CAPITOLUL XXVIII
GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALĂ
DIN ORDINUL MINISTERULUI MAGIEI*** Dolores Jane Umbridge (Mare Inchizitor) i-a luat locul lui Albhus Dumbledore ca Director al Școlii Hogwarts de Farmece și Vrăjitorii. Cele de mai sus sunt în concordanță cu Decretul Educațional Numărul Douăzeci și Opt. Semnat: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei*** Anunțurile împânziseră toată școala pe timpul nopții, însă nu explicau felul în care fiecare persoană din castel părea să știe că Dumbledore scăpase învingând doi Aurori, pe Marele Inchizitor, pe Ministrul Magiei și pe asistentul său. Oriunde se ducea Harry, singurul subiect de conversație din castel era fuga lui Dumbledore și, deși unele detalii fuseseră schimbate la repovestire (Harry auzi o fată din anul doi asigurând-o pe o alta că Fudge era acum la Sf. Mungo, cu un dovleac în loc de cap), era surprinzător cât de exacte erau celelalte informații. De exemplu, toți știau că Harry și Marietta erau singurii elevi care fuseseră martori la ce se întâmplase în biroul lui Dumbledore și, având în vedere că Marietta era acum în aripa spitalului, Harry se trezi asaltat de oameni care îi cereau o relatare direct de la sursă. ? Nu o să treacă mult și o să se întoarcă Dumbledore, zise Ernie MacMillan încrezător, pe când când se întorceau de la Ierbologie, după ce ascultase cu atenție istorisirea lui Harry. Nu au putut să-l țină departe când eram în anul doi și nu voi putea nici de data asta. Călugărul Gras mi-a spus ? își coborî vocea pe un ton de uneltire, astfel încât Harry, Ron și HermiŹone fură nevoiți să se aplece spre el ca să audă ? că Umbridge a încercat să se întoarcă aseară în biroul lui, după ce l-au căuŹtat prin castel și pe domeniu. Nu a putut să treacă de himeră. Biroul directorului s-a închis ca să nu poată ea să intre, zâmbi Ernie batjocoritor. Se pare că a făcut o mică criză de nervi. ? A, presupun că se și vedea stând acolo, în biroul directorului, spuse Hermione cu răutate, în timp ce urcau treptele de piatră către holul de intrare. Să facă pe boierul cu toți ceilalți profesori, idioata asta umflată, însetată de putere, bătrână și... ? Ei, chiar vrei să termini propoziția, Granger? Draco Reacredință apăruse de după o ușă, urmat de Crabbe și Goyle. Chipul său palid și ascuțit radia de răutate. ? Mă tem că voi fi nevoit să iau niște puncte de la Cercetași și Astropufi, zise el tărăgănat. ? Profesorii sunt singurii care pot să ia puncte de la case, Reacredință, zise Ernie imediat. ? Da, și noi suntem Perfecți, sau ai uitat? se răsti Ron. ? Știu că Perfecții nu pot să ia puncte, Rege Weasley cel Mare, zise Reacredință batjocoritor, iar Crabbe și Goyle raseră disprețuitor. Însă membrii Detașamentului Inchizitorial... ? Membrii cui? spuse Hermione tăios. ? Detașamentului Inchizitorial, Granger, spuse Reacredința, arătând spre un mic "I" argintiu cusut pe piept, chiar sub insigna de Perfect. Un grup select de elevi care sprijină Ministerul Magiei, aleși personal de doamna profesoară Umbridge. Oricum, membrii Detașamentului Inchizitorial chiar au puterea de a lua puncte... așa că, Granger, iau cinci de la tine pentru că ai fost impertinentă față de noua noua noastră directoare. MacMillan, cinci de la tine pentru că m-ai contrazis. Potter, cinci de la tine pentru că îmi ești antipatic. Weasley, nu ai cămașa băgată în pantaloni, așa că mai iau cinci și pentru asta. A, da, am uitat, ești un Sânge-Mâl, Granger, așa că îți iau zece pentru asta. Ron își scoase bagheta, dar Hermione o dădu la o parte, șoptind: ? Nu! ? Inteligentă mișcare, Granger, murmură Reacredință. Director nou, vremuri noi... să fiți cuminți, Smintitule... Rege Weasley cel Mare... Râzând în hohote, se îndepărtă cu pași mari, împreună cu Crabbe și Goyle. ? A fost o cacealma, spuse Ernie îngrozit. Nu poate să aiŹbă voie să ia puncte... ar fi ridicol... ar submina cu totul sistemul de Perfecți. Însă Harry, Ron și Hermione se întoarseră automat spre clepsidrele uriașe așezate în câteva nișe de-a lungul peretelui din spatele lor, care înregistrau punctele caselor. Cercetașii și cei de la Ochi-de-Șoim conduceau la egalitate în dimineața aceea. Chiar sub ochii lor, în sus pietricelele zburară, reducând cantitatea din părțile inferioare. De fapt, sinŹgura clepsidră care părea neschimbată era cea plină cu smaralde a Viperinilor. ? Ați observat? zise vocea lui Fred. George și cu el tocmai coborâseră scara de marmură și se opriseră în fața clepsidrelor, alături de Harry, Ron, HerŹmione și Ernie. ? Reacredință tocmai ne-a luat tuturor vreo cincizeci de puncte, zise Harry mânios, urmărind alte pietre care porniră în sus în interiorul clepsidrei Cercetașilor. ? Da, Montague a încercat să ne prindă și pe noi în timpul pauzei, zise George. ? Cum adică, a încercat? zise Ron repede. ? Nu a reușit să zică toate cuvintele, spuse Fred, din cauza faptului că l-am obligat să intre cu capul înainte în dulapul de dispariție de la primul etaj. Hermione fu șocată. ? O să aveți mari probleme! ? Doar când o să se întoarcă Montague, și asta ar putea să fie peste câteva săptămâni bune, nu știu unde l-am trimis, zise Fred calm. Oricum... am hotărât că nu ne mai pasă dacă avem probleme. ? Dar v-a păsat vreodată? întrebă Hermione. ? Sigur că da, spuse George. Nu am fost niciodată exmaŹtriculați, nu-i așa? ? Am știut întotdeauna unde să ne oprim, spuse Fred. ? Poate că uneori am întrecut măsura cu un deget, zise George. ? Dar ne-am oprit mereu înainte să generăm haos cu adeŹvărat, spuse Fred. ? Și acum? zise Ron nesigur. ? Păi, acum... spuse George. ? ... că a plecat Dumbledore... zise Fred. ? ... suntem de părere că puțin haos... spuse George. ? ... este exact ceea ce merită draga noastră nouă direcŹtoare, zise Fred. ? Nu aveți voie să faceți asta! șopti Hermione. Chiar nu aveți voie! Ar fi încântată să aibă un motiv pentru care să vă exmatriculeze! ? Nu te-ai prins, nu-i așa, Hermione? zise Fred, zâmbinŹdu-i. Nu ne mai interesează dacă rămânem sau nu. Am pleca chiar în clipa asta, dacă nu am fi hotărâți să facem mai