție. ? Atunci, o să trec direct la subiect, zise Sirius, ridicându-se. Era ceva mai înalt decât Plesneală, care, observă Harry, strânse pumnul în buzunarul pelerinei pe ceea ce Harry era sigur că era mânerul baghetei. ? Dacă aud că te folosești de lecțiile astea de Occlumanție ca să-i faci zile fripte lui Harry, mie o să-mi dai socoteală. ? Ce înduioșător, zise Plesneală sarcastic. Dar sunt sigur că ai observat că Potter este la fel ca tatăl său, nu? ? Da, am observat, spuse Sirius mândru. ? Păi, atunci trebuie să știi că este atât de arogant, încât criticile pur și simplu nu pot să-l atingă, spuse Plesneală cu viclenie. Sirius dădu brusc scaunul la o parte și înconjură masa spre Plesneală, scoțându-și bagheta. Plesneală făcu la rândul său la fel. Se pregăteau să se înfrunte. Sirius părea negru de supărare, iar Plesneală avea un aer calculat, uitându-se când la vârful baghetei lui Sirius, când la fața lui. ? Sirius! zise Harry tare, însă Sirius nu-l auzi. ? Te-am avertizat, Smiorcăitus, zise Sirius, cu chipul la vreo treizeci de centimetri de cel al lui Plesneală, nu mă interesează că Dumbledore crede că te-ai schimbat, eu știu adevărul... ? A, dar de ce nu i-o spui? șopti Plesneală. Sau ți-e teamă că s-ar putea să nu ia în serios sfatul unui om care se asŹcunde de șase luni în casa mamei sale? ? Spune-mi, ce mai face Lucius Reacredință? Presupun că e încântat că acum câinele său credincios lucrează la HogŹwarts, nu-i așa? ? Apropo de câini, zise Plesneală cu blândețe, știi că LuŹcius Reacredință te-a recunoscut, ultima dată când ai riscat o plimbare de plăcere pe afară? Inteligentă mișcare, Black, Faptul că ai fost văzut în siguranță pe un peron dintr-o gară... ți-a dat o scuză excelentă ca să nu fii nevoit să mai ieși pe viitor din bârlogul în care te ascunzi, nu-i așa? Sirius ridică bagheta. ? NU! strigă Harry, sărind peste masă și încercând să se pună între ei. Sirius, nu! ? Mă faci laș? răcni Sirius, încercând să-l dea deoparte pe Harry, fără ca acesta să se miște. ? Păi, da, presupun că da, spuse Plesneală. ? Harry... dă-te ? la ? o ? parte! se răsti Sirius, dându-l mai încolo cu mâna liberă. Ușa de la bucătărie se deschise și în pragul ei se iviră toți membrii familiei Weasley, plus Hermione, părând toți foarte fericiți, cu domnul Weasley, care mergea mândru în mijlocul lor, îmbrăcat cu o pijama în dungi peste care avea un fulgarin. ? Vindecat! le anunță el vesel tuturor celor din bucătărie. Complet vindecat! El și toți ceilalți Weasley înlemniră în prag, privind scena din fața lor, care se întrerupse în plină desfășurare, iar Sirius și Plesneală se uitară spre ușă, cu baghetele îndreptate către fața celuilalt și cu Harry încremenit între ei, ținând o mână întinsă către fiecare, și încercând să-i despartă. ? Pe barba lui Merlin, zise domnul Weasley, cu zâmbetul pierindu-i de pe chip, ce se întâmplă aici? Și Sirius, și Plesneală își coborâră baghetele. Harry se uită când la unul, când la altul. Amândoi aveau o expresie de dispreț absolut pe chip, și totuși, păreau să fi fost treziți la realitate de apariția neașteptată a atâtor martori. Plesneală își puse bagheta în buzunar, traversă grăbit bucătăria și trecu pe lângă familia Weasley fără să zică un cuvânt. Se uită înapoi din ușă. ? Ora șase, luni seara, Potter. Și plecă. Sirius se uită urât după el, cu bagheta pe lângă corp. ? Ce s-a întâmplat? întrebă iar domnul Weasley. ? Nimic, Arthur, spuse Sirius, care respira greu, de parcă tocmai ar fi alergat câțiva kilometri. Doar o discuție amicală între doi vechi prieteni din școală. Zâmbi, părând să facă un efort extraordinar. ? Ia zi... te-ai vindecat? Ce veste bună, cum nu se poate mai bună. ? Da, nu-i așa? zise doamna Weasley, conducându-și soțul către un scaun. I-a ieșit până la urmă vraja vindecătorului Smethwick, a găsit un antidot pentru ce-o fi avut șarpele ăla în colți și Arthur a învățat că nu e bine să se joace cu mediŹcina încuiaților, nu-i așa? adăugă ea, destul de amenințător. ? Da, Molly, da, draga mea, spuse domnul Weasley supus. Cina din seara aceea ar fi trebuit să fie veselă, având în vedere că domnul Weasley era din nou alături de ei. Harry își dădu seama că Sirius se străduia să fie așa, și totuși, când nașul lui nu se chinuia să râdă tare la glumele lui Fred și George, sau nu le oferea celorlalți ceva de mâncare, chipul îi revenea la o expresie posomorâtă, meditativă. Între el și Harry se aflau Mundungus și Ochi-Nebun, care veniseră să-l felicite pe domŹnul Weasley. Harry vroia să discute cu Sirius, să-i spună că nu ar trebui să țină cont de nimic din ce spusese Plesneală, că Plesneală îl stârnea deliberat și că toți ceilalți nu îl considerau un laș pentru că făcea cum îi spuse Dumbledore și rămânea în Casa Cumplită. Dar nu avu ocazia să o facă și, urmărind priŹvirea sumbră de pe chipul lui Sirius, Harry se întrebă din când în când dacă ar fi îndrăznit să îi spună, în cazul în care ar fi avut prilejul. În schimb, le spuse în șoaptă lui Ron și HermiŹone că trebuia să ia lecții de Occlumanție de la Plesneală. ? Dumbledore vrea să nu mai ai visele alea cu Cap-de-Mort, zise Hermione imediat. Păi, nu o să-ți pară rău dacă nu o să le