întâi ceva pentru Dumbledore. Așa că, oricum ? se uită la ceas ? trebuie să înceapă prima fază. În locul vostru, m-aș duce în Marea Sală să iau prânzul, ca să vadă profesorii că nu ați avut nici o legătură cu asta. ? Nici o legătură cu ce? spuse Hermione neliniștită. ? Veți vedea, spuse George. Hai, mergeți. Fred și George se întoarseră și dispărură în mulțimea din ce în ce mai numeroasă care cobora scările, ducându-se să ia prânzul. Părând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva despre temele neterminate la Transfigurare și își luă tălpășița. ? Știți, chiar cred că ar trebui să plecăm de aici, zise Hermione neliniștită. Pentru orice eventualitate... ? Da, bine, zise Ron, și cei trei se îndreptară spre ușa duŹblă către Marea Sală, însă Harry abia zărise tavanul cu nori albi plutitori când cineva îl bătu pe umăr și, întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, îngrijitorul. Făcu niște pași grăbiți înapoi; era de preferat ca Filch să fie văzut de la depărtare. ? Doamna directoare vrea să te vadă, Potter, zise el răutăcios. ? Nu sunt eu de vină, spuse Harry prostește, gândindu-se la ceea ce plănuiau Fred și George. Maxilarele lui Filch fură clătinate de un râs tăcut. ? Te simți cu musca pe căciulă, ai? șuieră el. Vino după mine. Harry aruncă o privire înapoi spre Ron și Hermione, care arătau îngrijorați. Ridică din umeri și se întoarse în holul de intrare după Filch, împotriva unui șuvoi de elevi înfometați. Filch părea extrem de bine dispus; fredona răgușit o melodie, în timp ce urcau împreună scara de marmură. Când ajunseră la primul etaj zise: ? Lucrurile se schimbă pe aici, Potter. ? Am observat, zise Harry cu răceală. ? Da... de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore că e prea blând cu voi, zise Filch, chicotind răuvoitor. Bestii mici și afurisite ce sunteți, nu ați fi aruncat niciodată cu bile împuțite, dacă ați fi știut că aveam dreptul să vă biciuiesc până la sânge, nu-i așa? Nimeni nu s-ar fi gândit să arunce cu frizbiuri cu colți pe holuri, dacă aș fi putut să vă agăț de glezne în biroul meu, ai? Însă, Potter, când va sosi Decretul Educațional Numărul Douăzeci și Nouă, o să pot să fac tot felul de chestii... unde mai pui că l-a rugat pe domnul Ministru să semneze un ordin de evacuare a lui Peeves ... ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la comandă... Era evident că Umbridge făcuse niște eforturi ca să-l aducă pe Filch de partea ei, își zise Harry, iar lucrul cel mai prost era că, probabil, avea să se dovedească o armă importantă; cunoștințele sale despre holurile de trecere secrete ale școlii și despre ascunzători erau depășite poate doar de cele ale gemenilor Weasley. ? Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâș la Harry, în timp ce bătu de trei ori la ușa profesoarei Umbridge și o deschise. A venit să vă vadă tânărul Potter, doamnă. Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din cauza numeroaselor detenții, era la fel ca de obicei cu excepția unei bucăți mari de lemn așezate pe birou, pe care scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul său și cele două Măturinuri ale lui Fred și George, pe care le văzu cu o strângere de inimă, erau prinse în lanțuri și legate de un mare piron bătut în peretele din spatele biroului. Umbridge stătea la birou, scriind de zor pe un pergament roz, însă când cei doi intrară, își ridică privirea și zâmbi larg. ? Mulțumesc, Argus, zise ea dulce. ? Cu mare plăcere, doamnă, cu mare plăcere, spuse Filch, făcând o plecăciune cât de joasă îi permise reumatismul și ieși cu spatele. ? Stai jos, spuse Umbridge scurt, arătând spre un scaun. Harry luă loc. Profesoara continuă să scrie pentru câteva clipe. Harry se uită la pisoii oribili care se jucau în jurul farŹfuriilor de deasupra ei, întrebându-se ce nouă tortură îi mai pregătise. ? Ei bine, spuse ea în cele din urmă, punându-și deoparte pana și arătând ca o broască râioasă pe cale să înghită o muscă deosebit de suculentă. Ce vrei să bei? ? Poftim? zise Harry, convins că nu auzise bine. ? Ceva de băut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i și mai larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac? Când numi fiecare băutură, își flutură bagheta scurtă, iar pe birou apărură ori o cană ori un pahar. ? Nimic, mulțumesc, spuse Harry. ? Țin neapărat să bem ceva împreună, zise ea, cu o voce periculos de mieroasă. Alege. ? Bine... atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri. Umbridge se ridică și făcu o adevărată performanță actoricească din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. Apoi înconjură biroul cu ceașca, zâmbind sinistru de dulce. ? Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte să se răcească, da? Ei bine, domnule Potter... m-am gândit că ar trebui să avem o mică discuție, după evenimentele teribile de aseară. El nu zise nimic. Umbridge se așeză la loc pe scaunul ei și așteptă. După ce se scurseră în tăcere câteva momente îndelungate, ea întrebă veselă: ? Nu bei? Harry duse ceașca la buze și apoi, la fel de brusc, o lăsă în jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea ochii mari și albaștri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta dacă ar fi auzit că Harry băuse ceva oferit de un dușman declarat. ? E vreo problemă? zise Umbridge, care îl urmărea în continuare. Vrei niște zahăr? ? Nu, spuse Harry. Duse iar ceașca la buze și pretinse că luă o gură, deși își ținu gura bine închisă. Zâmbetul lui Umbridge se lăți. Bine, șopti ea. Foarte bine. Acum... Se aplecă puțin în față. ? Unde este Albus Dumbledore? ? Nu am idee, spuse Harry prompt. ? Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. Știi ce, domnnule Potter, hai să nu ne jucăm ca niște copii. Știu că știi unde s-a dus. Tu și Dumbledore ați fost implicați în asta de la bun început. Gândește-te la situația ta, domnule Potter... ? Nu știu unde este. Harry se prefăcu iar că bea o gură de ceai. Umbridge îl urmărea cu mare atenție. ? Foarte bine, zise Umbridge nemulțumită. În cazul acesta, te rog să fii drăguț și să-mi spui unde este Sirius Black. Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos și îi tremură mâna în care ținea ceașca, astfel încât aceasta zăngăni pe farfurioară. Duse ceașca la gură cu buzele lipite, încât o parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe robă. ? Nu știu, zise el, puțin cam prea repede. ? Domnule Potter, spuse Umbridge, dă-mi voie să-ți reamintesc că eu am fost cea care aproape că l-a prins pe criminalul Black în focul Cercetașilor în octombrie. Știu foarte bine că tu erai cel cu care se întâlnea și, dacă aș fi avut vreo dovadă, nici unul dintre voi nu ar mai fi fost azi în libertate, te asigur. Repet, domnule Potter... unde este Sirius Black? ? Nu am idee, spuse Harry tare. Habar n-am. Se uitară fix unul la celălalt atât de mult timp, încât lui Harry începură să-i lăcrimeze ochii. Apoi Umbridge se ridică. ? Foarte bine, Potter, te cred pe cuvânt de data asta, dar fii atent: am mână liberă de la Minister. Sunt monitorizate toate canalele de comunicare către și din școala asta. Fiecare foc din Hogwarts este urmărit de un Verificator al Rețelei Zvrr ? în afară de al meu, bineînțeles. Detașamentul meu Inchizitorial deschide și citește toate scrisorile aduse sau trimise de bufnițe din castel. Și domnul Filch veghează asupra tuturor culoarelor de trecere care ies și intră în castel. Dacă găsesc o fărâmă de dovadă... BUM! Podeaua biroului se cutremură. Umbridge alunecă într-o parte, agățându-se de birou, cu un aer șocat. ? Ce a fost...? Privea spre ușă. Harry profită de ocazie și își goli ceașca aproape plină de ceai în cea mai apropiată vază cu flori uscate. Auzi oameni fugind și țipând cu câteva etaje mai jos. ? Potter, întoarce-te la masa de prânz! strigă Umbridge, ridicând bagheta și ieșind ca o furtună din birou. Harry îi lăsă un avantaj de câteva secunde și apoi fugi după ea, ca să vadă care era sursa nebuniei. Nu fu greu de găsit. Un etaj mai jos, domnea infernul. Cineva (Harry avea o "vagă" bănuială cine) aprinsese ceea ce părea să fie o ladă enormă de artificii fermecate. Pe coridoare zburau într-o parte și în alta dragoni formați în întregime din scântei verzi și aurii, care generau explozii și pocnituri răsunătoare în drumul lor; niște roți de foc aprins vâjâiau amenințător, ca o mulțime de farfurii zburătoare; rachete cu cozi lungi din stele argintii strălucitoare ricoșau de pereți; artificiile scânteietoare scriau de voie înjurături în aer; ele explodau ca niște mine oriunde se uita Harry și, în loc să se termine, să dispară sau să nu se aprindă, aceste miracole pirotehnice păreau să acumuleze energie și să prindă avânt pe măsură ce elevii le urmăreau. Filch și Umbridge stăteau împietriți de groază, la jumătatea scărilor. Sub ochii lui Harry, una dintre roțile de foc mai mari păru să decidă că avea nevoie de mai mult spațiu de desfășurare; vâjâi către Umbridge și Filch cu un "vuuuunuum" sinistru. Amândoi urlară speriați și se feriră, iar aceasta zbură direct pe fereastra din spatele lor și pe deasupra domeniului. Între timp, mai mulți dragoni și un liliac mare și mov, care fumega amenințător, profitară de ușa deschisă de la capătul holului ca să evadeze către etajul doi. ? Grăbește-te, Filch, grăbește-te! urlă Umbridge, or să umple toată școala dacă nu facem ceva ? Stupefy! Din capătul baghetei țâșni un jet de lumină roșie care lovi una dintre rachete. În loc să încremenească în aer, ea explodă cu o forță atât de mare, încât făcu o gaură într-un tablou ce descria o vrăjitoare cu un aer prea sentimental, care stătea în mijlocul unei poienițe; aceasta fugi la timp, reapărând câteva secunde mai târziu, înghesuită în tabloul vecin, în care doi vrăjitori care jucau cărți se ridicară repede în picioare ca să-i facă loc. ? Nu le împietri, Filch! strigă Umbridge furioasă către toți, de parcă ar fi fost o incantație. ? Cum doriți, doamnă directoare! șuieră Filch, care fiind Non, ar fi putut împietri artificiile la fel de bine cum le-ar fi putut mânca. Se năpusti către un dulap din apropiere, scoase o mătură și începu să o vânture în aer spre artificii; după câteva secunde, capul măturii luă foc. Harry văzuse cât îi trebuia; râzând, se lăsă mult în jos, fugi spre o ușă pe care o știa ascunsă după o tapiserie, puțin mai în jos de-a lungul holului, se strecură pe lângă ea și găsi pe Fred și George ascunzându-se dincolo de ea, ascultând zbieretele lui Umbridge și Filch și tremurând pradă unei voioșii înăbușite. ? Impresionant, zise Harry încet, zâmbind. Foarte impresionant... I-ați duce la faliment pe doctorul Filibuster, fără probleme... ? Hai noroc, șopti George, ștergându-și lacrimile de râs de la ochi. Ah, sper ca acum să încerce să le facă să dispară ... se înmulțesc de zece ori la fiecare încercare. În după-amiaza aceea, artificiile continuară să ardă și să se împrăștie în toată școala. Deși cauzaseră distrugeri în masă, mai ales pocnitorile, nu păreau să-i deranjeze prea tare pe ceilalți profesori. ? Vai, vai, spuse profesoara McGonagall cu sarcasm, când unul dintre dragoni zbură prin clasa ei, emițând bufnituri răsunătoare și scuipând foc. Domnișoară Brown, poți să fii drăguță și să te duci la doamna directoare ca s-o informezi că avem în clasă un artificiu scăpat de sub control? Ca o consecință generală, profesoara Umbridge își petrecu prima după-amiază în calitate de directoare alergând prin toată școala și răspunzând la apelurile celorlalți profesori, dintre care nici unul nu părea să poată scăpa fără ajuŹtorul ei de artificiile din clase. Când sună ultimul clopoțel și elevii se îndreptară cu ghiozdanele spre Turnul Cercetașilor, Harry o văzu, cu o satisfacție extremă, pe Umbridge ieșind din clasa profesorului Flitwick răvășită, plină de cenușă și cu chipul transpirat. ? Vă mulțumesc nespus, doamnă profesoară! zise profesorul Flitwick cu vocea sa subțire. Bineînțeles, aș fi putui să mă descotorosesc și singur de artificiile scânteietoare, dar nu știam sigur dacă eram autorizat. Zâmbind larg, îi închise ușa clasei în nas, lăsând-o cu o expresie răutăcioasă pe chip. În seara aceea, Fred și George fură eroi în camera