mai ai, nu? ? Alte ore cu Plesneală? zise Ron îngrozit. Aș prefera să am coșmaruri! Trebuiau să se întoarcă la Hogwarts cu Autobuzul SalŹvator în ziua următoare, însoțiți din nou de Tonks și Lupin. Aceștia își luau micul dejun în bucătărie când coborâră Harry, Ron și Hermione în dimineața aceea. Când Harry deschise ușa, adulții păreau să fi fost în miezul unei converŹsații șoptite; toți se uitară spre ei speriați și tăcură. După un mic-dejun luat în grabă, își puseră toți hainele și fularele împotriva dimineții cenușii și reci de ianuarie. Harry avu o strângere neplăcută în piept; nu voia să-și ia la revedere de la Sirius. Avea un presentiment neplăcut față de această despărțire; nu știa când mai aveau să se vadă și simțea că era obligația sa să îi spună ceva lui Sirius, ca să-l împiedice să facă vreo prostie. Harry era îngrijorat că acuŹzația lui Plesneală de lașitate îl rănise atât de tare pe Sirius, încât acesta ar fi putut pune la cale o ieșire nesăbuită din Casă Cumplită chiar acum. Însă înainte să îi dea prin cap ce să spună, Sirius îi făcu semn să vină la el. ? Vreau să iei asta, zise el încet, dându-i repede lui Harry un pachet ambalat destul de neglijent, cam de mărimea unei cărți cartonate. ? Ce este? întrebă Harry. ? Un mod în care să mă anunți dacă Plesneală îți face probleme. Nu, nu-l deschide aici! zise Sirius, cu o privire neliniștită spre doamna Weasley, care încerca să-i convingă pe gemeni să poarte mănuși tricotate. Nu cred că Molly ar fi de acord ? dar vreau să-l o folosești dacă ai nevoie de mine, da? ? Bine, zise Harry, băgând pachetul în buzunarul interior al hainei, dar știind că, indiferent ce era, nu avea să-l folosească. Nu vroia câtuși de puțin să-l scoată el pe Sirius din acest loc sigur, indiferent cât de urât avea să se poarte Plesneală cu el la orele viitoare de Occlumanție. ? Atunci, hai, zise Sirius, bătându-l pe umăr pe Harry și zâmbind sumbru. Înainte ca Harry să mai poată spune ceva, urcară amânŹdoi, oprindu-se în fața ușii de la intrare, plină de lanțuri și zăvoare, înconjurați de familia Weasley. ? La revedere, Harry, ai grijă de tine, zise doamna Weasley, îmbrățișându-i. ? Pe curând, Harry, și te rog fii cu ochii în patru după șerpi pentru mine! zise domnul Weasley binevoitor, dând mâna cu el. ? Da... sigur, zise Harry distrat. Era ultima șansă de a-i spune lui Sirius să aibă grijă; se întoarse, se uită în ochii nașului său și deschise gura să vorbească, însă, înainte să o poată face, Sirius îl îmbrățișă scurt cu o mână și zise aspru: ? Ai grijă de tine, Harry. În clipa următoare, Harry se trezi împins către aerul glacial de iarnă, cu Tonks (care astăzi era bine deghizată sub forma unei femei înalte, îmbrăcate în tweed, cu părul gri închis) îndemnându-l să coboare. Ușa casei de la numărul doisprezece se trânti în urma lor. Coborâră treptele din față după Lupin. Când ajunse pe trotuar, Harry se uită în jur. Casa de la numărul doisprezece se micșora repede, în timp ce celelalte două care o încadrau se întinseră în lățime, făcând-o să se micșoreze. O fracțiune de secundă mai târziu, casa dispăru cu totul. ? Hai, cu cât ajungem mai repede în autobuz, cu atât mai bine, zise Tonks, iar lui Harry i se păru că văzu neliniștea în privirea pe care ea o aruncă în jurul pieței. Lupin întinse mâna dreaptă. BANG. Un autobuz mov cu trei etaje apăruse din senin în fața lor, ratând de puțin cel mai apropiat felinar, care sări în spate ca să nu fie lovit. Un tânăr slab, cu coșuri, cu urechi mari, într-o uniformă mov sări pe trotuar și zise: ? Bun venit în... ? Da, da, știm, mulțumim, zise Tonks repede. Hai, urcați, urcați... Și îl împinse pe Harry sus pe scară, pe lângă șoferul care se holbă la Harry când acesta trecu prin dreptul său. ? Hei ? e 'Arry...! ? Dacă îi strigi numele, te blestem până nu mai rămâne nimic din tine, murmură Tonks amenințător, împingându-le acum pe Ginny și pe Hermione. ? Întotdeauna am vrut să merg cu chestia asta, zise Ron fericit, alăturându-i-se lui Harry și uitându-se în jur. Ultima dată când Harry călătorise cu Autobuzul Salvator fusese seară, iar cele trei etaje fuseseră pline de paturi de aramă. Acum, dimineața devreme, era năpădit de o varietate de scaune desperecheate, grupate la întâmplare în jurul ferestrelor. Unele păreau să fi căzut când autobuzul se oprise brusc în fața Casei Cumplite; niște vrăjitoare și vrăjitori încă se ridicau bombănind și cuiva îi alunecase plasa pâŹnă în capătul celălalt al autobuzului: pe toată podeaua era împrăștiat un amestec neplăcut de mormoloci, gândaci și creme de budincă. ? Se pare că trebuie să ne despărțim, zise Tonks vioi, uitânŹdu-se după niște scaune libere. Fred, George și Ginny, așezați-vă pe locurile acelea din spate... Remus poate să stea cu voi. Ea, Harry, Ron și Hermione urcară până la ultimul nivel, unde existau două scaune libere chiar în fața autobuzului și încă două în spate. Stan Shunpike, șoferul, îi urmă entuziŹasmat pe Harry și pe Ron până în spate. Capetele se întoarŹseră în timp ce trecea Harry și, când acesta se așeză, văzu cum toate chipurile reveniră la poziția inițială. În timp ce Harry și Ron îi dădeau amândoi câte unspreŹzece sicli lui