de zi a Cercetașilor. Până și Hermione își croi drum prin mulțiŹmea entuziasmată ca să-i felicite. ? Au fost niște artificii minunate, zise ea plină de admirație. ? Mersi, spuse George, părând în același timp surprins și mulțumit. Artificiile sălbatice Weasley. Singura problemă e că ne-am folosit tot stocul; acum o să fim nevoiți să o luăm iar de la zero. ? Însă a meritat spuse Fred, care primea comenzi de la niște Cercetași zgomotoși. Hermione, dacă vrei să te înscrii pentru lista de așteptare, cutia standard de Explozii de Bază costă cinci galioni și Deflagrația de Lux douăzeci... Hermione se întoarse la masa unde stăteau Harry și Ron, uitâdu-se fix la ghiozdanele lor, de parcă ar fi sperat că or să țâșnească din ele caietele cu teme și or să înceapă să se rezolve singure. ? Ah, ce-ar fi să ne luăm o seară liberă? zise Hermione veselă, în timp ce o rachetă Weasley cu coadă argintie vâjâia prin dreptul ferestrei. Totuși, vacanța de Paști începe vinerea viitoare, și atunci o să avem timp berechet. ? Te simți bine? întrebă Ron, holbându-se la ea neîncrezător. ? Acum, că mă întrebi, spuse Hermione bucuroasă, știți... cred că mă simt puțin... răzvrătită. Harry încă auzea exploziile din depărtare ale pocnitorilor evadate chiar și o oră mai târziu, când el și Ron se duseră la culcare; și în timp ce se dezbrăca, un artificiu scânteietor zbură pe lângă turn, scriind în continuare hotărât cuvântul "BALIGĂ". Se băgă în pat, căscând. Fiindcă își dăduse jos ochelarii, focurile de artificii care treceau pe lângă fereastră deveniseră neclare, arătând ca niște nori scânteietori, frumoși și misterioși pe fundalul cerului negru. Se întoarse pe o parte, întrebându-se cum se simțea Umbridge după prima ei zi în locul lui Dumbledore, și cum avea să reacționeze Fudge când avea să audă că toată școala își petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în sine, Harry închiși ochii... Vâjâitul și exploziile artificiilor scăpate pe domeniu păreau din ce în ce mai estompate... sau poate că pur și simŹplu se îndepărta de ele cu mare viteză... Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul Misterelor. Gonea spre ușa neagră simplă... stătea să se deschidă... stătea să se deschidă... Se deschise. Era în camera circulară înconjurată de uși... o stăbătu, atinse una dintre ușile identice și aceasta se deschise spre interior... Acum era într-o cameră lungă, dreptunghiulară, în care răsuna un țăcănit mecanic ciudat. Pe pereți dansau niște puncte de lumină, dar nu se opri să le cerceteze... trebuia să meargă mai departe... La celălalt capăt se afla o ușă... și aceasta se deschise, când o atinse... Ajunse era într-o cameră slab luminată, înaltă și lată cât o biserică, plină de nimic altceva în afară de rânduri întregi de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încărcat cu sfere mici, pline de praf, din fibre de sticlă... acum lui Harry îi bătea inima cu putere de entuziasm... știa unde să se ducă... alergă înainte, însă pașii săi nu scoteau nici un sunet în camera enormă și pustie... În această cameră exista ceva ce își dorea foarte, foarte mult... Ceva dorit de el... sau ceva ce dorea altcineva... Îl durea cicatricea... POC! Harry se trezi imediat, derutat și supărat. Dormitorul întunecat era plin de râsete. ? Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. Cred că una dintre roțile acelea de foc s-a lovit de o rachetă și parcă s-au împerecheat, veniți să vedeți! Harry îi auzi pe Dean și pe Ron dându-se jos din pat, ca să vadă totul mai bine. El rămase nemișcat și tăcut cât timp îi mai trecu durerea de la cicatrice și fu cuprins de dezamăgire. Se simțea de parcă i s-ar fi furat în ultima clipă o plăcere extraordinară... iar de data asta fusese atât de aproape. Acum pe lângă ferestrele Turnului Cercetașilor zburau niște porcușori scânteietori, înaripați, roz cu argintiu. Harry rîmase întins și ascultă uralele de admirație ale Cercetașilor din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un mod îngrozitor când își aminti că în seara următoare avea Occlumanție. * Harry petrecu ziua următoare îngrozit de ceea ce avea să spună Plesneală când avea să afle cât avansase în interiorul Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de vinovație, realiză că nu mai exersase deloc Occlumanția de la ultima lecție: se întâmplaseră prea multe de când plecase Dumbledore; era convins că, nici să fi vrut, nu ar fi putut să își golească mintea. Însă se îndoia că Plesneală va accepta această scuză. În ziua aceea încercă un exercițiu de ultimă oră în timpul orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba dacă era vreo problemă ori de câte ori tăcea, încercând să se detașeze de orice gând și emoție, căci până la urmă momentul cel prielnic pentru a-și goli mintea nu era când profesorii le puneau elevilor întrebări din recapitulare. Așteptându-se la ce era mai rău, după cină, porni către biroul lui Plesneală. Însă, la jumătatea holului de intrare, Cho se apropie în fugă de el. ? Aici, zise Harry, bucuros că avea un motiv să amâne întâlnirea cu Plesneală și făcându-i semn să meargă în colțul holului de intrare, unde se găseau clepsidrele imense, dinŹtre care cea a Cercetașilor era acum aproape goală. Ești bine? Umbridge nu ți-a mai pus întrebări despre A.D., nu? ? A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar... mă rog, nu vreau să spun decât că... Harry, nu mi-am imaginat niciodată că Marietta o să vorbească... ? Da, mă rog, spuse Harry întristat. Era, într-adevăr, de părere că Cho ar fi putut să își aleagă prietenii cu ceva mai multă grijă; nu îl prea consola că, din câte auzise recent, Marietta era încă în aripa spitalului, iar doamna Pomfrey nu reușise să-i amelioreze câtuși de puțin coșurile. ? De fapt, este o persoană extraordinară, zise Cho. A făcut și ea o greșeală... Harry se uită la ea neîncrezător. ? O persoană extraordinară, care a făcut și ea o greșeală? Ne-a turnat pe toți, inclusiv pe tine! ? Păi... am scăpat cu toții, nu-i așa? insistă Cho. Știi, mama ei lucrează la Minister, iar ei îi vine foarte greu... ? Și tatăl