Stan, autobuzul porni, clătinându-se într-un mod neplăcut. Înconjură huruind Piața Cumplită, mergând când pe trotuar, când pe stradă, apoi, cu un alt BANG răsuŹnător, fură toți dați pe spate; scaunul lui Ron căzu cu totul și Pigwidgeon, pe care îl ținuse în poală, țâșni din colivie și zbură ciripind înnebunit până în capătul celălalt al autoŹbuzului, unde se așeză în schimb pe umărul lui Hermione. Harry, care evitase de puțin să cadă, ținându-se de un suŹport de lumânare, se uită pe fereastră: acum goneau pe ceea ce părea să fie o autostradă. ? Chiar pe lângă Birmingham, zise Stan fericit, răspunŹzând întrebării lui nerostite, în timp ce Ron se aduna de pe podea. Îți merge bine, 'Arry? Ți-am văzut numele prin ziare de o grămadă de ori în vara asta, da' n-a fost niciodată ceva de bine. I-am zis lui Ern, nu părea să fie smintit când l-am cunoscut noi, ca să vezi, nu-i așa? Le dădu biletele și continuă să se uite captivat la Harry. Se părea că lui Stan nu îi păsa cât de smintit era cineva, atâta timp cât era destul de cunoscut ca să apară în ziare. Autobuzul Salvator se balansă alarmant, depășind un șir de mașini pe interior. Uitându-se către partea din față a autobuzului, Harry o văzu pe Hermione acoperindu-și ochii cu mâinile, cu Pigwidgeon balansându-se fericit pe umărul ei. BANG. Scaunele se dădură iar în spate când Autobuzul Salvator sări de pe autostrada de lângă Birmingham și ajunse pe un drum liniștit de țară, plin de viraje strâmte. Gardurile vii de pe ambele părți ale drumului se dădeau la o parte cu salturi, în timp ce ei o luau pe margine. De aici ajunseră pe strada principală dintr-un oraș aglomerat, apoi pe un viaduct înconjurat de dealuri înalte, iar pe urmă pe un drum bătut de vânt între două platouri înalte, de fiecare dată cu un BANG puternic. ? M-am răzgândit, murmură Ron, ridicându-se de pe poŹdea pentru a șasea oară, nu mai vreau să merg niciodată cu chestia asta. ? Fiți atenți, la următoarea e 'Ogwarts, zise Stan vesel, clătinându-se spre ei. Femeia aia autoritară din față care s-a urcat cu voi ne-a zis să vă lăsăm să coborâți printre primii. Dar mai întâi o s-o lăsăm pe doamna Marsh să coboare ? se auzi cineva care vărsa la etajul de dedesubt, iar apoi un zgoŹmot îngrozitor, ca de împroșcare ? nu se simte tocmai bine. Câteva clipe mai târziu, Autobuzul Salvator se opri scârțâind în fața unui mic bar care se dădu la o parte ca să evite coliziunea. Îl auziră pe Stan îndemnând-o să coboare pe săraca doamnă Marsh, precum și șușotelile ușurate ale pasagerilor alături de care fusese la etajul doi. Autobuzul porni mai departe, prinzând viteză, până când... BANG. Treceau prin Hogsmeade, unde era plin de zăpadă. Harry zări "Capul de mistreț" pe strada sa lăturalnică, firma de lemn cu capul tăiat de mistreț scârțâind din cauza vântului de iarnă. Parbrizul mare fu lovit de bucățele de zăpadă. În cele din urmă se opriră în fața porților școlii Hogwarts. Lupin și Tonks îi ajutară să coboare cu bagajele, apoi se dădură și ei jos, ca să își ia la revedere. Harry aruncă o privire în sus spre cele trei etaje ale Autobuzului Salvator și văzu că toți pasagerii se uitau în jos la ei, cu nasurile lipite de geamuri. ? O să fiți în siguranță când o să intrați pe domeniu, zise Tonks, aruncând o căutătură cercetătoare spre drumul pustiu. Să aveți un semestru plăcut, bine? ? Aveți grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toți și ajunŹgând într-un târziu și la Harry. Și fii atent, Harry, coborî el vocea, în timp ce ceilalți schimbau ultimele cuvinte de adio cu Tonks, știu că nu-ți place Plesneală, dar este un specialist excelent în Occlumanție și noi toți ? inclusiv Sirius ? vrem să înveți să te aperi, așa că să te străduiești, da? ? Da, sigur, zise Harry cu greutate, uitându-se la chipul ridat prematur al lui Lupin. Păi, pe curând. Toți șase merseră cu greu pe drumul alunecos către casŹtel, trăgându-și cuferele după ei. Hermione vorbea deja despre cum voia să mai tricoteze niște pălării pentru spiriduși înainte să se culce. Harry se uită înapoi când ajunŹseră la ușa dublă de stejar de la intrare; Autobuzul Salvator dispăruse deja și aproape că își dorea să fi fost încă în el, având în vedere ce îl aștepta în seara aceea. * Harry își petrecu cea mai mare parte a acelei zile îngroŹzit la gândul celor ce se vor întâmpla seara. Cele două ore de Poțiuni din dimineața aceea nu îl ajutară deloc să își calmeze temerile, Plesneală fiind la fel de antipatic ca întotŹdeauna. Starea sufletească îi fu afectată și mai tare de memŹbrii A.D. care veneau mereu la el pe holuri în pauze, întreŹbând plini de speranță dacă se întâlneau în seara aceea. ? Vă anunț eu în modul obișnuit când o să fie următoaŹrea întrunire, zicea Harry de fiecare dată, dar nu pot astă-seară, trebuie să mă duc la... ăă... Poțiuni Vindecătoare. ? Te duci la Poțiuni Vindecătoare? întrebă Zacharias Smith cu un aer de superioritate, încolțindu-l pe Harry în holul de intrare după prânz. Dumnezeule mare, trebuie să fii la păŹmânt. Plesneală nu face de obicei ore suplimentare, nu-i așa? În timp ce Smith se îndepărta cu pași mari, într-un mod enervant de vesel, Ron se uită urât după el. ? Vrei