lui Ron lucrează la Minister! spuse Harry mânios. Și în caz că nu ai observat, pe fața lui nu scrie turnător... ? Să știi că șiretlicul ăsta al lui Hermione Granger a fost absolut oribil, zise Cho îndârjită. Ar fi trebuit să ne spună că a blestemat lista aia... ? Eu cred că a fost o idee strălucită, spuse Harry rece. Cho roși și ochii i se luminară. ? A da, am uitat ? sigur că da, a fost ideea iubitei tale Hermione... ? Să nu începi să plângi din nou, spuse Harry prevenitor. ? Nu aveam de gând să plâng! strigă ea. ? Da... păi... bine, zise el. În clipa asta, am și așa destule pe cap. ? Atunci n-ai decât să te duci să le rezolvi! zise Cho furioasă, întorcându-se pe călcâie și plecând cu pași mari. Foc de supărat, Harry coborî scările către celula lui Plesneală și, deși știa din proprie experiență că acestuia era mult mai ușor să pătrundă în mintea sa dacă sosea supărat și ranchiunos, nu reuși decât să se gândească la lucruri pe care ar fi putut să i le spună lui Cho despre Marietta, înainte să ajungă la ușa celulei. ? Ai întârziat, Potter, zise Plesneală glacial, în clipa când Harry închise ușa după el. Plesneală stătea cu spatele la Harry, scoțându-și, ca de obicei, anumite gânduri și punându-le cu grijă în Pensivul lui Dumbledore. Dădu drumul în ligheanul de piatră ultiŹmului fir argintiu și se întoarse cu fața spre Harry. ? Așa, deci, spuse el. Ai exersat? ? Da, minți Harry, uitându-se atent la unul dintre picioarele biroului lui Plesneală. ? Păi, vom afla cât de curând, nu-i așa? spuse Plesneală cu blândețe. Scoate bagheta, Potter. Harry luă poziția obișnuită în fața lui Plesneală, cu biroul între ei. Inima îi bătea repede de supărare față de Cho și neliniște față de cât avea să îi extragă Plesneală din minte. ? Bun, la trei, spuse Plesneală tărăgănat. Unu ? doi... Ușa de la biroul lui Plesneală se dădu de perete și Draco Reacredință intră în fugă. Domnule profesor Plesneală, domnule... a... Îmi cer scuze... Reacredință se uită oarecum surprins la Plesneală și la Harry. ? Este în ordine, Draco, spuse Plesneală, coborându-și bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de Poțiuni. Harry nu îl mai văzuse pe Reacredință atât de vesel de cînd venise Umbridge să-l inspecteze pe Hagrid. ? Nu știam, zise el, uitându-se bațjocoritor la Harry, care se făcuse roșu ca focul. Ar fi dat aproape orice ca să-i poată striga adevărul lui Reacredință ? sau, și mai bine, să arunce un blestem strașnic asupra lui. ? Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întrebă Plesneală. ? Este vorba despre doamna profesoară Umbridge, domŹnule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră, zise Reacredință. L-au găsit pe Montague, domnule, a apărut blocat într-un closet de la etajul patru. ? Cum a ajuns acolo? întrebă Plesneală. ? Nu știu, domnule, este puțin derutat. ? În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneală, vom continua lecția mâine seară. Se întoarse și ieși grăbit din birou. Reacredință îi spuse pe mutește "ore suplimentare de Poțiuni?" lui Harry, în spatele lui Plesneală, înainte să îl urmeze. Fierbând, Harry își puse bagheta la loc în buzunar și dădu să iasă din cameră. Măcar mai avea încă douăzeci și patru de ore ca să exerseze; știa că ar fi trebuit să fie recunoscător pentru că scăpase ca prin urechile acului, deși lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Reacredință avea să spună întregii școli că avea nevoie de ore suplimentare de Poțiuni. Ajunsese la ușa biroului când o văzu: o pată de lumină tremurândă, care dansa în cadrul ușii. Se opri și rămase pe loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva... apoi îi pică fisa: semăna puțin cu luminile pe care le văzuse noaptea trecută în vis, luminile din a doua cameră în care intrase în călătoria sa prin Departamentul Misterelor. Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui Plesneală. Conținutul alb-argintiu se mișca și se învârtea în interior. Gândurile lui Plesneală... lucrurile pe care Plesneală nu voia să le vadă Harry, dacă pătrundea din greșeală dincolo de scut... Harry se uită la Pensiv, cuprins de curiozitate... ce voia Plesneală să ascundă cu atâta ardoare de el? Luminile argintii tremurară pe perete... Harry făcu doi pași către birou, gândind febril. Oare ar fi putut să fie informații despre Departamentul Misterelor pe care Plesneală era decis să nu i le dezvăluie? Harry se uită peste umăr, cu inima bătându-i mai tare și mai repede ca niciodată. Oare cât avea să-i ia lui Plesneală să-l elibereze pe Montague din closet? Iar după aceea avea să se întoarcă direct în birou, sau avea să-l însoțească pe Montague în aripa spitalului? Cu siguranță, a doua variantă... Montague era căpitanul echipei de vâjthaț a Viperinilor, iar Plesneală trebuia să se asigure că era bine. Harry parcurse distanța care îl despărțea de Pensiv și rămase deasupra lui, privind în adâncul său. Ezită, ascultând, apoi își scoase iar bagheta. În birou și pe coridor domnea o liniște deplină. Atinse ușor conținutul Pensivului cu capătul baghetei. Lichidul argintiu din el începu să se rotească foarte repede. Harry se aplecă deasupra lui și văzu că devenise transparent. Privea din nou într-o cameră, ca printr-o gaură circulară în tavan... de fapt, dacă nu se înșela, se uita în jos în interiorul Marii Săli. Respirația sa aburea suprafața gândurilor lui Plesneală... creierul său părea să o fi luat razna... ar fi fost o nebunie să facă ceea ce era atât de tentat să facă... tremura... Plesneală urma să se întoarcă în orice clipă... Însă Harry se gândi la cât de furioasă era Cho sau la fața batjocoritoare a lui Reacredință și fu cuprins de o îndrăzneală nesăbuită. Trase aer adânc în piept și își cufundă capul în oglinda gîndurilor lui Plesneală. Imediat, podeaua biroului se înclină, răsturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv... Se prăbuși printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în cădere, și apoi... Stătea în mijlocul Marii Săli, însă cele patru mese ale caselor dispăruseră. În locul lor erau mai mult de o sută de mese mai