să arunc o vrajă? Încă pot să-l nimeresc de aici, zise el, ridicând bagheta și țintind între omoplații lui Smith. ? Las-o baltă, zise Harry deprimat. Asta o să creadă toată lumea, nu-i așa? Că sunt tâm... ? Bună, Harry zise o voce din spatele lui. Se întoarse și o văzu pe Cho stând acolo. ? A, zise Harry în timp ce stomacul lui făcu un salt neplăcut. Bună! ? Harry, noi mergem la bibliotecă, zise Hermione hotăŹrâtă, în timp ce îl apuca pe Ron de cot și îl trăgea către scara de marmură. ? Ai avut un Crăciun frumos? întrebă Cho. ? Da, nu a fost rău, zise Harry. ? Al meu a fost destul de liniștit, spuse Cho, care, cine știe de ce, părea destul de stânjenită. Ăă... se mai face o excursie în Hogsmeade luna viitoare, ai văzut anunțul? ? Poftim? A, nu, nu m-am uitat la avizier de când m-am întors. ? Da, este de Ziua Îndrăgostiților... ? Bine, spuse Harry, întrebându-se de ce îi spunea asta. Păi, presupun că vrei să...? ? Doar dacă vrei și tu, zise ea nerăbdătoare. Harry făcu ochii mari. Voise să spună, "Presupun că vrei să știi când are loc următoarea întâlnire A.D.?" însă răspunŹsul ei nu părea să se potrivească. ? Eu... ăă... zise el. ? A, e în ordine, dacă nu vrei, zise ea, oarecum jignită. Nu-ți face griji. Ne... ne mai vedem. Se îndepărtă. Harry rămase uitându-se după ea, cu creierul funcționându-i la viteză maximă. Apoi o piesă se puse în mișcare. ? Cho! Hei... CHO! Fugi după ea, ajungând-o din urmă la jumătatea scării de marmură. ? Ăă... vrei să mergi cu mine în Hogsmeade de Ziua Îndrăgostiților? ? Ooo, da! zise ea, făcându-se roșie ca focul și zâmbindu-i larg. ? În ordine... păi... atunci așa rămâne, zise Harry, care simți că până la urmă ziua nu avea să fie total pierdută, și țopăi realmente până la bibliotecă, după Ron și Hermione, înaintea orelor de după-amiază. Însă până la ora șase în seara aceea, nici măcar bucuria de a o fi invitat cu succes pe Cho în oraș nu putu să liniștească sentimentul de rău augur care era mai intens cu fiecare pas pe care îl făcea Harry spre biroul lui Plesneală. Se opri în fața ușii când ajunse acolo, dorindu-și să fi fost aproape oriunde altundeva. Apoi, trăgând aer în piept, cioŹcăni și intră. Camera întunecoasă era înțesată cu rafturi pe care se aflau sute de borcane cu bucățele cleioase de animale și plante care pluteau în poțiuni multicolore. Într-un colț era un dulap plin de ingrediente din care Plesneală îl acuzase cândva pe Harry ? nu fără motiv ? că furase ceva. Însă lui Harry îi fu atrasă atenția de biroul unde, într-o baie de lumină, se găsea un lighean de piatră nu tocmai adânc, inscripționat cu rune și simboluri. Harry îl recunoscu imediat ? era Pensivul lui Dumbledore. Întrebându-se ce căuta acolo, tresări când din umbră se auzi vocea rece a lui Plesneală. ? Închide ușa după tine, Potter! Harry îl ascultă, cu sentimentul îngrozitor că devenise prizonier. Când se întoarse, Plesneală apăru în lumină și îi indică în tăcere scaunul din fața biroului. Harry se așeză și la fel făcu și Plesneală, cu ochii negri și reci fixați asupra lui Harry, și cu o antipatie evidentă în fiecare trăsătură a feței. ? Ei bine, Potter, știi de ce ești aici, zise el. Domnul direcŹtor m-a rugat să îți predau Occlumanția. Tot ce pot să sper este că te vei dovedi mai priceput decât la Poțiuni. ? Da, zise Harry scurt. ? Chiar dacă ăsta nu este un curs obișnuit, Potter, zise Plesneală, cu ochii îngustându-i-se amenințător, eu sunt tot profesorul tău și drept urmare poți să îmi spui și acum "domnule" sau "domnule profesor". ? Da... domnule, zise Harry. ? Acum, Occlumanția. Așa cum ți-am zis în bucătăria naŹșului tău, această ramură a magiei blochează mintea împoŹtriva pătrunderii și a influenței magice. ? Și de ce crede domnul profesor Dumbledore că am nevoie de ea, domnule? zise Harry, uitându-se direct în ochii lui Plesneală și întrebându-se dacă profesorul îi va răspunde. Plesneală îi întoarse privirea pentru o clipă și apoi spuse disprețuitor: ? Potter, sunt convins că până și tu trebuie să-ți fi dat seama până acum. Lordul Întunecat este foarte priceput la Legilimanție... ? Ce este asta? Domnule? ? Este abilitatea de a scoate sentimente și amintiri din mintea altcuiva... ? Poate să citească gândurile? zise Harry repede, adeverindu-i-se cele mai mari temeri. ? Potter, nu ești deloc subtil, zise Plesneală, cu o sclipire a ochilor întunecați. Nu înțelegi delimitările fine. Este unul dinŹtre defectele care te fac un creator de poțiuni lamentabil. Plesneală se opri pentru o clipă, părând să savureze plăcerea de a-l fi insultat pe Harry, înainte să continue. ? Doar Încuiații vorbesc de "citirea gândurilor". Mintea nu este o carte care poate fi deschisă după voie și examinată oricând. Gândurile nu sunt gravate în interiorul craniilor, pentru a putea fi înțelese de orice invadator. Mintea este ceva complex și pluristratificat, Potter ? sau cel puțin așa sunt majoritatea minților, zise el zâmbind batjocoritor. Însă este adevărat că aceia care stăpânesc Legilimanția pot, în anumite condiții, să cerceteze mințile victimelor și să interpreteze corect ceea ce descoperă. Lordul Întunecat, de exemplu, știe aproape întotdeauna când este mințit. Doar