mici, toate așezate cu fața în aceeași direcție, și cu câte un elev așezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se auzea era scrijelitul penelor și din când în când un foșnet, când cineva își aranja pergamentul. Era, evident, perioada examenelor. Soarele strălucea pe ferestrele înalte, peste capetele aplecate, care scânteiau în nuanțe de castaniu arămiu și auriu în lumina puternică. Harry se uită în jur cu atenție. Plesneală trebuia să fie pe undeva pe acolo... era amintirea lui... Și iată-l, era la o masă chiar în spatele lui Harry. Acesta se uită la el cu ochii mari. Plesneală-adolescentul era deșirat și palid, ca o plantă ținută la întuneric. Avea un păr lins și unsuros, care îi cădea pe masă, iar nasul coroiat îi era la o distanță de doar doi centimetri de pergamentul pe care scria. Harry se duse în spatele lui Plesneală și citi titlul lucrării de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI ? NIVEL OBIȘNUIT DE VRĂJITORIE. Deci, Plesneală trebuia să aibă cincisprezece sau șaisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura peste pergament; scrisese cu cel puțin jumătate de metru mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, deși avea un scris minuscul și înghesuit. ? Încă cinci minute! Vocea îl făcu pe Harry să tresară. Întorcându-se, văzu creștetul profesorului Flitwick plimbându-se printre bănci puțin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lângă un băiat cu părul negru și ciufulit... cu părul negru și foarte ciufulit... Harry se mișcă atât de repede, încât, dacă ar fi fost material, ar fi dărâmat niște bănci cât colo. În schimb, păru să plutească, parcă prin vis, traversând două rânduri și ajungând la un al treilea. Ceafa băiatului brunet era din ce în ce mai aproape și... acum se îndrepta, punând pana deoparte trăgând spre el sulul de pergament pentru a reciti ceea ce scrisese... Harry se opri în fața băncii și se uită în jos la tatăl său la vârsta de cincisprezece ani. Entuziasmul făcu să-i explodeze golul din stomac: era ca și când s-ar fi privit pe el însuși, însă cu niște modificări deliberate. James avea ochii căprui, nasul era puțin mai lung decât al lui Harry și nu avea cicatrice pe frunte, însă chipul slab, gura și sprâncenele erau aceleași; părul lui James stătea zbârlit pe ceafă, exact ca al lui Harry, mâinile sale ar fi putut fi ale lui Harry, și Harry își dădu seama, că atunci când James avea să se ridice, între ei avea să fie o diferență de maximum doi centimetri în înălțime. James căscă cu poftă și își ciufuli părul, făcându-l și mai neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire profesorului Flitwick, se întoarse în scaun și îi zâmbi unui băiat care stătea la câteva bănci în spatele lui. Cu un alt șoc de entuziasm, Harry îl văzu pe Sirius făcându-i semn lui James că totul era în ordine. Sirius stătea relaxat, lăsându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era foarte chipeș; părul negru îi cădea peste ochi cu un fel de eleganță firească, pe care nici James și nici Harry nu ar fi putut să o dobândească vreodată, și o fată care stătea în spatele lui îl urmărea plină de speranță, deși el nu părea s-o fi observat. Cu două locuri mai în colo ? stomacul lui Harry se mai strânse o dată de fericire ? se afla Remus Lupin. Era destul de palid, slăbit (oare se apropia luna plină?) și era absorbit de examen: în timp ce își recitea răspunsurile, își scărpină bărbia cu capătul penei, încruntându-se puțin. Deci, asta însemna că Șobo trebuia să fie și el pe undeva, pe acolo... și într-adevăr, Harry îl zări într-o clipă: un băiat mic, cu părul ca de șoarece și cu nasul ascuțit. Șobo părea neliniștit: își rodea unghiile, holbându-se la lucrare și râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, arunca o privire, plin de speranță, către lucrarea vecinului. Harry se uită fix la Șobo pentru câteva clipe, apoi se întoarse la James, care acum mâzgălea ceva pe un pergament, care era de fapt o ciornă. Desenase o hoțoaică și acum tocmai scria literele "L.E.". Oare de la ce veneau? ? Penele jos, vă rog! chițăi profesorul Flitwick. E valabil și pentru tine, Stebbins! Vă rog să nu vă ridicați până nu vă strâng pergamentele! Accio! Peste o sută de suluri de pergament zburară direct în mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. Mai mulți râseră. Câțiva elevi care stăteau în băncile din față se ridicară, îl apucară de subsuori pe profesor și îl ridicară. ? Mulțumesc... mulțumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toată lumea este liberă să plece! Harry se uită în jos la tatăl său, care tăiase repede literele "I.E." scrise meșteșugit, sări în picioare, își băgă pana și lucrarea în ghiozdanul, pe care îl aruncă pe umăr și rămase să-l aștepte pe Sirius. Harry se uită în jur și îl zări pe Plesneală puțin mai încolo, trecând printre mese către ușa dublă care dădea în holul de la intrare, încă absorbit de propria lucrare. Cu umerii căzuți, dar străduindu-se să rămână drept, mergea într-un mod spasmodic, care amintea de un păianjen, iar părul slinos îi flutura pe lângă față. Plesneală, James, Sirius și Lupin erau despărțiți de gașcă de fete care vorbeau de zor și, postându-se în mijlocul lor, Harry reuși să îl aibă în vizor pe Plesneală și în același timp să își ciulească urechile, ca să audă vocile lui James și ale prietenilor lui. ? Ți-a plăcut a zecea întrebare, Lunaticule? întrebă Sirius când ieșiră în holul de intrare. ? Mi-a plăcut la nebunie, zise Lupin vioi. Menționați cinci semne după care poate fi identificat un om-lup. Excelentă întrebare. ? Crezi că ai reușit să le găsești pe toate? spuse James cu o falsă îngrijorare. ? Cred că da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se alăturau mulțimii care se îmbulzea la ușa dublă de la intrare ca să iasă pe domeniul însorit. Unu: stă pe scaunul meu. Doi: este îmbrăcat cu hainele mele. Trei: îl cheamă Remus Lupin. Șobo fu singurul care nu râse. ? Eu am scris de forma botului, de pupile și de coada moțată, zise el neliniștit, dar nu am mai găsit ce să... ? Șobo, tu chiar ești tare de cap? spuse James nerăbdător. Ai de-a face cu un om-lup o dată pe lună... ? Vorbește mai încet, îl imploră Lupin. Harry se uită iar neliniștit în spate. Plesneală era în continuare prin apropiere, încă adâncit în întrebările de la examen ? însă aceasta era amintirea lui Plesneală, iar Harry era convins că, dacă Plesneală alegea să se îndrepte în altă parte după ce ieșeau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi putut să îl urmeze pe James. Totuși, spre marea lui ușurare, când James și cei trei prieteni ai săi coborâră pe peluză, ducându-se cu pași mari spre lac, Plesneală îi urmă, examinându-și în continuare lucrarea și părând să nu-și dea seama încotro mergea. Rămânând puțin în spatele lui, Harry reuși să îi urmărească îndeaproape pe James și pe ceilalți. ? Păi, mie mi s-a părut că lucrarea a fost floare la ureche, îl auzi el pe Sirius. Mare mirare dacă nu o să iau cel puțin "Remarcabil". ? Și eu, zise James, vârând mâna în buzunar și scoțând o hoțoaică aurie, care se zbătea. ? Cum a ajuns la tine? ? Am șterpelit-o, spuse James firesc. Începu să se joace cu hoțoaica, lăsând-o să zboare până la un metru înainte să o recupereze; avea niște reflexe extraorŹdinare. Șobo îl urmărea cu un amestec de admirație și teamă. Se opriră la umbra aceluiași fag de pe marginea lacului unde Harry, Ron și Hermione își petrecuseră odată o duminică, terminându-și temele, și se aruncară pe iarbă. Harry se uită din nou peste umăr și văzu, spre încântarea lui, că Plesneală se așezase la umbra deasă a unui pâlc de tufișuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N.O.V., ceea îi permise lui Harry să se așeze pe iarbă între fag și tufișuri și să-i privească pe cei patru de sub copac. Lumina soarelui oglindită în suprafața netedă a lacului era orbitoare, la fel ca pe malul unde stătea un grup de fete care râdeau și care tocmai ieșiseră din Marea Sală, dându-și jos pantofii și șosetele și răcorindu-și picioarele în apă. Lupin scosese o carte și se puse pe citit. Sirius se uita în jur la elevii care se învârteau pe iarbă, părând destul de mândru și plictisit, dar într-un mod cât se poate de fermecător. James se mai juca în continuare cu hoțoaica, lăsând-o să zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o scăpa, dar prinzând-o mereu în ultima clipă. Șobo îl privea cu gura căscată. De fiecare dată când James reușea o prindere deosebit de dificilă, Șobo icnea și aplauda. După cinci minute petrecute astfel, Harry se întrebă de ce James nu îi spunea lui Șobo să-și vină în fire, dar lui James părea să-i placă atenția acestuia. Harry observă că tatăl său avea obiceiul de a-și ciufuli părul, de parcă ar fi vrut grijă să nu devină prea îngrijit, și că se uita întruna la fetele de pe marginea apei. ? Vrei să o lași puțin deoparte? spuse Sirius într-un târziu, când James reuși o prindere frumoasă, pe care Șobo o întâmpină cu urale, înainte să facă pe el de bucurie. Șobo roși puțin, dar James zâmbi. ? Dacă te deranjează, spuse el, băgând hoțoaica la loc în buzunar. Harry avea vaga impresie că Sirius era singurul pentru care James ar fi încetat să se dea mare. ? Mă plictisesc, spuse Sirius. Aș vrea să fie lună plină. ? Tu poate că da, zise Lupin sumbru de după carte. Mai avem și ora de Transfigurare, iar dacă te plictisești, poți să mă asculți. Poftim... făcu el și îi întinse cartea. Dar Sirius pufni. ? N-am nevoie să mă uit în prostia aia, știu totul. ? Asta o să te învioreze, Amprentă, spuse James încet. Uite cine e... Sirius întoarse capul. Rămase perfect nemișcat, ca un câine care adulmecă un iepure. ? Minunat, zise el mieros. Smiorcăitus. Harry se întoarse ca să vadă la cine se uita Sirius. Plesneală se ridicase și își băga lucrarea de la N.O.V geantă. Când ieși din umbra tufișurilor și începu să traverseze peluza, Sirius și James se ridicară. Lupin și Șobo rămaseră așezați; Lupin încă se uita în carte, deși ochii nu i se mișcau și între sprâncene îi apăruse o cută de încruntare. Șobo îi privea pe rând pe Sirius, pe James și pe Plesneală cu o expresie de anticipație intensă. ? Totul bine, Smiorcăitus? zise James tare. Plesneală reacționă atât de repede, de parcă s-ar fi așteptat să fie atacat. Lăsându-și geanta jos, își băgă mâna în interiorul robei și avea deja bagheta ridicată pe jumătate când James strigă, "Expelliarmus!" Bagheta lui Plesneală zbură la patru metri înălțime și căzu cu o bufnitură scurtă în iarbă, în spatele lui. Sirius scoase un hohot de râs ca un lătrat. ? "Impedimenta!" zise el, îndreptându-și bagheta spre Plesneală, care fu pus la pământ, în timp ce se arunca spre bagheta căzută. Elevii de peste tot din jur se întorseseră ca să-i urmărească. Unii dintre ei se ridicaseră și se apropiau încet. Alții păreau să fie temători, iar alții să se distreze. Plesneală zăcea gâfâind pe pământ. James și Sirius se apropiară de el cu baghetele ridicate, James aruncând priviri peste umăr către fetele de pe marginea apei. Șobo era acum în picioare, privind cu sete și furișându-se pe lângă Lupin, ca să vadă mai bine. ? Ce-ai făcut la examen, Smiorcăitus? zise James. ? L-am urmărit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse Sirius răuvoitor. Probabil că e plin de pete mari de grăsime, n-o să se înțeleagă nimic. Mai mulți privitori râseră; era evident că Plesneală nu era iubit. Șobo râse batjocoritor, strident. Plesneală încerca să se ridice, dar încă era sub stăpânirea vrăjii; se zbătea de parcă ar fi fost legat cu niște sfori invizibile. ? O să vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o expresie de ură desăvârșită, o să vezi! ? Ce să văd? zise Sirius calm. Ce-o să faci, Smiorcăitus, o să-ți ștergi nasul pe noi? Plesneală scoase o rafală de înjurături și blesteme, dar nu se întâmplă nimic, bagheta fiindu-i la trei metri depărtare. ? Spală-ți gura, spuse James calm. "Curățenius!" Imediat, din gura lui Plesneală șiroiră mai multe balonașe de săpun; spuma îi acoperi buzele, făcându-i să se înece, sufocându-1... ? Lasă-l în PACE! James și Sirius se întoarseră. James își trecu imediat mâna liberă prin păr. Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea părul des, roșcat închis, care îi ajungea până la umeri, și niște ochi migdalați, uluitor de verzi... ochii lui Harry. Era mama lui Harry. ? Totul e bine, Evans? întrebă James, și dintr-o dată tonul îi deveni agreabil, iar vocea mai joasă, mai matură. ? Lasă-l în pace, repetă Lily, uitându-se la James cu o antipatie extremă. Ce ți-a făcut? ? Păi, zise James, părând să mediteze, în primul rând, există, dacă mă înțelegi... Mulți dintre elevii din jur râseră, inclusiv Sirius și Șobo, dar Lupin, care părea încă absorbit de carte, nu râse. Și nici Lily. ? Te crezi amuzant, spuse ea cu răceală. Dar ești doar un neisprăvit arogant și bătăuș, Potter. Lasă-l în pace. ? Îl las în pace, Evans, dacă ieși cu mine în oraș, spuse James repede. Hai... ieși cu mine și nu mai pun niciodată bagheta pe bătrânul Smiorcăitus. În spatele lui, Vraja de Oprire își pierdea din putere. Plesneală începea să se apropie de bagheta căzută, scuipând clăbuci, în timp ce se târa. ? Nu aș ieși cu tine nici dacă aș avea de ales între tine și caracatița uriașă, zise Lily. ? Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi și se întoarse spre Plesneală. HEI! Însă era prea târziu. Plesneală își îndreptase bagheta direct către James. Avu loc o străfulgerare și pe obrazul lui James apăru o tăietură adâncă, care stropi roba cu sânge. James se întoarse instantaneu. O fracțiune de secundă mai târziu, Plesneală era suspendat în aer, cu capul în jos și cu roba căzându-i peste cap, dezvăluind niște picioare slăbănoage, palide, și niște chiloți cenușii. Mulți din micul grup ovaționară; Sirius, James și Șobo râseră în hohote. Lily, pe a cărei expresie mânioasă apăruse preț o clipă umbra unui zâmbet, zise: ? Lasă-l jos! ? Desigur, spuse James și își smuci bagheta în sus. Plesneală căzu grămadă pe pământ. Descâlcindu-se din robă, se ridică repede, cu bagheta ridicată, dar Sirius zise "Petrificus Totalus!" și Plesneală se prăbuși din nou, rigid ca o scândură. ? LASĂ-L ÎN PACE! strigă Lily. Acum își scosese și ea bagheta. James și Sirius se uitară la baghetă plictisiți. ? Ah, Evans, nu merită să te blestem, spuse James cu sinceritate. ? Atunci ridică blestemul de pe el! James oftă adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneală și murmură contrablestemul. ? Poftim, zise el, când Plesneală se culese de pe jos. Ai noroc că a fost Evans aici, Smiorcăitus... ? Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic și nenorocit ca ea! Lily clipi. ? În ordine, zise ea calmă. Nu o să mă mai obosesc pe viitor. Și mi-aș schimba chiloții, dacă aș fi în locul tău, Smiorcăitus. ? Cere-i scuze lui Evans! răcni James către Plesneală, cu bagheta îndreptată amenințător spre el. ? Nu vreau să-l faci tu să își ceară scuze, strigă Lily, adresându-i-se lui James. Nu ești cu nimic mai bun decât el. ? Poftim? strigă James. Eu nu te-am făcut NICIODATĂ un... știi-tu-ce! ? Îți ciufulești părul pentru că ți se pare că e grozav să arăți ca și când tocmai ai fi coborât de pe mătură, te dai mare cu hoțoaica aia idioată, te plimbi pe holuri și îi blestemi pe toți cei care te enervează doar pentru că poți s-o faci ? mă mir că ți se poate ridica mătura, cu capul tău ăla mare. Îmi provoci GREAȚĂ. Se întoarse pe călcâie și plecă grăbită. ? Evans! strigă James după ea. Hei, EVANS! Însă ea nu se uită înapoi. ? Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detașat, ca și cum întrebarea nu i s-ar fi părut deloc importantă. ? Citind printre rânduri, aș zice că te crede puțin cam înfumurat, prietene, spuse Sirius. ? În ordine, zise James mânios, în ordine... Avu loc o altă străfulgerare, iar Plesneală se trezi din nou suspendat în aer, cu capul în jos. ? Cine vrea să vadă cum îi dau jos chiloții lui Smiorcăilă? Însă dacă James îi dăduse sau nu chiloții jos lui Plesneală, Harry nu mai află. O mână i se încleștase de braț, cu o strânsoare ca de clește. Tresărind, Harry se uită în jur ca să vadă cine îl apucase, și îl observă, cu un fior de groază, pe Plesneală ajuns la maturitate și stând chiar lângă el, alb de furie. ? Te distrezi? Harry simți cum se ridică în aer; ziua de vară se evaporă în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna lui Plesneală încă îl strângea de braț. Apoi, cu o senzație mistuitoare, ca și când ar fi fost întors cu capul în jos, picioarele i se loviră de podeaua de piatră a celulei lui Plesneală și se trezi din nou lângă Pensivul de pe masa acestuia, în biroul întuneŹcat, din prezent, al maestrului poțiunilor. ? Ia zi, spuse Plesneală, apucându-l pe Harry atât de strâns de braț, încât începu să-i amorțească mâna. Ia zi... te-ai distrat, Potter? ? N-nu, spuse Harry, încercând să se elibereze. Era ceva de-a dreptul înspăimântător. Lui Plesneală îi tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dinții îi erau dezveliți. ? Amuzant om, tatăl tău, nu-i așa? spuse Plesneală, scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecară ochelarii pe nas. ? Eu... nu am... Plesneală îl aruncă pe Harry departe de el cu toată puterea. Harry se izbi de podeaua celulei. ? Nu îi vei spune nimănui ce ai văzut! răcni Plesneală. ? Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de Plesneală. Nu, sigur că nu aș fa... ? Ieși, ieși, nu vreau să te mai văd niciodată în acest birou! Și, în timp ce Harry se năpustea spre ușă, un borcan cu gândaci morți explodă deasupra capului său. Deschise ușa cu putere și zbură de-a lungul holului, oprindu-se doar când între el și Plesneală erau trei etaje. Alunci se sprijini de perete, gâfâind și frecându-și brațul învinețit. Nu își dorea deloc să se întoarcă atât de devreme în Turnul Cercetașilor, și nici să le spună lui Ron și Hermione ce văzuse. Ceea ce îl făcea pe Harry să se simtă atât de îngrozit și nefericit nu era faptul că Plesneală țipase la el sau că aruncase cu borcane, ci că știa cum era să fii umilit în mijlocul unui cerc de privitori, știa exact cum se simțise Plesneală când îl necăjise tatăl său și înțelesese, din ceea ce văzuse, că tatăl său fusese extrem de arogant, exact cum îi spusese Plesneală.