cei pricepuți la Occlumanție pot să își închidă acele sentimente și amintiri care contrazic minciuna și pot în felul ăsta să rostească lucruri false în prezența sa fără să fie descoperiți. Indiferent ce spunea Plesneală, lui Harry Legilimanția i se părea că era cititul gândurilor și nu îi plăcea deloc cum suna. ? Așa că ar putea să știe ce gândim chiar acum? Domnule? ? Lordul Întunecat se află la o distanță considerabilă, iar pereții și domeniul Hogwarts sunt păzite de multe vrăji și farŹmece antice, care asigură siguranța fizică și mintală a celor care locuiesc aici, zise Plesneală. Timpul și spațiul contează în magie, Potter. Contactul vizual este de obicei esențial în Legilimanție. ? Păi atunci, de ce trebuie să învăț Occlumanție? Plesneală îl privi pe Harry, trecându-și în acest timp un deget lung și subțire peste buze. ? Se pare că regulile obișnuite nu se aplică și în cazul tău, Potter. Blestemul care n-a reușit să te omoare pare să fi creat un fel de legătură între tine și Lordul Întunecat. Dovezile sugerează că uneori, când mintea este cel mai relaxată și mai vulnerabilă ? când dormi, de exemplu ? îmŹpărtășești gândurile și trăirile Lordului Întunecat. Domnul director crede că nu este de dorit ca lucrurile să continue astfel. Dorește să te învăț cum să îți blochezi mintea împotriŹva Lordului Întunecat. Lui Harry reîncepu să-i bată inima cu putere. Explicația nu avea nici un dram de logică. ? Dar de ce vrea domnul profesor Dumbledore să o împiedice? întrebă el brusc. Nu prea îmi place, dar a fost folositor, nu-i așa? Adică... am văzut cum șarpele ăla l-a atacat pe domnul Weasley și, dacă nu aș fi făcut-o, domnul profesor Dumbledore nu ar fi putut să-l salveze, nu-i așa? Domnule? Plesneală se holbă la Harry pentru câteva clipe, trecându-și în continuare un deget peste buze. Când vorbi din nou, o făcu rar și deliberat, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt. ? Se pare că Lordul Întunecat nu a știut de legătura dintre voi până de foarte curând. Se pare că până acum i-ai trăit sentimentele și i-ai împărtășit gândurile, fără ca el să fie la curent. Totuși, viziunea pe care ai avut-o cu puțin timp înainte de Crăciun... ? Cea cu șarpele și cu domnul Weasley? ? Nu mă întrerupe, Potter, zise Plesneală pe un ton periculos. După cum spuneam, viziunea pe care ai avut-o cu puțin timp înainte de Crăciun a reprezentat o incursiune atât de puternică în gândurile Lordului Întunecat... ? Eu am fost în mintea șarpelui, nu în a lui! ? Parcă tocmai ți-am spus să nu mă întrerupi, Potter! Însă lui Harry nu îi păsa că Plesneală era supărat; cel puțin avea șansa să-i dea de cap acestei chestiuni; Harry se mișcase în scaun, fără să își dea seama, și ajunsese chiar pe margine, încordat de parcă ar fi fost gata să-și ia zborul. ? Cum de am văzut prin ochii șarpelui, dacă-i împărtășesc gândurile lui Cap-de-Mort? ? Nu pronunța numele Lordului Întunecat! răcni Plesneală. Urmă o tăcere de rău augur. Cei doi se uitară urât unul la altul peste Pensiv. ? Domnul profesor Dumbledore îi pronunță numele, zise Harry încet. ? Dumbledore este un vrăjitor extraordinar de puternic, murmură Plesneală. Dacă el se poate simți destul de în siguranță pentru a-i folosi numele... noi ceilalți... Își frecă antebrațul stâng, părând să o facă inconștient, în locul unde Harry știa că avea ars în piele Semnul Întunecat. ? Nu am vrut să știu decât motivul pentru care... Începu Harry din nou, cu o voce politicoasă. ? Se pare că ai intrat în mintea șarpelui pentru că acolo era Lordul Întunecat în acel moment, se răsti Plesneală. Poseda șarpele în clipa aceea, iar tu ai visat că erai în el. ? Și Cap ? el și-a dat seama că eram acolo? ? Se pare că da, zise Plesneală calm. ? De unde știți? zise Harry imperios. Este doar o bănuială a domnului profesor Dumbledore, sau...? ? Ți-am zis, spuse Plesneală, stând rigid pe scaun, cu ochii întredeschiși, să îmi spui "domnule". ? Da, domnule, zise Harry nerăbdător, dar de unde știți...? ? Este de ajuns că știm, spuse Plesneală repezit. Ceea ce contează este că acum Lordul Întunecat este conștient de faptul că reușești să pătrunzi în gândurile și în sentimentele lui. De asemenea, a dedus că procesul ar putea funcționa și invers; adică, și-a dat seama că ar putea să pătrundă și el în gândurile și sentimentele tale... ? Și ar putea încerca să mă determine să fac ceva? întrebă Harry. Domnule? adăugă el repede. ? S-ar putea, zise Plesneală, cu un aer detașat și glacial. Ceea ce ne aduce înapoi la Occlumanție. Plesneală își scoase bagheta dintr-un buzunar interior al robei și Harry se încordă pe scaun, însă Plesneală doar își duse bagheta la tâmplă și-i puse vârful la rădăcina slinoasă a părului său. Când o îndepărtă, ieși o substanță argintie, întinzânŹdu-se de la tâmplă la baghetă ca un fir de borangic care se rupse când profesorul trase bagheta și căzu grațios în Pensiv, unde se amestecă într-o substanță alb-argintie, care nu era nici abur, nici lichid. Încă de două ori, Plesneală își ridică bagheta la tâmplă și depuse substanța argintie în ligheanul de piatră; apoi, fără să dea nici o explicație pentru comportamentul său, ridică Pensivul cu grijă, îl duse la o parte pe un raft și se întoarse cu fața spre Harry, cu bagheta pregătită. ? Ridică-te și scoate-ți bagheta, Potter. Harry se ridică neliniștit. Cei doi se înfruntară din priviri pe deasupra biroului. ? Poți să îți folosești bagheta ca să încerci să mă dezarmezi sau ca să te aperi după cum îți trece prin cap, zise Plesneală. ? Și dumneavoastră ce o să faceți? întrebă Harry, uitându-se neliniștit la bagheta lui Plesneală. ? Eu sunt pe cale să încerc să pătrund în mintea ta, spuse Plesneală cu blândețe. O să încercăm să vedem cât de bine reziști. Mi s-a spus că ai arătat deja că ai aptitudini, când ai rezistat Blestemului Imperius. Vei descoperi că în acest caz este nevoie de puteri asemănătoare... pregătește-te chiar acum. Legilimens! Plesneală lovi înainte ca Harry să fi fost pregătit, înainte să fi început măcar să se gândească la o formă de opoziție. Biroul se roti sub ochii lui și dispăru; imagine după imagine îi treceau prin minte ca un film derulat rapid și atât de realist, încât îl făcea inconștient la ce se afla în jur. Avea cinci ani, îl privea pe Dudley cum mergea pe noua lui bicicletă roșie și inima îi exploda de invidie... avea nouă ani și buldogul Spintecătorul alerga după el și îl făcea să se urce într-un copac, iar soții Dursley râdeau jos pe peluză... stătea cu Jobenul Magic pe cap și îi spunea că s-ar descurca la Viperini... Hermione zăcea în aripa spitalului, cu fața plină de păr des și negru... o sută de Dementori îl înconjurau lângă lacul întunecat... Cho Chang se apropia de el sub vâsc... Nu, zise o voce din mintea lui Harry, în timp ce amintirea lui Cho se apropia, nu o să vezi asta, nu o s-o vezi, este ceva personal... Simți o durere acută în genunchi. Revăzu biroul lui Plesneală și-și dădu seama că se prăbușise pe jos; se lovise tare cu unul dintre genunchi de un picior al biroului lui Plesneală. Se uită la profesor, care își coborâse bagheta și își freca încheieŹtura. Era un semn roșu acolo, ca o urmă de arsură. ? Ai vrut să faci Blestemul Înțepător? întrebă Plesneală calm. ? Nu, zise Harry supărat, ridicându-se de pe podea. ? Așa m-am gândit și eu, zise Plesneală disprețuitor. M-ai lăsat să ajung prea departe. Ai pierdut controlul. ? Ați văzut tot ce am văzut și eu? întrebă Harry, fără să fie sigur că vroia să audă răspunsul. ? Fragmente din ce ai văzut tu, zise Plesneală, strângând din buze. Al cui era câinele? ? Al mătușii Marge, murmură Harry, urându-l pe Plesneală. ? Păi, pentru prima încercare nu a fost atât de jalnic pe cât ar fi putut să fie, spuse Plesneală, ridicându-și iar bagheta. Până la urmă ai reușit să mă oprești, deși ai pierdut timp și energie strigând. Trebuie să te concentrezi în continuare. Îndepărtezi prin puterea minții ceea ce nu vrei să ai aproape și nu mai ești nevoit să recurgi la baghetă. ? Încerc, zise Harry supărat, dar nu îmi spuneți cum! ? Vezi cum te porți, Potter, spuse Plesneală amenințător. Acum, vreau să închizi ochii. Harry îi aruncă o căutătură urâtă, înainte să facă ce i se spusese. Nu îi plăcea ideea de a sta acolo cu ochii închiși, în timp ce Plesneală se afla în fața lui, cu bagheta în mână. ? Eliberează-ți mintea, Potter, zise vocea rece a lui Plesneală. Detașează-te de sentimente... Însă furia lui Harry față de Plesneală continuă să îi curgă prin vine ca veninul. Să se detașeze de furia sa? La fel de ușor s-ar fi putut detașa de propriile picioare... ? Nu o faci, Potter... trebuie să fii mai disciplinat de atât... acum, concentrează-te... Harry încercă să își elibereze mintea și se strădui să nu gândească, să nu își amintească și să nu simtă... ? Hai să mai încercăm o dată... la trei... Unu ? doi ? trei Legilimens! Un dragon mare și negru se așeza pe picioarele din spate în fața lui... tatăl și mama sa îi făceau cu mâna dintr-o oglindă fermecată... Cedric Diggory zăcea pe pământ, privindu-l cu niște ochi pustii... ? NUUUUUUU! Harry era iar în genunchi, cu fața în mâini și îl durea creierul de parcă cineva ar fi încercat să i-l scoată din craniu. ? Ridică-te! zise Plesneală tăios. Ridică-te! Nu te străduŹiești, nu faci nici un efort. Îmi permiți să îți pătrund în amintirile de care te temi, îmi oferi niște arme! Harry se ridică din nou. Îi bătea inima cu putere, de parcă l-ar fi văzut aievea pe Cedric mort în cimitir. Plesneală părea mai palid decât de obicei și mai supărat, dar nici pe departe la fel de iritat ca Harry. ? Fac... eforturi, zise acesta printre dinți. ? Ți-am spus să te eliberezi de trăiri! ? Da? Păi, în clipa asta îmi este foarte greu, se îmbufnă Harry. ? Atunci vei fi o pradă ușoară pentru Lordul Întunecat! tună Plesneală. Proștii care merg mândri cu inima înainte, care nu își pot controla sentimentele, care se delectează cu amintiri triste și se lăsă provocați atât de ușor... cu alte cuvinte, oamenii slabi... nu au nici o șansă împotriva puterilor sale! Îți va pătrunde în minte ridicol de ușor, Potter! ? Nu sunt slab, zise Harry pe o voce joasă, cuprins de o mânie atât de mare, încât se gândi că ar fi putut să îl atace pe Plesneală cât de curând. ? Atunci dovedește-o! Stăpânește-te! strigă Plesneală. Controlează-ți furia, disciplinează-ți mintea! O să mai încercăm o dată! Acum, pregătește-te! Legilimens! ÎI urmărea pe unchiul Vernon cum bătea în cuie căsuța poștală... o sută de Dementori pluteau traversând lacul spre el... alerga pe un coridor fără ferestre cu domnul Weasley... se apropiau de ușa neagră și simplă de la capătul coridoruŹlui... Harry se așteptă să intre... dar domnul Weasley îl conduse spre stânga, coborând un etaj de trepte de piatră... ? ȘTIU! ȘTIU! Era iar în patru labe pe podeaua din biroul lui Plesneală, cicatricea îl ustura neplăcut, însă vocea care tocmai îi părăsise buzele era triumfătoare. Se ridică iar și îl văzu pe PlesŹneală holbându-se la el, cu bagheta ridicată. Se părea că, de data asta, Plesneală ridicase vraja înainte ca Harry să fi apucat să încerce să se opună. ? Ce s-a întâmplat, Potter? întrebă el, privindu-l atent pe Harry. ? Am văzut... mi-am amintit, gemu Harry. Tocmai mi-am dat seama... ? Ce ți-ai dat seama? întrebă Plesneală tăios. Harry nu îi răspunse imediat; încă savura momentul de iluminare absolută, în timp ce își freca fruntea... Visase de luni întregi un coridor fără ferestre, care avea în capăt o ușă închisă, fără să priceapă vreodată că era un cal. Acum, revăzând amintirea, știu că în tot acest timp visase coridorul pe care fugise cu domnul Weasley pe doisprezece august, când se grăbeau să ajungă la sălile de judecată de la Minister; era holul care ducea la Departamentul Misterelor, iar domnul Weasley fusese acolo când fusese atacat de șarpele lui Cap-de-Mort. Ridică privirea spre Plesneală. ? Ce se află în Departamentul Misterelor? ? Ce ai spus? întrebă Plesneală încet și Harry constată foarte satisfăcut că Plesneală se enervase. ? Am întrebat ce se află în Departamentul Misterelor, domnule? zise Harry. ? Și de ce, mă rog, zise Plesneală rar, întrebi asemenea lucruri? ? Pentru că, spuse Harry, urmărindu-i pe Plesneală și așteptându-i reacția, acel coridor pe care l-am văzut îl visez de luni de zile... tocmai l-am recunoscut... duce la DeparŹtamentul Misterelor... și cred că acolo există ceva ce Cap de-Mort vrea... ? Ți-am spus să nu pronunți numele Lordului Întunecat! Se uitară urât unul la altul. Harry simți iar că îl durea cicatricea, însă acum nu-i mai păsa. Plesneală părea agitat; însă când vorbi din nou, era ca și când ar fi încercat să pară calm și detașat. ? În Departamentul Misterelor, Potter, există multe lucruri, dintre care ai înțelege foarte puține și nu te privește nici unul. Ai priceput? ? Da, zise Harry, frecându-și încă cicatricea care îl durea și mai tare. ? Vreau să vii aici miercuri la aceeași oră. O să continuăm atunci. ? Bine, zise Harry, dorindu-și cu disperare să iasă din biroul lui Plesneală și să-i găsească pe Ron și Hermione. ? Trebuie să îți eliberezi mintea de orice trăire în fiecare seară înainte să adormi; să o golești, să o faci să fie pustie și liniștită, înțelegi? ? Da, spuse Harry, care abia dacă îl mai asculta. ? Și ai grijă, Potter... voi ști dacă nu ai exersat... ? Da, murmură Harry. Își luă ghiozdanul, îl aruncă pe umăr și se îndreptă grăbit spre ușa de la birou. Când o deschise, se uită înapoi la Plesneală, care era cu spatele la Harry, își culegea propriile gânduri din Pensiv și le punea cu grijă înapoi în propriul cap. Harry ieși fără să mai spună un cuvânt, închizând cu atenție ușa în urma lui, cu cicatricea zvâcnindu-i dureros. Îi găsi pe Ron și pe Hermione la bibliotecă, unde lucrau la cel mai recent munte de teme date de Umbridge. Alți elevi, aproape toți din anul cinci, stăteau la mesele cu lămpi din apropiere, cu nasul în cărți, și scriind de zor cu penele, în timp ce cerul de dincolo de fereastra cu șipci verticale se întuneca din ce în ce mai tare. Singurul sunet care se mai auzea era scârțâitul ușor, făcut de unul dintre pantofii lui Madam Pince, în timp ce bibliotecara se plimba amenințător printre rafturi, respirând în ceafa celor care îi atingeau prețioasele cărți. Harry își dădu seama că avea frisoane; îl durea în continuare cicatricea și simțea că avea un început de febră. Când se așeză vizavi de Ron și Hermione, se zări în oglinda din spatele lor; era foarte palid și cicatricea părea mai evidentă decât de obicei. ? Cum a fost? șopti Hermione, adăugând îngrijorată: Harry, te simți bine? ? Da... mi-e... bine... nu știu. Fiți atenți... tocmai mi-am seama de ceva... Și le spuse ce se întâmplase și ce dedusese. ? Deci... vrei să spui că... șopti Ron, în timp ce Madam Pince trecea pe lângă ei, cu pantoful scârțâind ușor, că arma... chestia pe care o vrea Știi-Tu-cine... se află la Ministerul Magiei? ? În Departamentul Misterelor, acolo trebuie să fie, șopti Harry. Am văzut ușa aia când m-a dus tatăl tău la sălile de judecată, la audierea mea, și sigur e cea pe care o păzea când l-a mușcat șarpele. Hermione scoase un oftat lung și încet. ? Bineînțeles, șopti ea. ? Bineînțeles, ce? zise Ron nerăbdător. ? Ron, gândește-te puțin... Sturgis Podmore a încercat să treacă de o ușă de la Ministerul Magiei... aia trebuie să fi fost, e prea mare coincidența! ? Cum a încercat Sturgis să intre prin efracție, când el e partea noastră? întrebă Ron. ? Păi, nu știu, recunoscu Hermione. E puțin cam ciudat... ? Ia zi, ce se află la Departamentul Misterelor? îl întrebă Harry pe Ron. Tatăl tău a zis vreodată ceva de asta? ? Știu că celor care lucrează acolo li se spune "nevorbitori", zise Ron, încruntându-se. Pentru că nimeni nu pare să știe exact ce se face acolo... E un loc straniu pentru a ține o armă. ? Nu e deloc straniu, este perfect logic, spuse Hermione. Presupun că trebuie să fie ceva strict secret, care e prelucrat de Minister... Harry, sigur te simți bine? Harry tocmai își trecuse ambele mâini peste frunte, de parcă ar fi încercat să o netezească ușor cu fierul. ? Da... mi-e bine, zise el, lăsându-și în jos mâinile care treŹmurau. Mă simt doar puțin... nu prea îmi place Occlumanția. ? Presupun că oricine altcineva s-ar simți la fel de slăbit dacă i-ar fi fost atacată mintea de atâtea ori, spuse Hermione înțelegătoare. Fii atent, hai să ne întoarcem camera de zi, acolo o să fie ceva mai confortabil. Însă camera de zi era aglomerată, plină de hohote de râs și de entuziasm; Fred și George își prezentau cel mai recent articol de marfă din magazinul de glume. ? Pălăriile Decapitate! strigă George, în timp ce Fred flutura o pălărie ascuțită, ornată cu o pană pufoasă roz, în fața elevilor care îl urmăreau. Doi galioni fiecare, ia priviți-1 pe Fred! Fred își puse pălăria pe cap, zâmbind. Preț de o clipă arătă doar stupid; apoi îi dispăru atât pălăria, cât și capul. Mai multe fete țipară, însă toți ceilalți râseră în hohote. ? Și jos! strigă George, iar mâna lui Fred păru să pipăie după ceva prin aer, deasupra umărului, după care îi reapăru capul, când își dădu jos pălăria cu pană roz. ? Dar cum funcționează pălăriile alea? zise Hermione, cu atenția distrasă de la teme, privindu-i pe Fred și pe George. Mă rog, e clar că e un fel de Vrajă de Invizibilitate, dar este destul de deșteaptă, având în vedere că a extins câmpul invizibilității dincolo de limitele unui obiect fermecat... Însă îmi imaginez că farmecul nu ar dura prea mult timp. Harry nu răspunse; îi era rău. ? Trebuie să fac asta mâine, murmură el, punându-și loc în ghiozdan cărțile pe care tocmai le scosese. ? Păi, atunci notează-ți în agenda de teme, zise Hermione încurajator. Ca să nu uiți. Harry și Ron schimbară niște priviri rapide, după care Harry băgă mâna în ghiozdan, scoase agenda și o deschise nesigur. ? Nu o lăsa pe mai târziu, ești de mâna a doua ? un molâu! îl certă cartea, în timp ce Harry își nota tema pentru Umbridge, iar Hermione zâmbea spre agendă. ? Cred că mă duc să mă culc, zise Harry, vârându-și agenda de teme înapoi în ghiozdan și gândindu-se să nu uite să o arunce în foc cu prima ocazie. Traversă camera de zi, ferindu-se de George, care încercă să îi pună o Pălărie Decapitată pe cap, și ajunse în liniștea și răcoarea de pe scara de piatră care ducea către dormitoarele băieților. Iar îi era rău, exact ca în noaptea în care avusese viziunea cu șarpele, dar se gândi că i-ar fi prins bine să se întindă puțin. Deschise ușa camerei sale și făcu un pas dincolo de prag, când simți o durere atât de puternică, încât crezu că cineva îi despicase creștetul. Nu știa unde era, dacă stătea întins sau în picioare, și nici măcar cum îl cheamă. În urechi îi răsună un râset nebunesc... era mai fericit decât fusese de foarte mult timp... Încântat, înnebunit, triumfător... se întâmplase ceva minunat, absolut minunat... ? Harry? HARRY! Cineva îi dăduse o palmă. Râsetul nebunesc fu marcat de un strigăt de durere. Fericirea se scurse din el, însă râsetul continuă... Deschise ochii și, făcând-o, își dădu seama că râsetul sălbatic venea din propria gură. În clipa în care își dădu seama, acesta încetă; Harry se trezi gâfâind pe podea, holbându-se spre tavan, cu cicatricea zvâcnindu-i îngrozitor. Ron era aplecat deasupra lui, părând foarte îngrijorat. ? Ce s-a întâmplat? zise el. ? Nu... nu știu... icni Harry, ridicându-se în capul oaselor. Este foarte fericit... foarte fericit... ? Știi-Tu-Cine? ? S-a întâmplat ceva de bine, bâigui Harry. Tremura la fel de tare cum făcuse după ce văzuse cum șarpele îl atacase pe domnul Weasley și îi era foarte rău. ? Ceva ce spera să se întâmple. Cuvintele se auziră, la fel cum se întâmplase în vestiarul Cercetașilor, de parcă le-ar fi rostit un străin prin gura lui Harry, și totuși, știa că erau adevărate. Trase aer în piept, impunându-și să nu vomite pe Ron. Era foarte bucuros că Dean și Seamus nu erau acolo ca să-l vadă. ? Hermione mi-a zis să vin să văd ce faci, spuse Ron încet, ajutându-l pe Harry să se ridice în picioare. A spus că la ora asta probabil că ești vulnerabil, după ce s-a jucat Plesneală cu mintea ta... Totuși, presupun că o să-ți fie de ajutor de-acum încolo, nu-i așa? Se uită nesigur la Harry, în timp ce îl ajuta să se ducă la patul său. Harry încuviință nu foarte convins și se prăbuși pe perne, simțind dureri în tot corpul după ce căzuse de atâtea ori în seara aceea, cu cicatricea usturându-l în continuare. Nu putea să nu aibă impresia că prima incursiune în Occlumanție îi slăbise rezistența minții, în loc să i-o întărească, și se întreba cu un sentiment de mare neliniște ce se întâmplase de îl făcuse pe Cap-de-Mort mai fericit decât fusese de paisprezece ani încoace.